ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2806/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 10 iulie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 5, reclamanții G.I., G.A.A. și D.R. au chemat în judecată, printr-o „acțiune în constatare provocatorie” Consiliul local al sectorului 5 București, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că apartamentul 42 a fost preluat fără titlu valabil de către stat, astfel că nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995; în schimb au solicitat să se constate valabilitatea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., art. 2 din Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, art. 480 și art. 481 C. civ., art. 1, art. 11, art. 20 și art. 31 Constituție, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului. S-au depus pentru dovedirea acțiunii: certificat de calitate de moștenitor de pe urma defunctei H.V.E., decedată la 3 octombrie 1955 la Cluj; copia incompletă a unei sentințe de divorț din anul 1949 (prin care s-a admis acțiunea reclamantului G.V. împotriva soției G.I., fiindu-i încredințați tatălui cei trei băieți I.I., V.F. și A.A., iar mamei fetița E.M.), copia unui contract de închiriere încheiat în ianuarie 1950 de G.V.ca procurator al soției G.E.

cu privire la apartamentul 42, către Întreprinderea de stat Scrisul liber. Prin sentința civilă nr. 3022 din 21 aprilie 1997 Judecătoria sectorului 5 a respins ca inadmisibilă, conform art. 111 C. proc. civ., acțiunea în constatare formulată. Sentința a fost desființată prin admiterea apelului reclamanților de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 250 din 28 ianuarie 1998. În acel dosar, oral, avocatul reclamanților a solicitat „introducerea în cauză” a Comisiei municipale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (la data de 29 octombrie 1997, conform încheierii de ședință de la dosar 4390/1997). În fond după casare, în fața Judecătoriei sectorului 5 s-au depus în copie: contractul de vânzare-cumpărare a cotei de 2,77 % din teren și contractul de construire prin care cumpărătoarea E.G., născută H., s-a obligat să plătească, în vederea dobândirii în proprietate, construirea unui apartament la etajul 7 din blocul aflat în construcție.

La 8 ianuarie 1999 avocatul reclamanților a ridicat excepția necompetenței materiale a judecătoriei; față de valoarea indicată la acel termen, de 600 milioane lei. Ca urmare, admițând excepția, instanța s-a desesizat în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1260 din 3 noiembrie 1999 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesual active a reclamanților și a respins acțiunea. Soluția a fost menținută prin decizia nr. 145 din 21 martie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 3641 din 26 octombrie 2000 a admis recursul reclamanților, a casat ambele hotărâri și, în temeiul art. 314 C. proc.

civ. a dispus reluarea judecății pentru ca prin suplimentarea probatoriului, să se verifice existența certă a calității procesual active a reclamanților). Investit a doua oară cu judecata, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 6621 din 13 iunie 2001, prin care a respins ca nefondată acțiunea. S-a reținut în motivarea acestei sentințe că reclamanții nu au făcut, potrivit indicațiilor instanței de casare, probe suplimentare, care să înlăture dubiile privind identitatea de persoană între autoarea lor H.V.E. și G.E., care a încheiat contractul de construire; în plus, nu rezultă calitatea în care acționează D.R., care nu apare în certificatul de calitate de moștenitor.

În fața instanței investite cu judecarea apelului împotriva acestei sentințe, reclamanții au depus copiile actelor de stare civilă: certificat de naștere H.V.E., certificat de căsătorie dintre G.A.V. și H.V.I., certificate de naștere ale reclamanților, certificat de căsătorie dintre părinții reclamanților D.R.D., certificat de deces al mamei aceluiași reclamant, D.E.M., decedată în anul 1994 la Calafat. De asemenea, s-a depus un înscris, emanând de la S.C. C. S.A., din care rezultă că imobilul preluat în baza Decretului nr. 111/1951 a fost vândut la 5 decembrie 1996 lui G.V. S-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, care a concluzionat că apartamentul construit de G.E. este același cu cel cumpărat de la S.C.

C. de fostul chiriaș, conform Legii nr. 112/1995. În concluzii orale, reclamanții prin avocat au solicitat desființarea hotărârii apelate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin decizia civilă nr. 112 din 24 februarie 2003 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul, menținând astfel sentința de fond. Împotriva acestei decizii, în termen legal reclamanții prin avocat au declarat prezentul recurs, prin care au susținut generic că ar fi incidente motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. Au fost redate in extenso considerentele hotărârilor pronunțate anterior în cauză, susținându-se, în esență, că în lipsa depunerii probelor, instanța ar fi trebuit să suspende judecata conform art. 114 C. proc.

civ., iar nu să respingă acțiunea. Recurenții au dezvoltat apoi argumentul că reclamantul D.R.D. are calitate procesual activă, ca moștenitor sezinar al defunctei sale mame. Se reproșează instanței de apel că nu a motivat ce anume acte ar fi trebuit să existe și nu se găsesc la dosar, precum și faptul că a ignorat lipsa vreunei sentințe judecătorești emise în condițiile Decretului nr. 111/1951 cu privire la apartamentul în cauză. Prin concluziile orale formulate, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru considerentele care urmează. Mai întâi, se impune observația că recursul nu îndeplinește exigențele art. 303 C. proc.

civ. privind motivarea și dezvoltarea fiecărui motiv de casare invocat. Chiar dacă indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea căii de atac, pentru a permite judecătorului să încadreze într-unul din temeiurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., faptele și motivele de casare trebuie să fie determinate de recurent într-o manieră suficient de clară. În speță se poate presupune că s-a susținut nelegalitatea deciziei, vizând trimiterea la greșita aplicare a art. 114 C. proc. civ. de către instanța de apel. Acest articol reglementează obligațiile președintelui instanței privind verificarea, cu ocazia înregistrării cererii de chemare în judecată, a îndeplinirii cerințelor formale prevăzute de art. 112 C. proc.

civ. De asemenea, stabilește pentru reclamant obligația de a completa cererea informă într-un termen scurt, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 339 C. proc. civ. care reglementează procedurile necontencioase. Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, în speță reclamanții au emis pretenții în contradictoriu cu statul român, prin organul administrației publice locale, cu privire la un apartament despre care au afirmat că a aparținut autoarei lor H.V.E. Potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Probele propuse și administrate, pentru a forma convingerea instanței, trebuie să fie pertinente și concludente pentru descoperirea adevărului.

Legea stabilește și în sarcina judecătorilor obligația ca în virtutea rolului activ, să dea îndrumări părților cu privire la drepturile și obligațiile ce le revin în proces, dar numai în ipoteza art. 129 alin. (3) C. proc. civ., când părțile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat. Susținerea recurenților, care pe tot parcursul procesului au beneficiat de asistență juridică profesionistă acordată de avocat, în sensul că instanța ar fi trebuit să le indice probele convingătoare pentru dovedirea pretențiilor, nu poate fi primită decât dacă s-ar încălca principiul fundamental al echidistanței judecătorilor. Trimiterea din motivele de recurs la posibilitatea suspendării judecății pentru neîndeplinirea obligației reclamantului de a-și completa cererea, nu este pertinentă în cauză.

Textele invocate, art. 339 C. proc. civ., art. 155 1 C. proc. civ., vizează omisiuni flagrante de natură formală ale cererii, iar nu ipoteza în care probele deja administrate nu sunt convingătoare pentru a da câștig de cauză reclamantului. Atât în primul ciclu procesual, finalizat prin decizia nr. 3641/2000 a Curții Supreme de Justiție, care a dispus suplimentarea probatoriului, cât și în prezentul ciclu procesual, care sub aspectul analizei probelor s-a epuizat după judecarea apelului, reclamanții au avut la dispoziție numeroase termene pentru a-și dovedi cererea. Totuși, inadvertențele constatate de toate completele de judecată au persistat, nefiind înlăturate prin probe concludente. Astfel, din sentința de divorț pronunțată în anul 1949 între G.V.

și G.I. rezultă că soții au avut 4 copii, 3 băieți (doi din ei putând fi reclamanții G.I. și G.A.A.) și o fată (care poate fi E.M., mama reclamantului D.R.). În ciuda afirmațiilor formulate chiar în recurs privind evidența drepturilor exclusive ale celor trei reclamanți, probele administrate în susținerea acestor afirmații nu au fost convingătoare, astfel cum bine au observat instanțele de fond și de apel și s-a reținut și în decizia nr. 3641/2000 a Curții Supreme de Justiție. Cu privire la calitatea procesuală a reclamantului D.R., se susține prin motivele de recurs că instanțele au ignorat dispozițiile legale privind calitatea de sezinar a descendentului, care are posesia de drept a moștenirii, putând acționa în justiție, fără nici o dovadă suplimentară.

Cu privire la acest aspect, este de observat că toți succesibilii, indiferent că sunt sau nu sezinari, trebuie să-și exercite dreptul de opțiune succesorală în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii. Atât drepturile asupra moștenirii, cât și sezina sunt consecințe ale calității de moștenitor. Ceea ce înseamnă că nu sezina dă naștere acestei calități (de moștenitor) ci, dimpotrivă, această calitate legitimează sezina. Succesibilii nu se bucură așadar de sezină, decât dacă și-au însușit calitate de moștenitor, prin acceptarea, expresă sau tacită, a succesiunii în termenul legal de opțiune succesorală. Cum în speță reclamantul D.R. nu a administrat probe care să dovedească însușirea calității de moștenitor, și cu privire la el soluția la care s-au oprit instanțele este legală.

Instanța de fond a mai reținut, soluția fiind neschimbată în apel, și, împrejurarea că nu s-a dovedit că H.V.E., decedată în anul 1955 la Cluj, este una și aceeași persoană cu G.E., care a încheiat contractul de construire a apartamentului pretins. Astfel fiind, împrejurarea că nu ar exista vreo hotărâre judecătorească emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951 cu privire la apartamentul în cauză (deși potrivit adresei S.C. C. aflată la dosarul nr. 3599/2001 al Curții de Apel București, poate prezuma existența unui titlu al statului) este o chestiune subsidiară, a cărei analiză corect nu a fost aprofundată. Pentru considerentele ce au fost expuse, recursul urmează a fi respins conform art. 312 C. proc.

civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.I.I., G.A.A. și D.R. împotriva deciziei civile nr. 112 A din 24 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2004.