ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1404/2004

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

711/c din 20 ianuarie 1990 pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă,

reclamantul W.S. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta W.M. să se dispună

recunoașterea hotărârii de divorț nr. FM – 16 – 75 – 98 din 7 ianuarie 1998

pronunțată de Curtea Superioară de Justiție New Jersey – precum și încuviințarea

de executare a hotărârii.

În motivarea cererii, reclamantul

arată că, la data de 22 iulie 1997 a intentat acțiune de divorț împotriva

pârâtei la Curtea Superioară de Justiție New Jersey USA, pârâtei

comunicându-i-se o copie de pe acțiune.

Prin hotărârea menționată mai sus a

fost admisă acțiunea dispunându-se desfacerea căsătoriei, încredințarea către

reclamant spre creștere și educare a fiicei părților, A.W., obligarea pârâtei

la înapoierea minorei, partajarea bunurilor comune; hotărârea menționată este

definitivă potrivit Statului New Jersey, instanța care a pronunțat-o fiind

competentă să soluționeze cauza atât potrivit dreptului internațional cât și

dreptului intern, existând reciprocitate între România și SUA în ceea ce

privește efectul hotărârilor.

Prin întâmpinare, pârâta solicită

respingerea cererii, întrucât procesul de divorț s-a desfășurat fără a fi

citată, hotărârea nu poartă mențiunea definitivă, iar aceasta, la rândul său, a

intentat acțiune de divorț la Judecătoria Timișoara, fiind înregistrat dosarul

nr. 8592/1997.

Prin sentința civilă nr. 266/PI din

22 aprilie 1999, Tribunalul Timiș a admis cererea, constatând că sunt

îndeplinite prevederile art. 167 – 171 din Legea nr. 105/1992 și dispunând,

totodată, efectuarea cuvenitelor mențiuni în registrul de stare civilă al

Primăriei Timișoara.

După un prim ciclu procesual în care

prin decizia civilă nr. 3073 din 3 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a

admis recursul declarat de pârâta W.M. împotriva deciziei nr. 132 din 20

decembrie 1999 a Curții de Apel București, prin care a fost admis apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței civile mai sus arătate, în rejudecare,

cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 526/C/2001, care prin

sentința civilă nr. 97 PI din 16 martie 2001, a respins acțiunea având ca

obiect exequator, formulată de reclamantul W.S., tribunalul apreciind că în

cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 167 – 168 din Legea nr. 105/1992.

Prin decizia civilă nr. 139 din 8

noiembrie 2001, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului W.S.,

sentința apelată fiind modificată în tot, recunoscându-se efecte juridice

depline și puterea de lucru judecat sentinței finale de divorț din 28 mai 1999

pronunțată în dosarul FM 16 – 75 -98 de către Curtea Supremă de Justiție din

New Jersey.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea

de Apel Timișoara a reținut în esență că, în mod greșit a stabilit tribunalul

că hotărârea străină nu poate fi recunoscută datorită necitării pârâtei la

dezbaterea în fond a cauzei câtă vreme pârâta a avut avocat, declarând și apel

împotriva hotărârii din 7 ianuarie 1998 din SUA. A mai reținut instanța de apel

că, sub aspectul competenței privind judecarea acțiunii de divorț, potrivit

art. 150 din Legea nr. 105/1992, instanța străină a fost competentă să judece

cauza, art. 150 din acest act normativ reglementând o competență alternativă.

De asemenea, a mai reținut Curtea de Apel în considerentele deciziei pronunțate

că nici dispozițiile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992 nu pot fi

invocate ca impediment pentru recunoașterea hotărârii străine, având în vedere

că procesul a fost soluționat în primă instanță înainte ca sesizarea

instanțelor române să fi avut loc.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta W.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând

prevederile art. 304 pct. 6, 9 și 10 C. proc. civ.

Prin prisma primului motiv invocat,

se susține că instanța a fost investită cu o cerere de recunoaștere a hotărârii

judecătorești de divorț nr. FM – 16 – 75 – 98 din 7 ianuarie 1998 a Curții

Superioare de Justiție New Jersey, dar s-a pronunțat cu privire la o altă

sentință, respectiv a recunoscut efecte juridice depline sentinței din 20 mai

1999 din dosarul nr. FM – 16 – 75 – 98 al Curții Superioare de Justiție New

Jersey.

Invocând motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia este nelegală

și a arătat, în esență, că sentința din 7 ianuarie 1998, cu recunoașterea

efectelor căreia a fost investită instanța de fond, nu este definitivă și s-a

pronunțat cu încălcarea prevederilor din materia citării.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai

criticat decizia Curții de Apel pentru motive de nelegalitate, susținând că

aceasta a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept internațional și

intern cu privire la competența instanței, în raport de prevederile din

legislația americană, potrivit cărora instanța din SUA este competentă a judeca

procesele de divorț în cazul în care ambii soți au rezidență în SUA pe o

perioadă mai mare de 1 an, precum și în raport de prevederile art. 20, art. 22,

art. 151, art. 167 lit. b), art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992.

Invocând motivul de recurs prevăzut

la art. 304 pct. 10 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța nu s-a

pronunțat asupra dovezilor administrate cu privire la susținerea că divorțul

s-a înscris în registrul de căsătorii al Primăriei Municipiului Timișoara, în

baza sentinței civile nr. 12775/1999 a Judecătoriei Timișoara, aceasta fiind,

în opinia recurentei-pârâte, singura sentință pronunțată de o instanță

competentă.

Prin întâmpinare depusă la dosar,

intimatul W.S. arată, în esență, că este de acord cu casarea deciziei

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, dat fiind că au fost recunoscute efecte

juridice depline și „putere de lucru judecat sentinței finale de divorț – din

29 mai 1999 (…) nu aceleia din 7 ianuarie 1998 – cum se solicitase”. A mai

arătat intimatul-reclamant că nu pot fi reținute celelalte motive de recurs

deoarece este de necontestat că sentința finală din 7 ianuarie 1998 este

definitivă, că recurenta a fost citată legal, că instanța străină avea

competența să soluționeze acțiunea părților, dovedindu-se că aveau rezidență în

SUA, iar sentința civilă nr. 12775/1999 a Judecătoriei Timișoara nu poate fi

recunoscută, situația divorțului părților fiind soluționată de instanță străină

înainte de sesizarea instanței române.

Recursul este fondat în sensul

considerentelor care succed.

În ceea ce privește primul motiv

invocat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că

aceste prevederi își găsesc aplicarea în cauză.

Este de observat că, prin cererea

introductivă, reclamantul W.S. a solicitat recunoașterea sentinței civile nr.

FM 16 – 75 – 98 din 7 ianuarie 1998 a Curții Superioare de Justiție din New

Jersey, acțiunea fiind admisă de Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr.

266/PI din 22 aprilie 1999, constatându-se că sunt îndeplinite prevederile art.

167 – 171 din Legea nr. 105/1998 și dispunându-se efectuarea cuvenitelor

mențiuni în registrul de stare civilă al Primăriei Timișoara.

Ulterior, însă, după un prim ciclu procesual,

Curtea de Apel Timișoara, judecând apelul declarat de reclamantul W.S. împotriva

sentinței civile nr. 97/PI din 16 martie 2001 a Tribunalului Timiș, admite

acest apel și schimbă în tot sentința apelată, în sensul că admite cererea

formulată de reclamantul W.S. în contradictoriu cu pârâta W.M. și recunoaște

efecte juridice depline și putere de lucru judecat sentinței finale de divorț

din 18 mai 1999 pronunțată în dosarul cu numărul mai sus arătat, al Curții

Superioare de Justiție din New Jersey.

În această situație, este de reținut

că sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. motivat de faptul

că, având în vedere principiul disponibilității procesuale, instanța este

obligată ca, în privința obiectului litigiului, să se pronunțe asupra și în

limitele pretențiilor deduse în justiție, orice altă statuare din partea

instanței contravenind dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.

Așa fiind, se impune admiterea

recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel

Timișoara pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant, celelalte critici

circumscrise motivelor de recurs invocate urmând a fi avute în vedere în

rejudecare sub formă de apărări.

Pentru stabilirea pe deplin a

împrejurărilor de fapt, se vor analiza în mod corespunzător, cu ocazia

rejudecării și aspectele privind caracterul definitiv al sentinței din 7

ianuarie 1998 sau lipsa acestui caracter, modul în care a fost îndeplinită

procedura de citare în cauza ce a format obiectul litigiului în care s-a

pronunțat această sentință, aspectele privind competența instanței, pentru a se

stabili, legal și temeinic, în ce măsură poate fi atrasă incidența prevederilor

art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional

privat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta W.M. împotriva

deciziei nr. 139 din 8 noiembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2004.