BURGA ORTIZ c. ALLEMAGNE

SECȚIUNEA A CINCEA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 1101/04

prezentată de Guillermo Santiago BURGA ORTIZ

împotriva Germaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a cincea), sesizată pe 16 octombrie 2006 în cadrul unei camere compuse din:

D. P. Lorenzen,

președinte,

D-na S. Botoucharova,

D. V. Butkevych,

D-na M. Tsatsa-Nikolovska,

D.D. R. Maruste,

J. Borrego Borrego,

D-na R. Jaeger,

judecători,

și de D-na C. Westerdiek,

grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă pe 25 decembrie 2003,

Având în vedere informațiile prezentate de guvernul pârât la cererea președintelui camerei conform articolului 40 din regulamentul Curții,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamantul, Guillermo Santiago Burga Ortiz, este un cetățean peruvian, născut în 1937 și rezidind la Lima (Peru). Este reprezentat în fața Curții de d-na Karl Lachniet, avocat la München.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate astfel.

La urma urmarei încheierii regimului președintelui peruvian Alberto Fujimori în noiembrie 2000, reclamantul a părăsit Peru și a sosit în Germania pe 28 aprilie 2001, însoțit de soția sa care este de origine germană și care între timp a dobândit cetățenia germană.

Pe 5 iulie 2002, în urma unui mandat de arestare internațional din 6 august 2001, emis de tribunalul special al VI-lea din Lima pentru lupta împotriva corupției, reclamantul a fost arestat și plasat în detenție în vederea extrădării sale către Peru. Autoritățile peruviene îl suspectau că a aparținut, între 1995 și până la plecarea președintelui Fujimori, unei rețele criminale creată și condusă de fostul consilier al președintelui Fujimori și al serviciilor de informații peruviene, d-l Montesinos Torres, și al cărui scop era să percepă mite la detrimentul Trezoreriei publice la achizițiile de arme și material militar destinat armatei și poliției peruviene. Reclamantul era în special suspectat că a participat, în mai 1996, la achiziția de avioane militare în care fuseseră plătite importante mite.

Pe 22 iulie 2002, curtea de apel (Oberlandesgericht) din München a ordonat detenția reclamantului în vederea extrădării sale către Peru. Detenția a fost prelungită de mai multe ori.

Pe 8 mai 2003, curtea de apel a declarat extrădarea admisibilă (zulässig). Ea a luat în considerare mai multe rapoarte privind situația drepturilor omului în Peru, printre care o notă a ministerului federal al Afacerilor Externe din 4 martie 2003. Această notă face referință la garanții date de autoritățile peruviene, conform cărora reclamantul nu ar fi condamnat din motive politice, militare sau religioase și ar fi deținut într-o închisoare care corespunde „Setului minim de reguli pentru tratamentul deținuților" al Organizației Națiunilor Unite. Ea concluzionează că nimic nu permite să se creadă că asigurările date nu ar putea fi respectate de autoritățile peruviene. Atașate notei se găsesc două rapoarte ale ambasadei Germaniei la Lima, în special cu privire la condițiile de detenție în instituțiile penitenciare peruviene. Aceste rapoarte se bazează pe două vizite în penitenciarul Sarita Colonia, pe informații privind penitenciarul San Jorge și pe experiența ambasadei cu doi cetățeni peruvieni extrădați din Germania către Peru în 2001 și 2002.

Curtea de apel a remarcat mai întâi că delictele care fac obiectul cererii de extrădare sunt de asemenea pedepsibile în Germania și că documentele atașate cererii permiteau să se afirme existența unor suspiciuni suficient de bine întemeiateimpotriva reclamantului, în ciuda faptului că acesta a negat orice comportament criminal.

Ea a continuat afirmând că extrădarea nu era contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice germane. Legile care, potrivit reclamantului, ar fi fost adoptate în mod specific pentru a permite persecuția sa politică existau sub o formă sau alta în alte state de drept (inclusiv Germania), cum ar fi prevederile care acordă tratament special martorilor-cheie care s-au declarat gata să colaboreze cu justiția, legile care prelungesc termenele detenției preventive sau permitteau ingeri în viața privată, domiciliul, proprietatea sau patrimoniul acuzaților, sau legea care permite crearea unui tribunal special. Asemenea dispoziții de caracter procedural, contrar dispozițiilor dreptului penal material, puteau fi edictate si a posteriori în dreptul german. Potrivit informațiilor prezentate de ministerul Afacerilor Externe (raportul din 19 februarie 2003), nu existau indicii că anumite din aceste dispoziții ar fi de natură să împiedice sau să greuteze desfășurarea unui proces penal în conformitate cu statul de drept. În mod similar, potrivit raportului din 25 februarie 2003 al Amnesty International, aceasta nu avea cunoștință de cazuri de persoane persecutate din cauza relațiilor cu fostul președinte Fujimori sau guvernul acestuia. Curtea de apel a reamintit că instanțele germane nu sunt obligate, la examinarea admisibilității unei cereri de extrădare, să examineze legalitatea dispozițiilor de procedură penală ale statului cerut decât dacă acelea sunt incompatibile cu standardul minim al dreptului internațional public și cu principiile constituționale imperioase ale ordinii publice. Or nu era cazul în speța de față.

În ceea ce privește existența torturii și a tratamentelor inhumane în Peru, curtea de apel a estimat că reclamantul nu suffisamment a étayé riscul de a fi expus la acestea în caz de extrădare. Bazandu-se pe rapoarte ale ministerului federal german al Afacerilor Externe din 2003 și pe avizul Amnesty International din 25 februarie 2003, ea a remarcat în special că situația drepturilor omului în Peru s-a îmbunătățit considerabil din noiembrie 2000. Aceasta se demonstra prin crearea unor instituții ale căror sarcină era să vegheze la respectarea drepturilor omului, în special un ombudsman (Defensoria del Pueblo) și comisia adevărului și reconcilierii (Comisión de la Verdad y Reconciliación). În plus, dreptul și procedura penală au fost supuse, de la sfârșitul anului 2002, unui control de constituționalitate și legalitate, cum se demonstra prin decizia curții constituționale peruviene din 3 ianuarie 2003 prin care o mare parte din legea împotriva terorismului din 1992 fusese declarată neconstitucională. Mai mult, în 2001, Peru s-a retras din nou jurisdicției Curții Interamericane a Drepturilor Omului. Deși raportul Amnesty International menționa persistența torturii și maltratării, doar cinci din 37 de cazuri descrise priveau anul 2001, adică perioada după plecarea fostului guvern. Aceasta nu permitea să se concluzioneze existența unui risc suficient de ridicat de tratamente inhumane pentru reclamant care, în orice caz, a jucat doar un rol secundar în cartelul de corupție care era subiectul investigațiilor autorităților peruviene.

Cât privește condițiile deficitare de detenție, curtea de apel a remarcat că autoritățile peruviene au asigurat că o eventuală condamnare a reclamantului nu va fi pronunțată din motive politice, militare sau religioase și că reclamantul va fi deținut într-o închisoare care corespundea „Setului minim de reguli pentru tratamentul deținuților" al Organizației Națiunilor Unite. Asigurarea dată de autoritățile peruviene se găsea confirmată de experiența pe care o had ambasada Germaniei la Lima în acest sens și în special de faptul că reclamantul ar fi transferat într-una din două instituții penitenciare care erau cunoscute pentru condițiile lor de detenție acceptabile („moderat") comparativ cu condițiile obișnuite în Peru. Nimic nu permitea să se creadă că asigurările date nu ar fi respectate de autoritățile peruviene.

Pe 4 iunie 2003, curtea de apel a respins cererea reclamantului tendând să-și corecteze decizia. Ea a precizat în special că tribunalul special din Lima nu putea fi considerat un tribunal de excepție (Sondergericht) ci se aseamănă mai degrabă unei jurisdicții specializate în cazuri de corupție. În plus, crearea unor asemenea jurisdicții nu era în sine ilegală, cum se demonstra prin înființarea curților penale internaționale care se bucurau de sprijinul deplin al Germaniei.

Pe 1 decembrie 2003, Curtea Constituțională Federală, pronunțând-se în comitetul a trei judecători, a hotărât să nu reșine recursul reclamantului. În ceea ce privește invocarea de către reclamant a dreptului său la respectarea vieții familiale, recursul era inadmisibil deoarece omisese să ridice acest grief în fața curții de apel. În plus, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale Federale, art. 6 din Legea Fundamentală nu proteja un străin împotriva urmăririi penale la adresa sa într-o altă țară. Dreptul la respectarea vieții familiale trebuia pus în balanță cu interesul Statului de a urmări penal pentru delicte grave care singure puteau fi subiectul unei cereri de extrădare și pentru execuția cărora Germania depindea de cooperarea altor state. De aceea Germania susținea alte state în asemenea demersuri pentru a putea beneficia ea însăși de sprijin în caz invers. Deschiderea Legii Fundamentale către dreptul internațional și necesitatea de a putea urmări efectiv un acuzat în străinătate prevaleaza asupra drepturilor garantate de art. 6 al Legii Fundamentale având în vedere că obiectul cererilor de extrădare era în general delicte grave, cum era în speța cazul - apartenența la o asociație criminală.

În ceea ce privește caracterul excepțional al tribunalului în fața căruia reclamantul era acuzat, Curtea Constituțională Federală a confirmat concluziile curții de apel și în special cadrul de control pe care aceasta l-a aplicat. Legalitatea acestui tribunal nu putea într-adevăr fi apreciată în raport cu Legea Fundamentală, ci în raport cu standardul minim al dreptului internațional public și cu principiile constituționale imperioase ale ordinii publice. Potrivit constatărilor curții de apel, era vorba de un tribunal independent, înființat printr-o lege, care exercita funcțiile în virtutea competențelor definite de lege și în cadrul unei proceduri juridice regulate și care era compus din judecători a căror independență și imparțialitate erau garantate.

Cât privește riscurile de tortură și maltratare, Curtea Constituțională Federală a enterinat concluziile curții de apel. În particular, aceasta valabil considerase că asigurările date de autoritățile peruviene excludeau orice risc de condamnare a reclamantului din motive politice, militare sau religioase și de detenție într-o instituție penitenciară care nu răspundea standardului minim așa cum a fost definit de Organizația Națiunilor Unite. Aceste asigurări concordau cu experiența ambasadei Germaniei în Peru.

Pe 27 aprilie 2004, reclamantul a fost extradat către Peru și transferat la instituția penitenciară San Jorge la Lima.

Pe 13 iulie 2005, a fost eliberat din motiv că durata maximă a detenției preventive prevăzută de lege (36 de luni) fusese atinsă ținând seama de detenția în Germania în vederea extrădării sale. El se află în obligația de a se prezenta la fiecare două săptămâni autorităților judiciare și are interzis să plece din circumscripția Limei și să frecventeze anumite locuri cu reputație proastă.

Pe 2 septembrie 2002, reclamantul a introdus o cerere tendând să beneficieze de statut de refugiat politic în Germania. Pe 13 martie 2003, Biroul Federal al Refugiaților l-a respins pe reclamant din cerere. Ea a estimat în special că reclamantul nu ar fi persecutat în Peru din motive politice nici nu ar trebui să se teamă de a fi supus unei pedepse disproporționate datorită apropierii sale de fostul președinte Fujimori.

Pe 24 martie 2003, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ din München cu un recurs împotriva deciziei Biroului Federal. Nicio decizie nu a fost încă pronunțată.

Pe 21 ianuarie 2004, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ din Berlin cu o cerere tendând să oblige Guvernul să nu dea acordul pentru extrădare. Pe 12 martie 2004, tribunalul administrativ a refuzat să ordoneze măsuri provizionale. Recursul reclamantului împotriva acestei decizii în fața curții de apel administrative a Berlinului a fost respins.

B.

Elemente din dreptul internațional

Raport general al activităților al cincisprezecelea al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inhumane sau Degradante (CPT) din 22 septembrie 2005

„(...)

Asigurări diplomatice

[38.] Prefața evocă tensiunea potențială care există între obligația unui stat de a-și proteja cetățenii împotriva actelor teroriste și necesitatea de a păstra valorile fundamentale. Controversa actuală privind utilizarea „asigurărilor diplomatice" în cadrul procedurilor de îndepărtare o ilustrează bine. Prohibiția torturii și a tratamentelor inhumane sau degradante cuprinde obligația de a nu readmite o persoană către o țară în care există motive serios de a crede că ea va corre un risc real de a fi supusă unor asemenea metode. Pentru a, în cazuri particulare, evita un asemenea risc, anumite state au ales calea constând în a cere țării de destinație asigurări că persoana în cauză nu va fi maltratată. Această practică este departe de a fi nouă, dar a fost adusă în prim-plan în ultimii ani, statele căutând din ce în ce mai mult să îndepărteze din teritoriul lor persoane considerate a pune în pericol securitatea națională.

Se teme din ce în ce mai mult că utilizarea asigurărilor diplomatice ar putea duce la ocolirea prohibiției torturii și a pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante.

[39.] Căutarea asigurărilor diplomatice de la țări cu un bilanț slab în materie de tortură și maltratare este o sursă de preocupare deosebită. Un asemenea bilanț nu înseamnă neapărat că cel sau cea a cărui îndepărtare este prevăzută coare personal un risc real de a fi maltratată în țara în cauză; circumstanțele precise din fiecare caz trebuie luate în considerare pentru o asemenea apreciere. Cu toate acestea, dacă ar apărea că un risc de maltratare există cu adevărat, asigurările diplomatice primite din partea autorităților unei țări în care tortură și maltratarea sunt monedă comună, vor putea oferi vreodată protecție suficientă împotriva acestui risc? Unii argumentează - și într-un mod destul de convingător - că, chiar și presupunând că autoritățile în cauză exercită un control autentic asupra serviciilor capabile să dețină persoana în cauză (ceea ce nu este neapărat cazul), nu poate exista garanție că asigurările date vor fi respectate în practică. Dacă aceste țări nu respectă obligațiile lor decurgând din tratatele internaționale privind drepturile omului pe care le-au ratificat, cum se poate avea încredere că vor respecta asigurări date pe bază bilaterală într-un caz precis?

[40.] Alții replică că mecanismele de control al tratamentului unei persoane îndepărtate după revenirea ei pot fi instituite, în cazul în care ar fi plasată în detenție. Punctele de vedere ale CPT rămân deschise în materia aceasta; cert este că nu a, până acum, vazut propuneri convingătoare pentru instituirea unui mecanism eficace și viabil. Pentru a avea cele mai mici șanse de a fi eficace, un asemenea mecanism va trebui evident să includă un anumit număr de garanții esențiale, cum ar fi dreptul pentru persoane independente și calificate de a vizita deținutul în orice moment, fără avertizare prealabilă, și de a se întreține cu el fără martori într-un loc de alegerea lor. Acest mecanism va trebui de asemenea să prevadă mijloace de a garanta măsuri corective imediate în cazul în care ar apărea că asigurările date nu sunt respectate.

[41.] Trebuie de asemenea subliniat că, înainte de readmitere, orice procedură de îndepărtare implicând asigurări diplomatice trebuie să poată fi susceptibilă de recurs în fața unei autorități independente și că orice recurs trebuie să aibă efect suspensiv asupra executării măsurii de îndepărtare. Aceasta este singurul mod de a asigura un examen riguros și la timp al siguranței aranjamentelor prevăzute într-un caz dat.

[42.] CPT intenționează să urmărească îndeaproape, în statele Părți la Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii, evoluția practicii în domeniul asigurărilor diplomatice. Comitetul ar fi de asemenea bucuros să contribuie la orice examen al acestei chestiuni în cadrul Consiliului Europei. Momentul pare într-adevăr potrivit pentru a se angaja într-o discuție colectivă asupra tuturor chestiunilor în joc, pentru a garanta că practicile actuale sunt pe deplin în conformitate cu obligațiile care decurg din prohibiția torturii și a pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante. (...)"

PLÂNGERILE

PE DREPT

„Niciodată o persoană nu poate fi supusă torturii nici la pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia extrădarea de către un stat contractant poate ridica o problemă cu privire la art. 3, și prin urmare angaja responsabilitatea statului în cauză sub Convenție, atunci când există motive serioase și averate de a crede că persoana în cauză, dacă este livrată statului cerut, va corre un risc real de a fi supusă unui tratament contrar acestei dispoziții. Pentru a stabili o asemenea responsabilitate, nu se poate evita aprecierea situației în țara de destinație la luatul unor cerințe ale articolului 3. Nu este vorba de a constata sau dovedi responsabilitatea acestei țări în dreptul internațional general, în virtutea Convenției sau în alt mod. În măsura în care o responsabilitate se găsește sau poate se găsi angajată pe terenul Convenției, aceasta este a statului contractant care extradează, din cauza unui act care are ca rezultat direct expunerea cuiva la maltratare interzisă (hotărâre Soering c. Regatul Unit, hotărâre din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 35, § 91).

Simplul posibilitate a unei încălcări a articolului 3 din Convenție, prin referință - de exemplu - la situația generală instabilă în țara de destinație, nu antrenează în sine o încălcare a acestei dispoziții; trebuie încă ca persoana în cauză să demonstreze că se confruntă personal cu riscul invocat (vezi, printre altele, Vilvarajah și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 30 octombrie 1991, seria A nr. 215, p. 37, § 111). Faptul că persoana în cauză face obiectul urmăririi penale în țara de destinație nu poate singură să ridice o problemă cu privire la Convenție. Cu toate acestea, dacă există motive să se teamă că o extrădare, deși cerută exclusiv pentru infracțiuni de drept comun, va fi exploatată pentru a urmări persoana în cauză, în încălcare a principiului specialității, pentru delicte politice sau chiar din cauza doar a atitudinii sale politice, nu se poate exclude cu totul posibilitatea unei încălcări a articolului 3 (A. c. Elveția, nr. 11933/86, decizie a Comisiei din 14 aprilie 1986, Decizie și Rapoarte (DR) 46, p. 257, și Altun c. Germania, nr. 10308/83, decizie a Comisiei din 3 mai 1983, DR 36, p. 209).

Pentru a determina dacă există motive serioase și averate de a crede la un risc real de tratamente incompatibile cu art. 3, Curtea se bazează pe ansamblul datelor care i se furnizează sau, dacă e necesar, pe care le obține din proprie inițiativă. Într-o asemenea cauză, un stat contractant își asumă o responsabilitate sub art. 3 pentru a fi expus pe cineva riscului de maltratare. Controlând existența acestui risc, trebuie deci să se facă referință în prioritate la circumstanțele de care statul în cauză avea sau trebuia să aibă cunoștință la momentul extrădării, dar aceasta nu-l împiedică pe Curte să țină seama de informații ulterioare; ele pot servi pentru a confirma sau infirma modul în care Partea contractantă interesată a judecat fondul fricilor unui reclamant (vezi Cruz Varas și alții c. Suedia, hotărâre din 20 martie 1991, seria A nr. 201, pp. 29-30, §§ 75-76, și Mamatkulov și Askarov c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46827/99 și 46951/99, § 69, CEDH 2005-I). Pe acest punct, Curtea dorește să precizeze că, deși faptul de a fi obținut asigurări sau garanții din partea statului cerând extrădarea reveste în general o importanță deosebită, în măsura în care acestea se referă de obicei la situația concretă a persoanei în cauză în țara de destinație după extrădare și pot constitui un mijloc eficace de a exclude riscul de tratamente contrare articolului 3 din Convenție, existența unor asemenea asigurări nu poate singură-i dispensa pe statele contractante de a aprecia valoarea lor convingătoare și fiabilitatea în cazul de faț, ținând seama de caracterul absolut pe care-l revestesc drepturile consacrate de această dispoziție (Soering precitat, § 88, vezi de asemenea raportul general al activităților al CPT din 22 septembrie 2005).

Curtea observă că curtea de apel din München și Curtea Constituțională Federală au examinat argumentele reclamantului și au încheiat în final că nu exista un risc suficient de ridicat pentru reclamant de a fi expus torturii sau tratamentelor inhumane. Au ajuns la această concluzie pe baza unor rapoarte recente ale ministerului federal al Afacerilor Externe și ale Amnesty International privind situația în Peru și după obținerea unor asigurări de la autoritățile peruviene că reclamantul nu era urmărit din motive politice, militare sau religioase nici nu ar fi transferat într-o închisoare care nu garanta standardul minim al condițiilor de detenție așa cum este definit de Organizația Națiunilor Unite. Instanțele germane au considerat aceste asigurări ca fiind suficiente și convingătoare și că nu existau indicii permițând să se creadă că autoritățile peruviene nu le respectau. Curtea observă în special că asigurările concordau cu experiențele autorităților germane în Peru. Într-adevăr, din nota din 4 martie 2003 a ministerului federal al Afacerilor Externe rezultă că informațiile date de ambasada Germaniei în Peru se bazau pe vizite în una din două închisorile capabile să o primească pe reclamant și pe indicații privind cealaltă, și pe experiența cu doi cetățeni peruvieni care fuseseră extrădați din Germania către Peru în 2001 și 2002 respectiv.

Din perspectiva Curții, cu dreptate instanțele germane au estimat că asigurările ar putea exclude pericolul de persecuție politică și de detenție în condiții inhumane. Ea observă de asemenea că Peru a din nou recunoscut competența Curții Interamericane a Drepturilor Omului în 2001 (vezi, mutatis mutandis, Peñafiel Salgado c. Spania (decizie), nr. 65964/01, 16 aprilie 2002). În orice caz, ea observă că reclamantul a fost efectiv transferat în instituția penitenciară San Jorge la Lima, că a fost eliberat în iulie 2005 în virtutea dispozițiilor legale din motiv că durata maximă a detenției preventive prevăzută de lege fusese atinsă și că nici el nici avocatul lui din Peru nu au raportat Curții tratamente contrare articolului 3 din Convenție.

În aceste condiții, Curtea concluzionează la absența unei încălcări a acestei dispoziții, acest grief fiind manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§3 și 4 din Convenție.

Rezultă că aceste plângeri sunt manifest neîntemeiate și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefier

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

1101/04

présentée par Guillermo Santiago BURGA ORTIZ

contre l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 16 octobre 2006 en une chambre composée de

:

M.

P.

Lorenzen

,

président

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

MM.

R.

Maruste

,

J.

Borrego Borrego,

M

me

R.

Jaeger,

juges

,

et de M

me

C.

Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 décembre 2003,

Vu les informations présentées par le gouvernement défendeur sur demande du président de la chambre en vertu de l’article 40 du règlement de la Cour,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Guillermo Santiago Burga Ortiz, est un ressortissant péruvien, né en 1937 et résidant à Lima (Pérou). Il est représenté devant la Cour par Me Karl Lachniet,

avocat à Munich.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

A la suite de la fin du régime du président péruvien Alberto Fujimori en novembre 2000, le requérant quitta le Pérou et arriva en Allemagne le 28

avril 2001, accompagnée de sa femme qui est d’origine allemande et qui a entre-temps acquis la nationalité allemande.

Le 5 juillet 2002, à la suite d’un mandat d’arrêt international du 6

août

2001, émis par le 6

ème

tribunal spécial de Lima pour la lutte contre la corruption, le requérant fut arrêté et placé en détention en vue de son extradition vers le Pérou. Les autorités péruviennes le soupçonnaient d’avoir appartenu, entre 1995 et jusqu’au départ du président Fujimori, à un réseau criminel crée et conduit par l’ancien conseiller du président Fujimori et des services de renseignements péruviens, M. Montesinos Torres, et dont le but était de percevoir des pots-de-vins au détriment du Trésor public lors des achats d’armes et de matériel militaire destinés à l’armée et la police péruviennes. Le requérant était en particulier soupçonné d’avoir participé, en mai 1996, à l’achat d’avions militaires où d’importants pots-de-vins avaient été payés.

Le 22 juillet 2002, la cour d’appel (

Oberlandesgericht

) de Munich ordonna la détention du requérant en vue de son extradition vers le Pérou. La détention fut prolongée à plusieurs reprises.

Le 8 mai 2003, la cour d’appel déclara l’extradition admissible (

zulässig

). Elle prit en considération plusieurs rapports sur la situation des droits de l’homme au Pérou dont notamment une note du ministère fédéral des Affaires étrangères du 4 mars 2003. Cette note fait référence à des garanties données par les autorités péruviennes d’après lesquelles le requérant ne serait pas condamné pour des raisons politiques, militaires ou religieuses et serait détenu dans une prison qui correspond à l’

«

Ensemble de règles minima pour le traitement des détenus

» des Nations Unies. Elle conclut que rien ne permet de croire que les assurances données ne pourraient pas être respectées par les autorités péruviennes. Joints à la note se trouvent deux rapports de l’ambassade d’Allemagne à Lima notamment sur les conditions de détention dans les établissements pénitentiaires péruviens. Ces rapports se fondent sur deux visites dans la prison de Sarita Colonia, sur des informations sur la prison de San Jorge et sur l’expérience de l’ambassade avec deux ressortissants péruviens extradés de l’Allemagne vers le Pérou en 2001 et 2002.

La cour d’appel releva d’abord que les délits faisant l’objet de la demande d’extradition étaient aussi punissables en Allemagne et que les documents joints à la demande permettaient d’affirmer l’existence de soupçons suffisamment étayés à l’encontre du requérant en dépit du fait que celui-ci niait tout comportement criminel.

Elle poursuivit que l’extradition n’était pas contraire aux principes fondamentaux de l’ordre juridique allemand. Les lois qui, d’après le requérant, auraient été adoptées spécifiquement en vue de permettre sa persécution politique existaient sous une forme ou une autre dans d’autres Etats de droit (dont l’Allemagne), telles les dispositions accordant un traitement spécial à des témoins-clé s’étant déclarés prêts à collaborer avec la justice, les lois prolongeant les délais de la détention provisoire ou permettant des ingérences dans la vie privé, le domicile, la propriété ou le patrimoine d’accusés ou la loi portant création d’un tribunal spécial. De telles dispositions à caractère procédural, contrairement aux dispositions du droit pénal matériel, pouvaient aussi être édictées

a posteriori

en droit allemand. D’après les informations présentées par le ministère des Affaires étrangères (rapport du 19 février 2003), il n’existait pas d’indices que certaines de ces dispositions étaient de nature à empêcher ou à rendre plus difficile la tenue d’un procès pénal conforme à l’État de droit. De même, d’après son rapport du 25 février 2003, Amnesty International n’avait pas connaissance de cas de personnes persécutées en raison de leurs relations avec l’ancien président Fujimori ou le gouvernement de celui-ci. La cour d’appel rappela que les juridictions allemandes n’étaient tenues, lors du contrôle de l’admissibilité d’une demande d’extradition, d’examiner la légalité des dispositions de procédures pénales de l’Etat demandeur que si celles-ci étaient incompatibles au standard minimum du droit international public et aux principes constitutionnels impératifs de l’ordre public. Or tel n’était pas le cas en l’espèce.

En ce qui concerne l’existence de la torture et de traitements inhumains au Pérou, la cour d’appel estima que le requérant n’avait pas suffisamment étayé le risque d’y être exposé en cas de son extradition. S’appuyant sur des rapports du ministère fédéral des Affaires étrangères allemand de 2003 et de l’avis d’Amnesty International du 25 février 2003, elle releva notamment que la situation des droits de l’homme au Pérou s’était considérablement améliorée depuis novembre 2000. En témoignait la création d’institutions dont la tâche était de veiller au respect des droits de l’homme, en particulier un médiateur (

Defensoria del Pueblo

) et la commission vérité et réconciliation (

Comisión de la Verdad y Reconciliación

). En outre, le droit et la procédure pénaux faisaient l’objet, depuis la fin de l’année 2002, d’un contrôle de constitutionnalité et de légalité comme en témoignait l’arrêt de la cour constitutionnelle péruvienne du 3 janvier 2003 par lequel une grande partie de la loi contre le terrorisme de 1992 avait été déclarée inconstitutionnelle. Par ailleurs, en 2001, le Pérou s’était de nouveau soumis à la juridiction de la Cour interaméricaine des droits de l’homme. Si le rapport d’Amnesty International faisait état de la persistance de la torture et de mauvais traitements, seulement cinq des 37 cas décrits concernaient l’année 2001, c’est-à-dire la période après le départ de l’ancien gouvernement. Cela ne permettait pas de conclure à l’existence d’un risque suffisamment élevé de traitements inhumains pour le requérant qui, au demeurant, n’avait joué qu’un rôle secondaire dans le cartel de corruption qui faisait l’objet des investigations des autorités péruviennes.

Quant aux mauvaises conditions de détention, la cour d’appel releva que les autorités péruviennes avaient assuré qu’une éventuelle condamnation du requérant ne serait pas prononcée pour des raisons politiques, militaires ou religieuses et que le requérant serait détenu dans une prison qui correspondait à l’

«

Ensemble de règles minima pour le traitement des détenus

» des Nations Unies. L’assurance donnée par les autorités péruviennes se trouvait confirmée par l’expérience qu’avait l’ambassade d’Allemagne à Lima à ce sujet et notamment par le fait que le requérant serait transféré dans un de deux établissements pénitentiaires qui étaient connus pour leurs conditions de détention acceptables («

moderat

») par rapport aux conditions habituelles au Pérou. Rien ne permettait de croire que les assurances données ne seraient pas respectées par les autorités péruviennes.

Le 4 juin 2003, la cour d’appel rejeta la demande du requérant tendant à corriger sa décision. Elle précisa notamment que le tribunal spécial de Lima ne pouvait être considéré comme un tribunal d’exception (

Sondergericht

) mais s’apparentait plutôt à une juridiction spécialisée dans les affaires de corruption. De plus, la création de telles juridictions n’était pas en soi illégale comme en témoignait l’établissement des cours pénales internationales qui bénéficiaient du plein soutien de l’Allemagne.

Le 1

er

décembre 2003, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours du requérant. En ce que le requérant invoquait son droit au respect de la vie familiale, le recours était irrecevable car il avait omis de soulever ce grief devant la cour d’appel. Par ailleurs, d’après la jurisprudence de la Cour constitutionnelle fédérale, l’article 6 de la Loi fondamentale ne protégeait pas un étranger contre des poursuites pénales à son encontre dans un autre pays. Le droit au respect de la vie familiale devait être mis en balance avec l’intérêt de l’Etat d’engager des poursuites pénales pour des délits graves qui seuls pouvaient être l’objet d’une demande d’extradition et pour l’exécution desquels l’Allemagne dépendait de la coopération d’autres États. C’est pourquoi l’Allemagne soutenait d’autres États lors de telles démarches afin de pouvoir bénéficier elle-même de ce soutien dans le cas inverse. L’ouverture de la Loi fondamentale au droit international et la nécessité de pouvoir poursuivre effectivement un accusé à l’étranger l’emportaient sur les droits garantis par l’article 6 de la Loi fondamentale compte tenu du fait que l’objet de demandes d’extradition était en règle générale des délits graves, comme en l’espèce l’appartenance à une association criminelle.

En ce qui concerne le caractère d’exception du tribunal devant lequel le requérant était accusé, la Cour constitutionnelle fédérale confirma les conclusions de la cour d’appel et notamment le cadre de contrôle que celle-ci avait appliqué. La légalité de ce tribunal ne pouvait en effet pas être appréciée au regard de la Loi fondamentale, mais au regard du standard minimum du droit international public et des principes constitutionnels impératifs de l’ordre public. D’après les constations de la cour d’appel, il s’agissait d’un tribunal indépendant, établi par une loi, qui exerçait ses fonctions en vertu des compétences définies par la loi et dans le cadre d’une procédure juridique régulière et qui était composé de juges dont l’indépendance et l’impartialité étaient garanties.

Quant aux risques de torture et de mauvais traitements, la Cour constitutionnelle fédérale entérina les conclusions de la cour d’appel. En particulier, celle-ci avait valablement pu considérer que les assurances données par les autorités péruviennes écartaient tout risque de condamnation du requérant pour des raisons politiques, militaires ou religieuses et de détention dans un établissement pénitentiaire ne répondant pas au standard minimum tel que défini par les Nations Unies. Ces assurances concordaient avec l’expérience de l’ambassade d’Allemagne au Pérou.

Le 27 avril 2004, le requérant fut extradé vers le Pérou et transféré à l’établissement pénitentiaire de San Jorge à Lima.

Le 13 juillet 2005, il fut relâché au motif que la durée maximale de la détention provisoire prévue par la loi (36 mois) avait été atteinte en tenant compte de la détention en Allemagne en vue de son extradition. Il se trouve dans l’obligation de se présenter tous les quinze jours aux autorités judiciaires et a l’interdiction de quitter la circonscription de Lima et de fréquenter certains lieux mal famés.

Le 2 septembre 2002, le requérant introduisit une demande tendant à bénéficier du statut de réfugié politique en Allemagne. Le 13 mars 2003, l’Office fédéral des réfugiés débouta le requérant de sa demande. Il estima notamment que le requérant ne serait pas persécuté au Pérou pour des raisons politiques ni n’avait à craindre d’être soumise à une peine disproportionnée en raison de sa proximité à l’ancien président Fujimori.

Le 24 mars 2003, le requérant saisit le tribunal administratif de Munich d’un recours contre la décision de l’Office fédéral. Aucune décision n’a encore été rendue.

Le 21 janvier 2004, le requérant saisit le tribunal administratif de Berlin d’une demande tendant à enjoindre au Gouvernement de ne pas donner son accord pour l’extradition. Le 12 mars 2004, le tribunal administratif refusa d’ordonner des mesures provisoires. Le recours du requérant contre cette décision auprès de la cour d’appel administrative de Berlin fut rejeté.

B.

Éléments du droit international

15

ème

rapport général d’activités du Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (CPT) du 22 septembre 2005

«

(...)

Assurances diplomatiques

[38.]

La Préface évoque la tension potentielle qui existe entre l’obligation qu’a un État de protéger ses citoyens contre les actes terroristes et la nécessité de préserver les valeurs fondamentales. La controverse actuelle sur l’usage des « assurances diplomatiques » dans le cadre de procédures d’éloignement l’illustre bien. La prohibition de la torture et des traitements inhumains ou dégradants englobe l’obligation de ne pas renvoyer une personne vers un pays où il y a des motifs sérieux de croire qu’elle y courra un risque réel d’être soumise à de telles méthodes. Afin, dans des cas particuliers, d’éviter pareil risque, certains États ont choisi la voie consistant à rechercher auprès du pays de destination des assurances que la personne concernée ne sera pas maltraitée. Cette pratique est loin d’être nouvelle, mais elle a été projetée sur le devant de la scène ces dernières années, les États cherchant toujours davantage à éloigner de leur territoire les personnes considérées comme mettant en danger la sécurité nationale.

L’on craint de plus en plus que l’usage des assurances diplomatiques aboutisse à contourner la prohibition de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

[39.]

La recherche d’assurances diplomatiques auprès de pays ayant un piètre bilan en matière de torture et de mauvais traitements est une source toute particulière de préoccupation. Un tel bilan ne signifie pas nécessairement que celui ou celle dont l’éloignement est envisagé court personnellement un risque réel d’être maltraité(e) dans le pays en question ; les circonstances précises de chaque cas doivent être prises en compte pour une telle appréciation. Cependant, s’il devait apparaître qu’un risque de mauvais traitement existe réellement, les assurances diplomatiques reçues de la part des autorités d’un pays où la torture et les mauvais traitements sont monnaie courante, pourront-elles jamais offrir une protection suffisante contre ce risque ? Certains font valoir - et de façon plutôt convaincante - que, même en supposant que lesdites autorités exercent un véritable contrôle sur les services susceptibles de détenir la personne concernée (ce qui n’est pas nécessairement le cas), il ne saurait y avoir de garantie que les assurances données seront respectées dans la pratique. Si ces pays ne respectent pas leurs obligations découlant des traités internationaux relatifs aux droits de l’homme qu’ils ont ratifiés, comment avoir confiance qu’ils respecteront des assurances données sur une base bilatérale dans un cas précis ?

[40.]

D’autres rétorquent que des mécanismes de contrôle du traitement d’une personne éloignée après son retour peuvent être mis en place, pour le cas où elle serait placée en détention. Les vues du CPT restent ouvertes en la matière ; toujours est-il qu’il n’a pas, à ce jour, vu de propositions convaincantes pour la mise en place d’un mécanisme efficace et viable. Pour avoir la moindre chance d’être efficace, un tel mécanisme devra à l’évidence inclure un certain nombre de garanties essentielles, comme le droit pour des personnes indépendantes et qualifiées de rendre visite à la personne détenue à tout moment, sans préavis, et de s’entretenir avec elle sans témoins en un lieu de leur choix. Ce mécanisme devra également prévoir les moyens de garantir des mesures correctives immédiates dans le cas où il apparaîtrait que les assurances données ne sont pas respectées.

[41.]

Il convient également de souligner que, avant le renvoi, toute procédure d’éloignement impliquant des assurances diplomatiques doit pouvoir être susceptible de recours devant une autorité indépendante et que tout recours doit avoir un effet suspensif sur l’exécution de la mesure d’éloignement. C’est là le seul moyen d’assurer un examen rigoureux et à temps de la sûreté des arrangements envisagés dans un cas donné.

[42.]

Le CPT a l’intention de suivre étroitement, dans les États Parties à la Convention européenne pour la prévention de la torture, l’évolution de la pratique dans le domaine des assurances diplomatiques. Le Comité serait également heureux de contribuer à tout examen de cette question au sein du Conseil de l’Europe. Le moment semble effectivement propice pour s’engager dans une discussion collective sur toutes les questions en jeu, afin de garantir que les pratiques actuelles soient pleinement conformes aux obligations qui découlent de l’interdiction de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants. (...)

»

GRIEFS

Einhorn c. France

, n

o

71555/01, CEDH

2001

IIII, le requérant soulignait en outre l’absence d’un procès équitable devant le tribunal spécial de Lima où il fallait s’attendre à un déni de justice flagrant, contraire à l’article 6 § 1 de la Convention.

EN DROIT

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l’extradition par un État contractant peut soulever un problème au regard de l’article 3, et donc engager la responsabilité de l’État en cause au titre de la Convention, lorsqu’il existe des motifs sérieux et avérés de croire que l’intéressé, si on le livre à l’État requérant, y courra un risque réel d’être soumis à un traitement contraire à cette disposition. Pour établir une telle responsabilité, on ne peut éviter d’apprécier la situation dans le pays de destination à l’aune des exigences de l’article 3. Il ne s’agit pas pour autant de constater ou prouver la responsabilité de ce pays en droit international général, en vertu de la Convention ou autrement. Dans la mesure où une responsabilité se trouve ou peut se trouver engagée sur le terrain de la Convention, c’est celle de l’État contractant qui extrade, à raison d’un acte qui a pour résultat direct d’exposer quelqu’un à des mauvais traitements prohibés (arrêt

Soering

c.

Royaume-Uni,

arrêt du 7 juillet 1989, série A n

o

161, p. 35, § 91).

La simple possibilité d’une violation de l’article

3 de la Convention, par référence - par exemple - à la situation générale instable dans le pays de destination, n’entraîne pas en soi une infraction à cette disposition

; encore faut-il que l’intéressé démontre qu’il se trouve personnellement confronté au risque allégué (voir, entre autres,

Vilvarajah et autres c. Royaume-Uni

, arrêt du 30 octobre 1991, série A n

o

215, p. 37, §

111). Le fait que l’intéressé fait l’objet de poursuites pénales dans le pays de destination ne saurait à lui seul soulever un problème au regard de la Convention. Cependant, s’il existe des raisons de craindre qu’une extradition, bien que requise exclusivement pour des infractions de droit commun, soit mise à profit pour poursuivre l’intéressé, en violation du principe de la spécialité, pour des délits politiques ou même à raison de sa seule attitude politique, on ne saurait écarter d’emblée la possibilité d’une violation de l’article 3 (

A.

c.

Suisse

, n

o

11933/86, décision de la Commission du 14 avril 1986, Décision et Rapports (DR) 46, p. 257,

et

Altun c. Allemagne

, n

o

10308/83, décision de la Commission du 3 mai 1983, DR 36, p. 209).

Pour déterminer s’il y a des motifs sérieux et avérés de croire à un risque réel de traitements incompatibles avec l’article 3, la Cour s’appuie sur l’ensemble des données qu’on lui fournit ou, au besoin, qu’elle se procure d’office. Dans une telle affaire, un État contractant assume une responsabilité au titre de l’article 3 pour avoir exposé quelqu’un au risque de mauvais traitements. En contrôlant l’existence de ce risque, il faut donc se référer par priorité aux circonstances dont l’État en cause avait ou devait avoir connaissance au moment de l’extradition, mais cela n’empêche pas la Cour de tenir compte de renseignements ultérieurs

; ils peuvent servir à confirmer ou infirmer la manière dont la Partie contractante concernée a jugé du bien-fondé des craintes d’un requérant (voir

Cruz Varas et autres

c.

Suède

, arrêt du 20 mars 1991, série A n

o

201, pp. 29-30, §§ 75-76, et

Mamatkulov et Askarov c. Turquie

[GC], n

os

46827/99 et 46951/99, §

69, CEDH 2005

‑

I). Sur ce point, la Cour tient à préciser que si le fait d’avoir obtenu des assurances ou des garanties de la part de l’État demandant l’extradition revêt en règle générale une importance particulière dans la mesure où celles-ci portent habituellement sur la situation concrète de l’intéressé dans le pays de destination après l’extradition et peuvent constituer un moyen efficace d’écarter le risque de traitements contraires à l’article 3 de la Convention, l’existence de telles assurances ne saurait à elle seule dispenses les États contractants d’apprécier leur valeur convaincante et leur fiabilité dans le cas d’espèce, compte tenu du caractère absolu que revêtent les droits consacrés par cette disposition (

Soering

précité, § 88, voir aussi le rapport général d’activités du CPT du 22 septembre 2005).

La Cour note que la cour d’appel de Munich et la Cour constitutionnelle fédérale ont examiné les arguments du requérant et ont finalement conclu qu’il n’y avait pas de risque suffisamment élevé pour le requérant d’être exposé à la torture ou à des traitements inhumains. Elles sont parvenues à cette conclusion sur la base de rapports récents du ministère fédéral des Affaires étrangères et d’Amnesty International sur la situation au Pérou et après avoir obtenu des assurances de la part des autorités péruviennes que le requérant n’était pas poursuivi pour des raisons politiques, militaires ou religieuses ni ne serait transféré dans une prison ne garantissant pas le standard minimum des conditions de détention tel que défini par les Nations Unies. Les juridictions allemandes ont considéré ces assurances comme suffisantes et convaincantes et qu’il n’y avait pas d’indices permettant de croire que les autorités péruviennes ne les respectaient pas. La Cour relève en particulier que les assurances concordent avec les expériences des autorités allemandes au Pérou. En effet, il ressort de la note du 4 mars 2003 du ministère fédéral des Affaires étrangères que les informations données par l’ambassade d’Allemagne au Pérou se fondaient sur des visites dans un des deux prisons susceptibles d’accueillir le requérant et sur des indications sur l’autre, et sur l’expérience avec deux ressortissants péruviens qui avaient été extradés d’Allemagne vers le Pérou en 2001 et 2002 respectivement.

Aux yeux de la Cour, c’est à bon droit que les juridictions allemandes ont estimé que les assurances étaient de nature à écarter le danger de persécution politique et de détention dans des conditions inhumaines. Elle relève par ailleurs que le Pérou a de nouveau reconnu la compétence de la Cour interaméricaine des Droits de l’Homme en 2001 (voir,

mutatis mutandis

,

Peñafiel Salgado c. Espagne

(déc.), n

o

65964/01, 16 avril 2002). Au demeurant, elle note que le requérant a effectivement été transféré dans l’établissement pénitentiaire de San Jorge à Lima, qu’il a été élargi en juillet 2005 en vertu des dispositions légales au motif que la durée maximale de la détention provisoire prévue par la loi avait été atteinte et que ni lui ni son avocat au Pérou n’ont fait part à la Cour de traitements contraires à l’article 3 de la Convention.

Dans ces conditions, la Cour conclut à l’absence de violation de cette disposition, ce grief étant manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Il s’ensuit que ces grief sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia

Westerdiek

Peer

Lorenzen

Greffière

Président