Murcia de Asensio și alții împotriva Luxemburgului

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 70274/01 prezentată de Rosaura MURCIA DE ASENSIO și de alții împotriva Luxemburg Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 9 martie 2006 într-o cameră compusă din C.L.

Rozakis președintele Tulkens Lorenzen mes Vajić Botomarova dnii Kovler, Hajiyev, judecători și S. UESADA, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 10 aprilie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, Având în vedere decizia dlui D. Spielmann, judecător ales în temeiul Luxemburgului, de a se deporta (art. 28 din Regulamentul de procedură) și desemnarea pentru a se afla în locul său de domnul F. Tulkens, judecător ales în temeiul Belgiei [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură], după ce a deliberat, face următoarea decizie: Rosura Murcia de Asensio, precum și domnul Milton Asensio, Wilfredo Asensio și Felix Asensio sunt resortisanți columbieni, născuți în 1919, 1950 și 1953 (toate datele nașterii nu au fost furnizate Curții) și locuiește în Madrid în Spania și, respectiv, în Miami în Statele Unite.

Iunie 2001, mostenitorii de foc Felix Asensio, și anume primii trei reclamanți, precum și domnii mei Nina Eucaris Assensio, Zoraida Janneth Asensio, Marie Inirida Aida Asensio, Bonny Elisabeth Asenio, Rosa Margarita Asenio și domnul Nelson Ivan Asensio. Spielmann și L. Dupong, avocați din Luxemburg, și sunt în prezent reprezentați de domnul L. Dupong. Guvernul luxemburghez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții aveau două conturi anexate la o bancă, al cărei sediu social era la Luxemburg. Prin hotărârea din 3 ianuarie 1992 a tribunalului din Luxemburg, această instituție a fost închisă.

La 25 iunie 1992, reclamanții au depus în mâinile lichidatorilor o declarație de creanță, care a fost contestată de lichidatori într-o scrisoare din 7 noiembrie 1997, pe motiv că Activele (...) constituie produsul tras din activități infracționale și din activități penale, rezultă că raportorii sunt privați de produsul și de roadele acestor activități și nu le pot revendica. În conformitate cu hotărârea din 3 ianuarie 1992 menționată anterior, completată de o hotărâre din 11 aprilie 1995, declarația de creanță a fost astfel introdusă pe o listă de creanțe contestate întocmită de lichidatori.

Printr-o ordonanță a judecătorului-commisar din 28 octombrie 1997, declarația de creanță a fost retrimisă pentru dezbateri în reședința tribunalului din Luxemburg din 9 ianuarie 1998. După mai multe reprize, cauza a fost invocată în instanță din 22 aprilie 1999 și pronunțarea stabilită la 18 iunie 1999. Cu toate acestea, pronunțarea nu a avut loc la această dată și a fost apoi amânată de mai mult de 15 ori. Judecătorii și-au pronunțat judecata la 25 octombrie 2002. Declarația de creanță a reclamanților a fost admisă în pasivul chirographic. La apelul lichidatorilor din 4 aprilie 2003, instanța de apel a confirmat, la 28 aprilie 2004, hotărârea de primă instanță. GRIEF invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată într-un termen rezonabil.

Prin scrisoarea din 30 ianuarie 2006, avocatul reclamanților a informat Curtea că, în măsura în care negocierile cu statul luxemburghez au avut loc, cauza putea fi înlăturată și retrasă din rolul Curții. În plus, Curtea concluzionează că nu mai există circumstanțe speciale în ceea ce privește respectarea drepturilor de proprietate intelectuală garantate de Convenția nr… Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție și să se șteargă cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Santiago UESADA Christos Rozakis grefier adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION Requête n o 70274/01 présentée par Rosaura MURCIA DE ASENSIO et autres contre le Luxembourg La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 9 mars 2006 en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , M. P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , MM.

A. Kovler, K. Hajiyev, juges , et de M. S. Q UESADA , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 10 avril 2001, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Vu la décision de M. D. Spielmann, juge élu au titre du Luxembourg, de se déporter (article 28 du règlement de la Cour) et la désignation pour siéger à sa place de M me F. Tulkens, juge élue au titre de la Belgique (article 27 § 2 de la Convention et article 29 § 2 du règlement de la Cour), Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M me Rosaura Murcia de Asensio ainsi que MM.

Milton Asensio, Wilfredo Asensio et Felix Asensio, sont des ressortissants colombiens, nés respectivement en 1919, 1950 et 1953 (toutes les dates de naissance n’ont pas été fournies à la Cour) et résident respectivement à Madrid en Espagne et à Miami aux Etats-Unis. Le 25 juin 2001, les héritiers de feu Felix Asensio – à savoir les trois premiers requérants, ainsi que M mes Nina Eucaris Asensio, Zoraida Janneth Asensio, Marie Inirida Aida Asensio, Bonny Elisabeth Asensio, Rosa Margarita Asensio et M. Nelson Ivan Asensio – ont décidé de maintenir la requête. Les requérants étaient représentés jusqu’au 30 août 2004 par M es D. Spielmann et L. Dupong, avocats à Luxembourg, et sont actuellement représentés par M e L. Dupong.

Le gouvernement luxembourgeois (« le Gouvernement ») était représenté jusqu’au 7 octobre 2004 par son conseil, M e A. Bodry, avocat à la Cour, et est actuellement représenté par M e N. Decker, avocat à la Cour. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Les requérants étaient titulaires de deux comptes-joints auprès d’une banque, dont le siège social était à Luxembourg. Par un jugement du 3 janvier 1992 du tribunal d’arrondissement de Luxembourg, cet établissement fut mis en liquidation. Le 25 juin 1992, les requérants déposèrent entre les mains des liquidateurs une déclaration de créance.

Cette dernière fut contestée par les liquidateurs dans une lettre du 7 novembre 1997, au motif que : « Les avoirs (...) constituent le produit tiré d’activités criminelles et d’infractions pénales, il s’ensuit que les déclarants sont privés du produit et des fruits de ces activités et [qu’ils ne peuvent] pas les réclamer » En conformité avec le jugement précité du 3 janvier 1992, complété par un jugement du 11 avril 1995, la déclaration de créance fut ainsi portée sur une liste de créances contestées établie par les liquidateurs. Par une ordonnance du juge-commissaire du 28 octobre 1997, la déclaration de créance fut renvoyée pour débats à l’audience du tribunal d’arrondissement de Luxembourg, siégeant en matière commerciale, du 9 janvier 1998. Après plusieurs remises, l’affaire fut plaidée à l’audience du 22 avril 1999 et le prononcé fixé au 18 juin 1999. Toutefois, le prononcé n’eut pas lieu à cette date et fut ensuite reporté plus d’une quinzaine de fois.

Les juges rendirent leur jugement le 25 octobre 2002. La déclaration de créance des requérants fut admise au passif chirographaire. Sur appel des liquidateurs en date du 4 avril 2003, la cour d’appel confirma, le 28 avril 2004, le jugement de première instance. GRIEF Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leur cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. EN DROIT Par une lettre du 30 janvier 2006, l’avocate des requérants informa la Cour que, dans la mesure où des négociations avec l’Etat luxembourgeois avaient abouti, l’affaire pouvait être rayée et retirée du rôle de la Cour. La Cour en conclut que les requérants n’entendent plus maintenir leur requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.

En outre, elle estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’Homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Santiago Q UESADA Christos Rozakis Greffier adjoint Président