DOGAN c. TURQUIE

Legea privind înființarea curților de securitate a statului Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 privind înființarea curților de securitate a statului a modificat art. 143 din Constituție, redactat după cum urmează: "(...) Curțile de securitate a statului se compun dintr-un președinte, doi membri titulari, un membru supleant, un procuror general al Republicii și un număr suficient de procurori ai Republicii. Președintele, doi membri titulari, un membru supleant și procurorul general al Republicii sunt numiți printre judecători și procurori de prim rang, procurorii Republicii printre procurorii altor ranguri, pentru patru ani, de către Consiliul Superior al Judecătorilor și Procurorilor, conform procedurii definite în legea specială. Mandatul lor este reînnoibil (...)" Modificările necesare cu privire la numirea judecătorilor și procurorilor Republicii au fost aduse legii 2845 privind curțile de securitate a statului prin legea nr. 4390 din 22 iunie 1999. Conform articolului provizoriu 1 din legea nr. 4390, mandatele judecătorilor militari și procurorilor militari în funcție în cadrul curților de securitate a statului trebuiau să se încheie la data publicării acestei legi (22 iunie 1999). Conform articolului 3 provizoriu al aceleiași legi, procedurile pendinte în fața curților de securitate a statului la data publicării acestei legi trebuiau să continue în starea în care se găseau la această dată.

Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului art. 8 § 1 din legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991 privind combaterea terorismului a fost modificat prin legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, care a intrat în vigoare pe 30 octombrie următor. art. 8 se citește după cum urmează: "Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestațiile care vizează a ataca integritatea teritorială a Statului Republicii Turcia sau unitatea indivizibilă a națiunii sunt interzise. Oricine urmărește o asemenea activitate este condamnat la o pedeapsă de unu la trei ani de închisoare și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turce. În caz de recidivă, pedeapsele infligite nu sunt convertite în amendă. Atunci când crima de propagandă menționată în primul paragraf este comisă prin intermediul publicațiilor periodice vizate de art. 3 din legea nr. 5680 privind presa, editorul este de asemenea condamnat la o amendă egală cu nouăzeci la sută din valoarea vânzărilor medii ale lunii precedente dacă intervalul de apariție a publicației periodice este mai mic de o lună. Cu toate acestea, amenda nu poate fi mai mică decât o sută de milioane de lire turce. Redactorul șef al acelei publicații periodice este condamnat la jumătate din amenda infligită editorului, precum și la o pedeapsă de șase luni la doi ani de închisoare. Atunci când crima de propagandă menționată în primul paragraf este comisă prin intermediul imprimeriilor sau prin alte mijloace de comunicare în masă decât publicațiile periodice menționate în al doilea paragraf, autorii răspunzători și proprietarii mijloacelor de comunicare în masă sunt condamnați la o pedeapsă de șase luni la doi ani de închisoare, precum și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turce (...)"

Legea nr. 5680 din 15 iulie 1950 privind presa art. 16 § 4 este redactat după cum urmează: "Referitor la infracțiunile comise prin publicații altele decât publicațiile periodice, răspunderea penală va aparține autorului, traducătorului sau ilustratorului publicației constitutive a delictului, precum și editorului. Cu toate acestea, pedeapsele privative de libertate infligite editorilor vor fi convertite într-o amendă, aceasta indiferent de cuantumul pedeapsei de închisoare. (...)" art. 2 adițional din această lege prevede că atunci când infracțiunea a fost comisă prin intermediul presei, tribunalul poate ordona interzicerea publicării în care articolul incriminat a fost publicat pentru o perioadă de trei zile până la o lună.

Legea nr. 4778 din 11 ianuarie 2003 privind avizul procurorului general lângă Curtea de Casație Legea nr. 4778, care a intrat în vigoare pe 11 ianuarie 2003, a adăugat un nou alineat la art. 316 din codul de procedură penală, conform căruia avizul procurorului general lângă Curtea de Casație trebuie să fie notificat acum părților interesate. Legea nr. 4829, care a intrat în vigoare pe 19 martie 2003, a precizat că avizul procurorului general lângă Curtea de Casație trebuie notificat în special învinuiților și apărătorilor acestora, și că aceștia din urmă pot răspunde într-un termen de șapte zile de la notificarea avizului. Aceste din urmă modificări legislative au fost introduse în noul cod de procedură penală adoptat prin legea nr. 5271, care a intrat în vigoare pe 17 decembrie 2004 (vezi în special art. 297 din noul cod de procedură penală). GRIEVURI 1. Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa echității procedurii în fața curții de securitate a statului, în măsura în care a fost condamnat penal în calitate de proprietar al ziarului Özgür Bakıș, și că cauza sa nu a fost judecată de un tribunal independent. El susține că numai tribunalul correccional sau curtea asizelor sunt competente să judece infracțiunile care cad sub incidența legii nr. 5680 privind presa. El alege de asemenea că avizul procurorului general lângă Curtea de Casație nu i-a fost notificat. 2. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul alege că a fost condamnat, în calitate de proprietar al ziarului, din cauza a doi articoli care au fost publicați cu autorizația sa dar a căror autor nu este. El susține că, chiar în caz de infracțiune, numai autorii articolelor sunt responsabili de conținutul acestora și că în caz de infracțiune, numai ei pot fi supuși urmăririi penale. 3. Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, reclamantul alege că din cauza condamnării sale, drepturile sale la libertatea de gândire și exprimare au fost încălcate. În acest sens, el susține că autoritățile naționale au încălcat dreptul de a primi și comunica idei, de a publica și a divulga informații într-o societate democratică. 4. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei căi de atac interne pentru a contesta condamnarea sa.

Invocând art. 14, luat singular sau combinat cu articolele 6, 9, 10 și 13 din Convenție, reclamantul susține că a fost condamnat pentru că a publicat informații referitoare la problema kurdă.

Invocând art. 17 din Convenție, reclamantul alege că prin aducerea restricțiilor drepturilor și libertăților sale, autoritățile au depășit scopul și dispozițiile Convenției.

Invocând art. 18 din Convenție, reclamantul susține că restricțiile aduse exercitării libertății sale de exprimare nu urmăresc scopurile prevăzute de Convenție și constituie un "abuz de putere" din partea autorităților.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, combinat cu art. 14 din Convenție, reclamantul alege că sechestrul și interzicerea publicării ziarului i-au cauzat un prejudiciu material. El susține că aceste măsuri sunt consecința decretului luat de prefectul regiunii supuse stării de urgență, în timp ce în același moment alte ziare divulgau aceleași informații care au dus la condamnarea sa. PE DREPT 1. Reclamantul se plânge că avizul procurorului general lângă Curtea de Casație nu i-a fost notificat. Invocă articolele 6 §§ 1 și 3 din Convenție, luate singular sau combinate cu art.

Curtea hotărăște să examineze acest grief sub unghiul articolului 6 § 1 care, în partea sa relevantă, se citește după cum urmează: "Toată persoana are dreptul ca cauza sa fie judecată echitabil, public (...) de o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală adresate ei (...)" Guvernul contestă alegerile reclamantului. Curtea consideră, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest grief ridică întrebări sérieuse de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen pe fond; de aceea, acest grief nu poate fi declarat manifestamente neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost găsit. 2. Reclamantul alege că din cauza condamnării sale, drepturile sale la libertatea de gândire și exprimare au fost încălcate. Invocă articolele 9, 10, luate singular sau combinate cu art. 14, precum și articolele 17 și 18 din Convenție. Curtea hotărăște să examineze acest grief sub unghiul articolului 10, redactat după cum urmează în partea sa relevantă: "1. Toată persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea opiniei și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingeri din partea autorităților publice și fără considerare de granițe. (...) 2. Exercitarea acestor libertăți, comportând responsabilități și obligații, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, (...)" a) Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. El susține că reclamantul nu a ridicat grievul seu bazat pe art. 10 în fața jurisdicțiilor naționale. Reclamantul contestă acest argument și se referă la memoriul seu de apărare depus în fața curții de securitate a statului. Curtea constată că, în memoriul seu de apărare în fața curții de securitate a statului, reclamantul și-a expus grievul bazat pe art. 10. De aceea, curtea estimează că interesat a ridicat în fața autorităților judiciare interne competente "cel puțin în esență" grievul în cauză. De aceea, respinge excepția. b) Cât privește fondul, referindu-se la arestarea șefului PKK și la clima de toleranță care a urmat în Turcia, Guvernul susține că, din cauza conținutului lor, cei doi articoli în cauză susțineau deschis activitățile organizației teroriste și apelau populația kurdă să continue activitățile sale separatiste. Afirmațiile publicate depășeau limitele impuse de jurisprudența Curții. Conform limitărilor prevăzute de art. 10 § 2 din Convenție, judecătorul național se bucură de o marjă de apreciere mai largă în examinarea necesității unei ingeri în exercitarea libertății de exprimare. În acest sens, el a considerat că acești articoli făceau propaganda organizației teroriste PKK. Această ingeri, prevăzută de lege, era o măsură necesară într-o societate democratică pentru a proteja securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică. Guvernul susține că trebuie luate în considerare contextul în care acești articoli au fost publicați. Luați în ansamblu, aveau scopul de a prezenta activitățile teroriste ale PKK ca o luptă de independență națională pentru kurzi. Conținutul lor dă un mesaj cititorului conform căruia activitățile teroriste care au dus la moartea miilor de cetățeni erau justificate pentru a obține independența kurdilor. Referindu-se la jurisprudența Curții și ținând seama de natura sensibilă a situației care domnea în Sud-Estul Turciei în materie de securitate și necesitatea autorităților de a fi vigilente în fața acțiunilor care ar putea spori violența, Guvernul susține că ingeri litigioasă nu încălca libertatea de exprimare. În lumina acestor explicații și ținând seama de condițiile specifice în care se găsea Turcia la acea vreme, autoritățile naționale au judecat că asemenea publicații, care făceau apologia unei organizații teroriste al cărei șef fusese condamnat și încarcerat, ar putea spori tensiunea în societatea din Turcia. Condamnarea reclamantului la o amendă penală rămâne proporțională cu scopul vizând protecția ordinii publice. Reclamantul contestă aceste argumente. Ziarul al cărui proprietar era avea scopul de a informa populația, opinia publică, precum și statul. Condamnarea sa la o amendă penală, precum și interzicerea publicării ziarului sunt disproporționate în raport cu scopul urmărit. Curtea consideră, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest grief ridică întrebări sérieuse de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen pe fond; de aceea, acest grief nu poate fi declarat manifestement neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost găsit. 3. Reclamantul susține că numai tribunalul correccional sau curtea asizelor sunt competente să judece infracțiunile care cad sub incidența legii nr. 5680. El susține că cauza sa nu a fost judecată echitabil de o instanță independentă. Invocă articolele 6 §§ 1 și 3 din Convenție. Curtea hotărăște să examineze aceste grievuri sub unghiul articolului 6 § 1, citit după cum urmează în partea sa relevantă: "Toată persoana are dreptul ca cauza sa fie judecată echitabil (...) de o instanță independentă și imparțială, înființată prin lege, care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală adresate ei." Curtea observă că legea nr. 4338 din 18 iunie 1999 privind înființarea curților de securitate a statului a modificat art. 143 din Constituție, care elimină acum judecătorii militari din compoziția acestora (a se vedea "dreptul și practica internă relevante"). Apoi, ținând seama de redactarea grievurilor, observă că reclamantul nu furnizează clarificări în acest sens; de altfel, argumentația sa nu pare în niciun fel susținută în acest sens. De altfel, în măsura în care se plânge că a fost judecat de o curte de securitate a statului și nu de o curte de asize sau de un tribunal correccional, interesat critică în realitate aplicarea dreptului intern de autoritățile naționale. Curtea, care nu observă niciun arbitrar în procedura urmată, nu vede motiv să pună în cauză, în cauza de față, aprecierea jurisdicțiilor naționale, cărora le revine în principal să interpreteze competența lor și să aplice dreptul intern (a se vedea Tosun c. Turcia (decizie), nr. 4124/02, 13 septembrie 2005). De aceea, acest grief trebuie respins ca fiind manifestement neîntemeiat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul susține că a fost condamnat, în calitate de proprietar al ziarului în cauză, din cauza a doi articoli care au fost publicați cu autorizația sa dar a căror autor nu este. El susține că, chiar în caz de infracțiune, numai autorii articolelor sunt responsabili de conținutul acestora și că în caz de infracțiune, numai ei pot fi supuși urmăririi penale. Invocă art. 7 din Convenție, redactat după cum urmează: "1. Niciun om nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. La fel, nu se inflige nici o pedeapsă mai dură decât cea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă. 2. Prezentul articol nu va prejudicia judecata și pedeapsa unei persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate." Curtea constată că în cauza de față, reclamantul a fost condamnat de curte de securitate a statului pentru fapte care i se reprochau pe baza articolelor 169 din codul penal și 8 din legea nr. 3713, în calitate de proprietar al ziarului Özgür Bakıș. Dispozițiile acestor legi erau în vigoare înainte de publicarea articolelor incriminate, conform principiului legalității delictelor și pedepselor prevăzut de art. 7 din Convenție (a se vedea, a contrario, Ecer și Zeyrek c. Turcia, nr. 29295/95 și 29363/95, §§ 34-35, CEDH 2001-II, precum și Tosun, decizia precitată). De aceea, acest grief trebuie respins ca fiind manifestement neîntemeiat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 5. Reclamantul se plânge de absența unei căi de atac interne pentru a contesta condamnarea sa. Invocă art. 13 din Convenție, luat singular sau combinat cu art. 14. Curtea hotărăște să examineze acest grief sub unghiul articolului 13, redactat după cum urmează: "Toată persoana ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale." Curtea observă că o procedură penală a fost inițiată împotriva reclamantului și că cauza sa a fost judecată de curte de securitate a statului din Istanbul care l-a condamnat prin hotărâre din 17 februarie 2000. Apoi, interesat a depus un pourvoi împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Casație, care a confirmat-o pe 6 iulie 2000. Reclamantul a dispus deci în dreptul național de căi de atac efective și jurisdicțiile competente s-au pronunțat asupra grievurilor sale. De aceea, acest grief trebuie respins ca fiind manifestement neîntemeiat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 6. Reclamantul alege că interzicerea publicării ziarului sau a cauzat un prejudiciu material. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu art. 14 din Convenție. Curtea hotărăște să examineze acest grief sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează: "Toată persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul proprietății sale. Niciun om nu poate fi lipsit de proprietate decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au stații de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor." Curtea constată că măsura de care se plânge reclamantul reprezintă un efect accesorial al condamnării sale, constitutiv al încălcării articolului 10. În consecință, nu este necesar să examineze separat acest grief (a se vedea Ayhan c. Turcia (nr. 2) (decizie), nr. 49059/99, 9 octombrie 2003). Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară admisibile, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond, grievurile reclamantului bazate pe necomunicarea avizului procurorului general lângă Curtea de Casație și pe presupusa încălcare a dreptului seu la libertatea de exprimare; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. S. Naismith J.-P. Costa Grefier adjoint Președinte [1]. Partidul Lucrătorilor din Kurdistan.

La loi relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat La loi n o 4388 du 18 juin 1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article 143 de la Constitution, ainsi libellé : « (...) Les cours de sûreté de l’Etat se composent d’un président, de deux membres titulaires, d’un membre suppléant, d’un procureur général de la République et d’un nombre suffisant de procureurs de la République. Le président, deux membres titulaires, un membre suppléant et le procureur général de la République sont nommés parmi les juges et les procureurs de premier rang, les procureurs de la République parmi les procureurs d’autres rangs, pour quatre ans, par le Haut Conseil des juges et des procureurs, selon la procédure définie dans la loi spéciale. Leur mandat est renouvelable (...) » Les modifications nécessaires quant à la nomination des juges et des procureurs de la République furent apportées à la loi 2845 sur les cours de sûreté de l’Etat par la loi n o 4390 du 22 juin 1999. Selon l’article provisoire 1 de la loi n o 4390, les mandats des juges militaires et des procureurs militaires en fonction au sein des cours de sûreté de l’Etat devaient prendre fin à la date de la publication de cette loi (le 22 juin 1999). Selon l’article 3 provisoire de la même loi, les procédures pendantes devant les cours de sûreté de l’Etat à la date de publication de cette loi devaient se poursuivre dans l’état où elles se trouvaient à cette date.

La loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme L’article 8 § 1 de la loi n o 3713 du 12 avril 1991 relative à la lutte contre le terrorisme a été modifiée par la loi n o 4126 du 27 octobre 1995, entrée en vigueur le 30 octobre suivant. Son article 8 se lit ainsi : « La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie ou à l’unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d’un à trois ans d’emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amende. Lorsque le crime de propagande visé au premier paragraphe est commis par la voie des périodiques visés à l’article 3 de la loi n o 5680 sur la presse, l’éditeur est également condamné à une amende égale à quatre-vingt-dix pour cent du montant des ventes moyennes du mois précédent si l’intervalle de parution du périodique est de moins d’un mois. Toutefois, l’amende ne peut être inférieure à cent millions de livres turques. Le rédacteur en chef dudit périodique est condamné à la moitié de l’amende infligée à l’éditeur ainsi qu’à une peine de six mois à deux ans d’emprisonnement. Lorsque le crime de propagande visé au premier paragraphe est commis par la voie d’imprimés ou par des moyens de communication de masse autres que les périodiques mentionnés au second paragraphe, les auteurs responsables et les propriétaires des moyens de communication de masse sont condamnés à une peine de six mois à deux ans d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de cent à trois cents millions de livres turques (...) »

La loi n o 5680 du 15 juillet 1950 sur la presse L’article 16 § 4 est ainsi libellé : « S’agissant des infractions commises par voie de publications autres que les périodiques, la responsabilité pénale appartiendra à l’auteur, au traducteur ou au dessinateur de la publication constitutive du délit, ainsi qu’à l’éditeur. Toutefois, les peines privatives de liberté infligées aux éditeurs seront converties en une amende, ce sans égard au quantum [de la peine d’emprisonnement]. (...) » L’article 2 additionnel de cette loi dispose que lorsque l’infraction a été commise par voie de presse, le tribunal peut ordonner l’interdiction de la publication dans laquelle l’article incriminé a été publié pour une durée de trois jours jusqu’à un mois.

La loi n o 4778 du 11 janvier 2003 relative à l’avis du procureur général près la Cour de cassation La loi n o 4778, entrée en vigueur le 11 janvier 2003, a ajouté un nouvel alinéa à l’article 316 du code de procédure pénale, selon lequel l’avis du procureur général près la Cour de cassation doit être désormais notifié aux parties concernées. La loi n o 4829, entrée en vigueur le 19 mars 2003, a précisé que l’avis du procureur général près la Cour de cassation doit être notifié notamment aux accusés et à ses défenseurs, et que ces derniers peuvent y répondre dans un délai de sept jours suivant la notification de l’avis. Ces dernières modifications législatives ont été introduites dans le nouveau code de procédure pénale adopté par la loi n o 5271, entrée en vigueur le 17 décembre 2004 (voir notamment l’article 297 du nouveau code de procédure pénale). GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’équité de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, dans la mesure où il a été condamné au pénal en sa qualité de propriétaire du quotidien Özgür Bakıș , et que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant. Il fait valoir que seuls le tribunal correctionnel ou la cour d’assises sont compétents pour juger des infractions relevant de la loi n o 5680 sur la presse. Il allègue enfin que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été notifié. 2. Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant allègue qu’il a été condamné, en sa qualité de propriétaire du quotidien, en raison de deux articles qui ont été publiés avec son autorisation mais dont il n’est pas l’auteur. Il prétend que, même en cas d’infraction, seuls les auteurs des articles sont responsables de leur contenu et qu’en cas d’infraction, eux seuls peuvent faire l’objet de poursuites. 3. Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant allègue qu’en raison de sa condamnation, ses droits à la liberté de pensée et d’expression ont été méconnus. A cet égard, il fait valoir que les autorités nationales ont méconnu le droit de recevoir et de communiquer des idées, de publier et divulguer des informations dans une société démocratique. 4. Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’une voie de recours interne pour contester sa condamnation.

Invoquant l’article 14, lu isolément ou combiné avec les articles 6, 9, 10 et 13 de la Convention, le requérant soutient qu’il a été condamné pour avoir publié des informations au sujet du problème kurde.

Invoquant l’article 17 de la Convention, le requérant allègue qu’en apportant des restrictions à ses droits et libertés, les autorités ont outrepassé le but et les dispositions de la Convention.

Invoquant l’article 18 de la Convention, le requérant soutient que les restrictions apportées à l’exercice de sa liberté d’expression ne poursuivent pas les buts prévus par la Convention et constituent un « abus de pouvoir » de la part des autorités.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, combiné avec l’article 14 de la Convention, le requérant allègue que la saisie et l’interdiction de la publication du quotidien lui ont causé un préjudice matériel. Il fait valoir que ces mesures sont la conséquence du décret pris par le préfet de la région soumise à l’état d’urgence alors qu’au même moment d’autres journaux divulguaient les mêmes informations que celles ayant donné lieu à sa condamnation. EN DROIT 1. Le requérant se plaint que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été notifié. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, lu isolément ou combiné avec l’article

La Cour décide d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 qui, en sa partie pertinente, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » Le Gouvernement conteste l’allégation du requérant. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. 2. Le requérant allègue qu’en raison de sa condamnation, ses droits à la liberté de pensée et d’expression ont été méconnus. Il invoque les articles 9, 10, lu isolément ou combiné avec l’article 14, ainsi que les articles 17 et 18 de la Convention. La Cour décide d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 10, ainsi libellé en sa partie pertinente : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, (...) » a) Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que le requérant n’a pas soulevé son grief tiré de l’article 10 devant les juridictions nationales. Le requérant conteste cet argument et se réfère à son mémoire en défense déposé devant la cour de sûreté de l’Etat. La Cour constate que, dans son mémoire en défense devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant a exposé son grief tiré de l’article 10. Dès lors, elle estime que l’intéressé a soulevé devant les autorités judiciaires internes compétentes « au moins en substance » le grief en question. Elle rejette donc l’exception. b) Quant au fond, se référant à l’arrestation du chef du PKK et au climat de tolérance qui s’en est suivi en Turquie, le Gouvernement soutient que, de par leur contenu, les deux articles en cause soutenaient ouvertement les activités de l’organisation terroriste et appelaient la population kurde à poursuivre ses activités séparatistes. Les propos publiés allaient au-delà des limites imposées par la jurisprudence de la Cour. Conformément aux limitations prévues à l’article 10 § 2 de la Convention, le juge national jouit d’une marge d’appréciation plus large dans l’examen de la nécessité d’une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression. A cet égard, il a considéré que ces articles faisaient la propagande de l’organisation terroriste PKK. Cette ingérence, prévue par la loi, était une mesure nécessaire dans une société démocratique pour protéger la sécurité nationale, l’intégrité territoriale ou la sécurité publique. Le Gouvernement soutient qu’il faut tenir compte du contexte dans lequel ces articles ont été publiés. Pris dans leur ensemble, ils avaient pour but de présenter les activités terroristes du PKK comme une lutte d’indépendance nationale pour les Kurdes. Leur contenu donne un message au lecteur selon lequel les activités terroristes entraînant la mort de milliers de citoyens étaient justifiées pour obtenir l’indépendance des Kurdes. En se référant à la jurisprudence de la Cour et en tenant compte du caractère sensible de la situation régnant dans le Sud-Est de la Turquie en matière de sécurité et de la nécessité pour les autorités d’exercer leur vigilance face à des actes susceptibles d’accroître la violence, le Gouvernement soutient que l’ingérence litigieuse n’enfreignait pas la liberté d’expression. A la lumière de ces explications et tenant compte des conditions spécifiques dans lesquelles se trouvait la Turquie à cette époque, les autorités nationales ont jugé que de telles publications, faisant l’apologie d’une organisation terroriste dont le chef avait été condamné et emprisonné, pourraient augmenter la tension au sein de la société en Turquie. La condamnation du requérant à une amende pénale reste proportionnée au but visant la protection de l’ordre public. Le requérant conteste ces arguments. Le quotidien dont il était le propriétaire avait pour but d’informer la population, l’opinion publique ainsi que l’Etat. Sa condamnation à une amende pénale ainsi que l’interdiction de la publication du quotidien sont disproportionnées par rapport au but poursuivi. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. 3. Le requérant fait valoir que seuls le tribunal correctionnel ou la cour d’assises sont compétents pour juger des infractions relevant de la loi n o 5680. Il soutient que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention. La Cour décide d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 6 § 1, ainsi lu dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » La Cour note que la loi n o 4338 du 18 juin 1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article 143 de la Constitution, lequel écarte désormais les juges militaires de leur composition (voir « le droit et la pratique internes pertinents »). Ensuite, eu égard à la formulation des griefs, elle relève que le requérant n’apporte aucune précision à cet égard ; de plus, son argumentation apparaît en ce sens nullement étayée. Par ailleurs, dans la mesure où il se plaint d’avoir été jugé par une cour de sûreté de l’Etat et non pas une cour d’assises ou un tribunal correctionnel, l’intéressé critique en réalité l’application du droit interne par les autorités nationales. La Cour, qui ne relève aucun arbitraire dans la procédure suivie, ne voit pas de raison de remettre en cause, en l’espèce, l’appréciation des juridictions nationales, à qui il incombe au premier chef d’interpréter leur compétence et d’appliquer le droit interne (voir Tosun c. Turquie (déc.), n o 4124/02, 13 septembre 2005). Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. Le requérant prétend qu’il a été condamné, en sa qualité de propriétaire du quotidien en cause, en raison de deux articles qui ont été publiés avec son autorisation mais dont il n’est pas l’auteur. Il prétend que, même en cas d’infraction, seuls les auteurs des articles sont responsables de leur contenu et qu’en cas d’infraction, eux seuls peuvent faire l’objet de poursuites. Il invoque l’article 7 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. 2. Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées. » La Cour constate qu’en l’espèce, le requérant a été condamné par la cour de sûreté de l’Etat pour des faits qui lui étaient reprochés sur le fondement des articles 169 du code pénal et 8 de la loi n o 3713, en sa qualité de propriétaire du quotidien Özgür Bakıș . Les dispositions de ces lois étaient en vigueur avant la publication des articles incriminés, conformément au principe de la légalité des délits et des peines prévu par l’article 7 de la Convention (voir, a contrario , Ecer et Zeyrek c. Turquie, n os 29295/95 et 29363/95, §§ 34-35, CEDH 2001-II, ainsi que Tosun , décision précitée). Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 5. Le requérant se plaint de l’absence d’une voie de recours interne pour contester sa condamnation. Il invoque l’article 13 de la Convention, lu isolément ou combiné avec l’article 14. La Cour décide d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 13, ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » La Cour relève qu’une procédure pénale a été diligentée à l’encontre du requérant et que sa cause a été entendue par la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul qui l’a condamné par un arrêt du 17 février 2000. Puis, l’intéressé a formé un pourvoi contre cet arrêt devant la Cour de cassation, qui l’a confirmé le 6 juillet 2000. Le requérant a ainsi disposé en droit national de recours effectifs et les juridictions compétentes se sont prononcées sur ses griefs. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 6. Le requérant allègue que l’interdiction de la publication de son quotidien lui a causé un préjudice matériel. Il invoque l’article 1 du Protocole n o 1 combiné avec l’article 14 de la Convention. La Cour décide d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » La Cour constate que la mesure dont se plaint le requérant représente un effet accessoire de sa condamnation, constitutive de la violation de l’article 10. En conséquence, il n’y a pas lieu d’examiner séparément ce grief (voir Ayhan c. Turquie (n o 2) (déc.), n o 49059/99, 9 octobre 2003). Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation et de la prétendue atteinte à son droit à la liberté d’expression ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Naismith J.-P. Costa Greffier adjoint Président [1] . Parti des travailleurs du Kurdistan.