ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2052/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, la data de 31 iulie

2009, sub nr. 7418/2/2009, reclamanta A.D.S. București a formulat

acțiune în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 171 din 10 iulie

2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul

nr. 267/2008, în contradictoriu cu pârâta SC O. SA Craiova, solicitând

admiterea acțiunii în anulare, așa cum a fost formulată,

modificarea sentinței arbitrale atacate și respingerea, în

integralitate, a cererii de chemare în judecată formulată de SC O. SA

Craiova.

Prin sentința comercială nr.

154, pronunțată la data de 14 decembrie 2009, Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, a respins, ca nefondată, acțiunea

în anularea hotărârii arbitrale nr. 171 din 10 iulie 2009,

pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 267/2008,

formulată de petenta A.D.S., în contradictoriu cu intimata SC O. SA.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele

aspecte:

Criticile petentei, în sensul

că, în urma analizei probelor, tribunalul arbitral în mod greșit a

aplicat teoria echilibrului financiar; a interpretat eronat clauzele

contractuale; nu a apreciat modalitatea de acordare a despăgubirilor, în

raport de dispozițiile Legii nr. 381/2002 și că a considerat

secetă excesivă drept un caz de forță majoră, au fost

considerate de Curte ca neîntemeiate, atâta timp cât aprecierea probelor

și a aplicării dispozițiilor legale incidente este

lăsată la latitudinea tribunalului arbitral, iar petenta nu a

arătat în ce mod hotărârea arbitrală pronunțată în

temeiul probelor administrate de părți ar încălca ordinea

publică, bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii.

Susținerea petentei potrivit

căreia Tribunalul arbitral ar fi încălcat dispozițiile

imperative ale art. 969 – art. 970 C. proc. civ., prin aplicarea teoriei

echilibrului financiar, a fost înlăturată de Curte, deoarece,

așa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, Tribunalul

arbitral, la formarea convingerii care a stat la baza pronunțării

soluției, a avut în vedere exigențele principiilor bunei-

credințe, a loialității contractuale și a echilibrului

financiar, în raport de prevederile contractuale ale contractului de concesiune

din 31 mai 2002 încheiat de părți și având drept obiect

exploatarea unei suprafețe de teren agricol de 972,87 ha din județul

Dolj.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen, pârâta A.D.S. București, solicitând admiterea

recursului, așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței

recurate, în sensul admiterii acțiunii în anulare formulate împotriva

sentinței arbitrale nr. 171 din 10 iulie 2009.

În recursul său, întemeiat în

drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă A.D.S.

București a invocat, în esență, următoarele motive:

Sentința comercială nr. 154

din 14 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 1878/2/2009, este

netemeinică și nelegală (motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.: „Când hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii").

În mod greșit și cu

nerespectarea prevederilor legale și a dispozițiilor contractuale, a

apreciat instanța arbitrală că, „ținând cont de

exigențele principiului bunei- credințe, principiului

loialității contractuale, coroborate cu principiul echilibrului

financiar, dar și cu prevederile contractuale, raportul de

proporționalitate funcționează și în ipoteza

calamităților culturilor de grâu si rapiță”.

Reținerea pe care și-a

întemeiat soluția Tribunalul Arbitral este total greșită,

întrucât susținerea A.D.S. a fost în sensul că, potrivit clauzelor

contractuale invocate de reclamantă, referitoare la cazurile de

forță majoră, sunt total neaplicabile în prezenta cauză,

întrucât ar fi absurd a se accepta că, în domeniul la care ne

raportăm, cel al agriculturii, acest fenomen natural invocat - seceta, ar

putea fi considerat caz de forță majoră.

Astfel, instanța arbitrală

nu a avut în vedere prevederi legale speciale incidente în cauză,

făcând grave confuzii și reținând în argumentarea sa

susținerile vădit eronate și nelegale ale reclamantei.

În ceea ce privește invocarea

exonerării de plată a redevenței în caz de «forță

majoră», și anume, seceta excesivă, Legea nr. 381/2002, cu

modificările și completările ulterioare, precum și Normele

metodologice la această lege, constituie cadrul legal ce

reglementează acordarea de despăgubiri în caz de calamități

naturale în agricultură.

În acest sens, în conformitate cu

prevederile art. 14 din Legea nr. 381/2002, pentru declararea zonelor

calamitate și stabilirea nivelului maxim al sumei ce poate fi

acordată ca despăgubire, este necesară promovarea unei

hotărâri de Guvern.

Potrivit prevederilor art. 5 din

Legea nr. 381/2002, acordarea despăgubirilor în caz de

calamități este condiționată de asigurarea culturilor la

societățile de asigurare-reasigurare agreate de către M.A.P.D.R.

Constatarea pagubelor produse și acordarea sumelor necesare pentru

despăgubire se realizează, în condițiile legii, de către

D.A.D.R., urmând a beneficia de acestea în măsura în care sunt îndeplinite

condițiile legale și după parcurgerea procedurii prevăzute

de lege, reclamanta având, astfel, posibilitatea parcurgerii acestei proceduri

și beneficierii de despăgubirile legale.

Mai mult, prevederile clauzelor

contractuale la care se face referire implicit, respectiv, art. 12.1., art. 12.2.

și art. 12.3., relative la eventuale evenimente de forță

majoră, sunt total inaplicabile în prezenta speță, aceste

aspecte urmând a fi apreciate în contextul perfectării acestei relații,

și anume, contract de concesiune încheiat cu reclamanta pentru exploatarea

unei suprafețe de teren cu destinație agricolă, întrucât, în

domeniul agriculturii, fenomenul natural de genul celui menționat de

reclamantă, seceta excesivă, nu poate fi considerat caz de

forță majoră, astfel cum apreciază reclamanta.

În mod greșit Instanța

Arbitrală s-a substituit voinței părților, astfel cum a

fost aceasta stabilită prin contract, și a dispus modificarea

clauzelor contractuale conform voinței uneia dintre părți cu

ignorarea voinței celeilalte părți, care a fost astfel

obligată să execute un contract în alte condiții decât cele

pentru care și-a dat acordul.

Mai mult, în contract nu există

clauza contractuală care să condiționeze plata redevenței

de producția obținută ca urmare a exploatării terenului de

către concesionar, astfel că nu se poate invoca forța

majoră pentru exonerarea de la plata redevenței convenită de

părți prin contractul de concesiune din 2002.

Față de considerentele

arătate, ținând seama de probele administrate și de

dispozițiile legale invocate, în mod greșit Curtea de Apel

București a apreciat că Tribunalul Arbitral a pronunțat o

hotărâre cu respectarea prevederilor legale imperative (art. 969 C. civ.,

Legea nr. 381/2002), normele procedurale civile incidente în speță

și prevederile contractuale exprese din contractul de concesiune din 31

mai 2002 încheiat între A.D.S. și SC O. SA, prevederi care, în

conformitate cu art. 969 C. civ., reprezintă legea părților.

Astfel, instanța arbitrală

nu a avut în vedere prevederile legale incidente în cauză, iar Curtea de

Apel nu a analizat aceste aspecte, respectiv, încălcarea legislației,

motivul invocat în formularea acțiunii în anulare, respectiv, art. 364 lit.

i) C. proc. civ., fiind vădit întemeiat.

Analizând recursul pârâtei, prin

prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte

constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Prin recursul formulat, întemeiat în

drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă A.D.S.

București reiterează, de fapt, motivele de fond, invocate în

fața instanței arbitrale și susține că, prin

hotărârea recurată, au fost încălcate prevederile art. 969 C.

civ. și ale art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Astfel, este de observat că

recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii

atacate, mulțumindu-se să reitereze aspectele criticate prin

acțiunea în anulare, a căror examinare relevă că instanța

de control judecătoresc a reținut, cu justețe, că motivul

invocat, prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu-și

găsește incidența în speță.

Din interpretarea prevederilor

cuprinse în art. 364 lit. a)- i) C. proc. civ., rezultă că acest text

consacră acțiunea în anulare ca fiind singura cale de

desființare a unei hotărâri arbitrale pentru motivele pe care le

prevede imperativ și limitativ, respectiv, pentru încălcarea ordinii

publice, a bunelor moravuri ori a unor dispoziții imperative ale legii,

aspect corect reținut de prima instanță de control

judecătoresc, care a apreciat, cu justețe, că această cale

procedurală nu este una devolutivă, situație în care criticile

formulate de recurenta- pârâtă, circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se justifică.

Este de observat că, în

fundamentarea criticii ce vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta- pârâtă A.D.S. București a susținut

aplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 364 alin. (1) lit.

i) C. proc. civ., pentru încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. de

către instanța de fond, prin interpretarea greșită a

voinței părților, exprimată prin contractul de concesiune din

31 mai 2002 încheiat între A.D.S. și SC O. SA.

Or, dispozițiile art. 969 C.

civ. și a tuturor principiilor care se aplică în cazul

executării contractelor de drept privat nu sunt de natura celor ocrotite

de textul de lege arătat, pentru a putea duce la admiterea recursului

și desființarea hotărârii arbitrale, așa cum legal s-a

reținut.

Evocatele prevederi ale Codului

civil, referitoare la efectele convențiilor și la interpretarea

acestora, nu constituie norme imperative, în sensul prevăzut de legiuitor

prin art. 364 lit. i) C. proc. civ., precitat, spre a induce, în situația

dovedirii încălcării lor, incidența acestui text legal.

Pentru aceste considerente,

constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat de recurenta- pârâtă, nu-și găsește aplicare,

Înalta Curte apreciază recursul formulat de această parte în

cauză ca fiind nefondat.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de

pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

A.D.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 154 din 14

decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2010.