ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2052/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, la data de 31 iulie 2009, sub nr. 7418/2/2009, reclamanta A.D.S. București a formulat acțiune în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 171 din 10 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 267/2008, în contradictoriu cu pârâta SC O. SA Craiova, solicitând admiterea acțiunii în anulare, așa cum a fost formulată, modificarea sentinței arbitrale atacate și respingerea, în integralitate, a cererii de chemare în judecată formulată de SC O. SA Craiova.

Prin sentința comercială nr. 154, pronunțată la data de 14 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondată, acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 171 din 10 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 267/2008, formulată de petenta A.D.S., în contradictoriu cu intimata SC O. SA.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte: Criticile petentei, în sensul că, în urma analizei probelor, tribunalul arbitral în mod greșit a aplicat teoria echilibrului financiar; a interpretat eronat clauzele contractuale; nu a apreciat modalitatea de acordare a despăgubirilor, în raport de dispozițiile Legii nr. 381/2002 și că a considerat secetă excesivă drept un caz de forță majoră, au fost considerate de Curte ca neîntemeiate, atâta timp cât aprecierea probelor și a aplicării dispozițiilor legale incidente este lăsată la latitudinea tribunalului arbitral, iar petenta nu a arătat în ce mod hotărârea arbitrală pronunțată în temeiul probelor administrate de părți ar încălca ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii.

Susținerea petentei potrivit căreia Tribunalul arbitral ar fi încălcat dispozițiile imperative ale art. 969 – art. 970 C. proc. civ., prin aplicarea teoriei echilibrului financiar, a fost înlăturată de Curte, deoarece, așa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, Tribunalul arbitral, la formarea convingerii care a stat la baza pronunțării soluției, a avut în vedere exigențele principiilor bunei- credințe, a loialității contractuale și a echilibrului financiar, în raport de prevederile contractuale ale contractului de concesiune din 31 mai 2002 încheiat de părți și având drept obiect exploatarea unei suprafețe de teren agricol de 972,87 ha din județul Dolj. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta A.D.S.

București, solicitând admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii în anulare formulate împotriva sentinței arbitrale nr. 171 din 10 iulie 2009. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă A.D.S. București a invocat, în esență, următoarele motive: Sentința comercială nr. 154 din 14 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 1878/2/2009, este netemeinică și nelegală (motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: „Când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii"). În mod greșit și cu nerespectarea prevederilor legale și a dispozițiilor contractuale, a apreciat instanța arbitrală că, „ținând cont de exigențele principiului bunei- credințe, principiului loialității contractuale, coroborate cu principiul echilibrului financiar, dar și cu prevederile contractuale, raportul de proporționalitate funcționează și în ipoteza calamităților culturilor de grâu si rapiță”. Reținerea pe care și-a întemeiat soluția Tribunalul Arbitral este total greșită, întrucât susținerea A.D.S. a fost în sensul că, potrivit clauzelor contractuale invocate de reclamantă, referitoare la cazurile de forță majoră, sunt total neaplicabile în prezenta cauză, întrucât ar fi absurd a se accepta că, în domeniul la care ne raportăm, cel al agriculturii, acest fenomen natural invocat - seceta, ar putea fi considerat caz de forță majoră.

Astfel, instanța arbitrală nu a avut în vedere prevederi legale speciale incidente în cauză, făcând grave confuzii și reținând în argumentarea sa susținerile vădit eronate și nelegale ale reclamantei. În ceea ce privește invocarea exonerării de plată a redevenței în caz de «forță majoră», și anume, seceta excesivă, Legea nr. 381/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și Normele metodologice la această lege, constituie cadrul legal ce reglementează acordarea de despăgubiri în caz de calamități naturale în agricultură. În acest sens, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 381/2002, pentru declararea zonelor calamitate și stabilirea nivelului maxim al sumei ce poate fi acordată ca despăgubire, este necesară promovarea unei hotărâri de Guvern.

Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 381/2002, acordarea despăgubirilor în caz de calamități este condiționată de asigurarea culturilor la societățile de asigurare-reasigurare agreate de către M.A.P.D.R. Constatarea pagubelor produse și acordarea sumelor necesare pentru despăgubire se realizează, în condițiile legii, de către D.A.D.R., urmând a beneficia de acestea în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale și după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, reclamanta având, astfel, posibilitatea parcurgerii acestei proceduri și beneficierii de despăgubirile legale. Mai mult, prevederile clauzelor contractuale la care se face referire implicit, respectiv, art. 12.1., art. 12.2.

și art. 12.3., relative la eventuale evenimente de forță majoră, sunt total inaplicabile în prezenta speță, aceste aspecte urmând a fi apreciate în contextul perfectării acestei relații, și anume, contract de concesiune încheiat cu reclamanta pentru exploatarea unei suprafețe de teren cu destinație agricolă, întrucât, în domeniul agriculturii, fenomenul natural de genul celui menționat de reclamantă, seceta excesivă, nu poate fi considerat caz de forță majoră, astfel cum apreciază reclamanta. În mod greșit Instanța Arbitrală s-a substituit voinței părților, astfel cum a fost aceasta stabilită prin contract, și a dispus modificarea clauzelor contractuale conform voinței uneia dintre părți cu ignorarea voinței celeilalte părți, care a fost astfel obligată să execute un contract în alte condiții decât cele pentru care și-a dat acordul.

Mai mult, în contract nu există clauza contractuală care să condiționeze plata redevenței de producția obținută ca urmare a exploatării terenului de către concesionar, astfel că nu se poate invoca forța majoră pentru exonerarea de la plata redevenței convenită de părți prin contractul de concesiune din 2002. Față de considerentele arătate, ținând seama de probele administrate și de dispozițiile legale invocate, în mod greșit Curtea de Apel București a apreciat că Tribunalul Arbitral a pronunțat o hotărâre cu respectarea prevederilor legale imperative (art. 969 C. civ., Legea nr. 381/2002), normele procedurale civile incidente în speță și prevederile contractuale exprese din contractul de concesiune din 31 mai 2002 încheiat între A.D.S.

și SC O. SA, prevederi care, în conformitate cu art. 969 C. civ., reprezintă legea părților. Astfel, instanța arbitrală nu a avut în vedere prevederile legale incidente în cauză, iar Curtea de Apel nu a analizat aceste aspecte, respectiv, încălcarea legislației, motivul invocat în formularea acțiunii în anulare, respectiv, art. 364 lit. i) C. proc. civ., fiind vădit întemeiat. Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin recursul formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă A.D.S. București reiterează, de fapt, motivele de fond, invocate în fața instanței arbitrale și susține că, prin hotărârea recurată, au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ.

și ale art. 364 lit. i) C. proc. civ. Astfel, este de observat că recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, mulțumindu-se să reitereze aspectele criticate prin acțiunea în anulare, a căror examinare relevă că instanța de control judecătoresc a reținut, cu justețe, că motivul invocat, prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu-și găsește incidența în speță. Din interpretarea prevederilor cuprinse în art. 364 lit. a)- i) C. proc.

civ., rezultă că acest text consacră acțiunea în anulare ca fiind singura cale de desființare a unei hotărâri arbitrale pentru motivele pe care le prevede imperativ și limitativ, respectiv, pentru încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a unor dispoziții imperative ale legii, aspect corect reținut de prima instanță de control judecătoresc, care a apreciat, cu justețe, că această cale procedurală nu este una devolutivă, situație în care criticile formulate de recurenta- pârâtă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se justifică. Este de observat că, în fundamentarea criticii ce vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta- pârâtă A.D.S.

București a susținut aplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., pentru încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. de către instanța de fond, prin interpretarea greșită a voinței părților, exprimată prin contractul de concesiune din 31 mai 2002 încheiat între A.D.S. și SC O. SA. Or, dispozițiile art. 969 C. civ. și a tuturor principiilor care se aplică în cazul executării contractelor de drept privat nu sunt de natura celor ocrotite de textul de lege arătat, pentru a putea duce la admiterea recursului și desființarea hotărârii arbitrale, așa cum legal s-a reținut. Evocatele prevederi ale Codului civil, referitoare la efectele convențiilor și la interpretarea acestora, nu constituie norme imperative, în sensul prevăzut de legiuitor prin art. 364 lit. i) C. proc.

civ., precitat, spre a induce, în situația dovedirii încălcării lor, incidența acestui text legal. Pentru aceste considerente, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta- pârâtă, nu-și găsește aplicare, Înalta Curte apreciază recursul formulat de această parte în cauză ca fiind nefondat. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 154 din 14 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2010.