ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 93/2003

Asupra

recursului de față :

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 704 din 20 septembrie 1999 a Tribunalului Galați, secția

comercială și de contencios administrativ, a fost respinsă acțiunea

reclamantului H.P.F. prin care solicitase, în contradictoriu cu S.C. R. SRL și

R.P., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate cu caracter autentic

și efect declarativ, că este proprietarul imobilului (construcții și teren 2000

mp) situat în comuna Costache Negri pentru care a achitat prețul de 10.000.000

lei la 10 decembrie 1996, cu factura nr. 2188011 și chitanța nr. 4, acțiune

întemeiată de reclamant prin dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

În

esență, tribunalul a reținut că atâta vreme cât obiectul promisiunii de vânzare

– cumpărare viza și teren, înstrăinarea acestuia nu era posibilă decât prin act

autentic potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, că

prețul de 10.000.000 lei este neserios, pârâtul probând că în realitate au

convenit prețul de 200.000.000 lei, precum și faptul că bunurile ce vizau vânzarea

– cumpărarea erau bunuri comune ale pârâtului R.P. și soției sale, care nu și-a

dat acordul expres pentru înstrăinare conform dispozițiilor art. 35 alin. (2)

C. fam.

Apelul

declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 157/A din 2 martie 2000 a Curții de Apel Galați, secția

comercială și de contencios administrativ, apreciindu-se ca legală și temeinică

sentința de fond atât sub aspectul obiectului promisiunii de vânzare-cumpărare,

cât și sub aspectul prețului și al calității pârâtului acționat în judecată în

calitate de administrator al societății R. SRL și nu de proprietar al bunului.

Nemulțumit

de această decizie reclamantul a declarat recurs solicitând casarea ei pentru

netemeinicie și nelegalitate.

Recurentul

critică instanțele pentru nepronunțarea asupra cererilor formulate susținând că

imobilul a fost cumpărat urmare unei licitații organizată de bancă,

vânzarea–cumpărarea fiind perfectată de organizatorul licitației, el intrând în

posesia imobilului imediat și folosindu-l până la scoaterea lui abuzivă de

către pârât din imobil.

De

asemenea, deși a solicitat restituirea prețului reactualizat la 50.000.000 lei,

instanțele nu s-au pronunțat asupra acestei cereri.

Recurentul

apreciază că numai printr-o analiză superficială a probelor acțiunea sa a fost

respinsă, instanțele argumentându-și soluțiile pe convenții 122 din 9 decembrie

1996 care nu are nimic comun cu factura din 10 decembrie 1996 și chitanța nr. 4

din aceeași dată.

De asemenea, greșit instanțele au fost preocupate de

voința părților și condițiile în care și-au exprimat această voință,

ignorându-se cele două înscrisuri pe care și-a întemeiat cererea.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se

vor arăta:

Susținerea recurentului în sensul că imobilul în

litigiu a fost cumpărat urmare unei licitații organizată de bancă,

vânzarea–cumpărarea fiind perfectată de organizatorul licitației care a și

încasat prețul și predat imobilul nu își are suport probatoriu și nici n-a fost

invocată de reclamant în argumentarea acțiunii sale până în faza recursului.

Nejustificat recurentul impută instanțelor omisiunea

de a se pronunța asupra restituirii prețului reactualizat, deoarece din actele

dosarului nu rezultă că ar fi investit instanțele cu o astfel de cerere, el

timbrând la valoare acțiunea întrucât, conform art. 6 din Normele metodologice

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 146/1997 o asemenea acțiune în

constatare a unui drept este considerată evaluabilă în bani și trebuie timbrată

la valoare.

În raport de obiectul cererii cu care a fost

investită și de probele administrate de părți instanțele au analizat convenția

părților și au analizat actele depuse în ordinea încheierii lor reținând în mod

corect că factura și chitanța încheiată la 10 decembrie 1996 au fost urmarea

convenției 122 din 9 decembrie 1996, dată la care reclamantul a convenit să

cumpere imobil și teren de la societățile al cărui administrator era R.P.

Așa cum au reținut și instanțele și a susținut și

reclamantul, imobilul (teren 2.000 mp și construcțiile edificate pe teren) erau

proprietatea lui R.P., aceste bunuri fiind dobândite ca bun comun conform

actului autentic 9779 din 16 mai 1995 persoană fizică ce nu putea înstrăina

fără acordul expres al soției sale mandatul tacit prevăzut în art. 35 alin. (2)

C. fam. neoperând în cazul înstrăinării imobiliare.

Așa cum corect a reținut și instanța de apel, reclamantul

l-a acționat în judecată pe R.P. în calitate de administrator al S.C. R. SRL,

și nu ca persoană fizică, coproprietar al imobilului.

Factura invocată în susținerea acțiunii sale în care

sunt trecute camere de locuit, anexe gospodărești, gard beton, garaj și alte

construcții moară poartă mențiunea, la rubrica „furnizor”, S.C. R. SRL,

persoană juridică distinctă de persoana fizică R.P., reclamantul nefăcând nici

o dovadă a trecerii bunurilor persoanei fizice în patrimoniul societății al

cărui asociat este și pe care o administrează.

În

raport de aceste considerente, recurentul critică nejustificat preocuparea instanței

de apel în stabilirea calității în care a fost acționat R.P. și al condițiilor

în care s-au încheiat actele de care părțile au înțeles să se servească în

cauză.

În

consecință, recursul reclamantului este apreciat ca nefondat, motiv pentru care

va fi respins, decizia instanței de apel urmând a fi menținută ca temeinică și

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H.F.

împotriva deciziei nr. 157 din 2 martie 2000 a Curții de Apel Galați, secția

comercială și contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2003.