ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1404/2004

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 711/c din 20 ianuarie 1990 pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, reclamantul W.S. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta W.M. să se dispună recunoașterea hotărârii de divorț nr. FM – 16 – 75 – 98 din 7 ianuarie 1998 pronunțată de Curtea Superioară de Justiție New Jersey – precum și încuviințarea de executare a hotărârii. În motivarea cererii, reclamantul arată că, la data de 22 iulie 1997 a intentat acțiune de divorț împotriva pârâtei la Curtea Superioară de Justiție New Jersey USA, pârâtei comunicându-i-se o copie de pe acțiune.

Prin hotărârea menționată mai sus a fost admisă acțiunea dispunându-se desfacerea căsătoriei, încredințarea către reclamant spre creștere și educare a fiicei părților, A.W., obligarea pârâtei la înapoierea minorei, partajarea bunurilor comune; hotărârea menționată este definitivă potrivit Statului New Jersey, instanța care a pronunțat-o fiind competentă să soluționeze cauza atât potrivit dreptului internațional cât și dreptului intern, existând reciprocitate între România și SUA în ceea ce privește efectul hotărârilor. Prin întâmpinare, pârâta solicită respingerea cererii, întrucât procesul de divorț s-a desfășurat fără a fi citată, hotărârea nu poartă mențiunea definitivă, iar aceasta, la rândul său, a intentat acțiune de divorț la Judecătoria Timișoara, fiind înregistrat dosarul nr. 8592/1997.

Prin sentința civilă nr. 266/PI din 22 aprilie 1999, Tribunalul Timiș a admis cererea, constatând că sunt îndeplinite prevederile art. 167 – 171 din Legea nr. 105/1992 și dispunând, totodată, efectuarea cuvenitelor mențiuni în registrul de stare civilă al Primăriei Timișoara. După un prim ciclu procesual în care prin decizia civilă nr. 3073 din 3 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de pârâta W.M. împotriva deciziei nr. 132 din 20 decembrie 1999 a Curții de Apel București, prin care a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile mai sus arătate, în rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 526/C/2001, care prin sentința civilă nr. 97 PI din 16 martie 2001, a respins acțiunea având ca obiect exequator, formulată de reclamantul W.S., tribunalul apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 167 – 168 din Legea nr. 105/1992.

Prin decizia civilă nr. 139 din 8 noiembrie 2001, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului W.S., sentința apelată fiind modificată în tot, recunoscându-se efecte juridice depline și puterea de lucru judecat sentinței finale de divorț din 28 mai 1999 pronunțată în dosarul FM 16 – 75 -98 de către Curtea Supremă de Justiție din New Jersey. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut în esență că, în mod greșit a stabilit tribunalul că hotărârea străină nu poate fi recunoscută datorită necitării pârâtei la dezbaterea în fond a cauzei câtă vreme pârâta a avut avocat, declarând și apel împotriva hotărârii din 7 ianuarie 1998 din SUA. A mai reținut instanța de apel că, sub aspectul competenței privind judecarea acțiunii de divorț, potrivit art. 150 din Legea nr. 105/1992, instanța străină a fost competentă să judece cauza, art. 150 din acest act normativ reglementând o competență alternativă.

De asemenea, a mai reținut Curtea de Apel în considerentele deciziei pronunțate că nici dispozițiile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992 nu pot fi invocate ca impediment pentru recunoașterea hotărârii străine, având în vedere că procesul a fost soluționat în primă instanță înainte ca sesizarea instanțelor române să fi avut loc. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta W.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304 pct. 6, 9 și 10 C. proc. civ. Prin prisma primului motiv invocat, se susține că instanța a fost investită cu o cerere de recunoaștere a hotărârii judecătorești de divorț nr. FM – 16 – 75 – 98 din 7 ianuarie 1998 a Curții Superioare de Justiție New Jersey, dar s-a pronunțat cu privire la o altă sentință, respectiv a recunoscut efecte juridice depline sentinței din 20 mai 1999 din dosarul nr. FM – 16 – 75 – 98 al Curții Superioare de Justiție New Jersey.

Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia este nelegală și a arătat, în esență, că sentința din 7 ianuarie 1998, cu recunoașterea efectelor căreia a fost investită instanța de fond, nu este definitivă și s-a pronunțat cu încălcarea prevederilor din materia citării. De asemenea, recurenta-pârâtă a mai criticat decizia Curții de Apel pentru motive de nelegalitate, susținând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept internațional și intern cu privire la competența instanței, în raport de prevederile din legislația americană, potrivit cărora instanța din SUA este competentă a judeca procesele de divorț în cazul în care ambii soți au rezidență în SUA pe o perioadă mai mare de 1 an, precum și în raport de prevederile art. 20, art. 22, art. 151, art. 167 lit. b), art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992.

Invocând motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 10 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate cu privire la susținerea că divorțul s-a înscris în registrul de căsătorii al Primăriei Municipiului Timișoara, în baza sentinței civile nr. 12775/1999 a Judecătoriei Timișoara, aceasta fiind, în opinia recurentei-pârâte, singura sentință pronunțată de o instanță competentă. Prin întâmpinare depusă la dosar, intimatul W.S. arată, în esență, că este de acord cu casarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, dat fiind că au fost recunoscute efecte juridice depline și „putere de lucru judecat sentinței finale de divorț – din 29 mai 1999 (…) nu aceleia din 7 ianuarie 1998 – cum se solicitase”.

A mai arătat intimatul-reclamant că nu pot fi reținute celelalte motive de recurs deoarece este de necontestat că sentința finală din 7 ianuarie 1998 este definitivă, că recurenta a fost citată legal, că instanța străină avea competența să soluționeze acțiunea părților, dovedindu-se că aveau rezidență în SUA, iar sentința civilă nr. 12775/1999 a Judecătoriei Timișoara nu poate fi recunoscută, situația divorțului părților fiind soluționată de instanță străină înainte de sesizarea instanței române. Recursul este fondat în sensul considerentelor care succed. În ceea ce privește primul motiv invocat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că aceste prevederi își găsesc aplicarea în cauză.

Este de observat că, prin cererea introductivă, reclamantul W.S. a solicitat recunoașterea sentinței civile nr. FM 16 – 75 – 98 din 7 ianuarie 1998 a Curții Superioare de Justiție din New Jersey, acțiunea fiind admisă de Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 266/PI din 22 aprilie 1999, constatându-se că sunt îndeplinite prevederile art. 167 – 171 din Legea nr. 105/1998 și dispunându-se efectuarea cuvenitelor mențiuni în registrul de stare civilă al Primăriei Timișoara. Ulterior, însă, după un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Timișoara, judecând apelul declarat de reclamantul W.S. împotriva sentinței civile nr. 97/PI din 16 martie 2001 a Tribunalului Timiș, admite acest apel și schimbă în tot sentința apelată, în sensul că admite cererea formulată de reclamantul W.S.

în contradictoriu cu pârâta W.M. și recunoaște efecte juridice depline și putere de lucru judecat sentinței finale de divorț din 18 mai 1999 pronunțată în dosarul cu numărul mai sus arătat, al Curții Superioare de Justiție din New Jersey. În această situație, este de reținut că sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. motivat de faptul că, având în vedere principiul disponibilității procesuale, instanța este obligată ca, în privința obiectului litigiului, să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse în justiție, orice altă statuare din partea instanței contravenind dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Așa fiind, se impune admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timișoara pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant, celelalte critici circumscrise motivelor de recurs invocate urmând a fi avute în vedere în rejudecare sub formă de apărări.

Pentru stabilirea pe deplin a împrejurărilor de fapt, se vor analiza în mod corespunzător, cu ocazia rejudecării și aspectele privind caracterul definitiv al sentinței din 7 ianuarie 1998 sau lipsa acestui caracter, modul în care a fost îndeplinită procedura de citare în cauza ce a format obiectul litigiului în care s-a pronunțat această sentință, aspectele privind competența instanței, pentru a se stabili, legal și temeinic, în ce măsură poate fi atrasă incidența prevederilor art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta W.M. împotriva deciziei nr. 139 din 8 noiembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2004.