ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2806/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 10 iulie 1996 pe

rolul Judecătoriei sectorului 5, reclamanții G.I., G.A.A. și D.R. au chemat în

judecată, printr-o „acțiune în constatare provocatorie” Consiliul local al

sectorului 5 București, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că apartamentul 42 a

fost preluat fără titlu valabil de către stat, astfel că nu îi sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 112/1995; în schimb au solicitat să se constate

valabilitatea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 111 C.

proc. civ., art. 2 din Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995,

art. 480 și art. 481 C. civ., art. 1, art. 11, art. 20 și art. 31 Constituție,

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului.

S-au depus pentru dovedirea acțiunii: certificat

de calitate de moștenitor de pe urma defunctei H.V.E., decedată la 3 octombrie

1955 la Cluj; copia incompletă a unei sentințe de divorț din anul 1949 (prin

care s-a admis acțiunea reclamantului G.V. împotriva soției G.I., fiindu-i

încredințați tatălui cei trei băieți I.I., V.F. și A.A., iar mamei fetița E.M.),

copia unui contract de închiriere încheiat în ianuarie 1950 de G.V.ca procurator

al soției G.E. cu privire la apartamentul 42, către Întreprinderea de stat

Scrisul liber.

Prin sentința civilă nr. 3022 din 21 aprilie 1997

Judecătoria sectorului 5 a respins ca inadmisibilă, conform art. 111 C. proc.

civ., acțiunea în constatare formulată.

Sentința a fost desființată prin admiterea

apelului reclamanților de către Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin decizia nr. 250 din 28 ianuarie 1998. În acel dosar, oral, avocatul

reclamanților a solicitat „introducerea în cauză” a Comisiei municipale pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995 (la data de 29 octombrie 1997, conform încheierii

de ședință de la dosar 4390/1997).

În fond după casare, în fața Judecătoriei

sectorului 5 s-au depus în copie: contractul de vânzare-cumpărare a cotei de

2,77 % din teren și contractul de construire prin care cumpărătoarea E.G.,

născută H., s-a obligat să plătească, în vederea dobândirii în proprietate,

construirea unui apartament la etajul 7 din blocul aflat în construcție.

La 8 ianuarie 1999 avocatul reclamanților a

ridicat excepția necompetenței materiale a judecătoriei; față de valoarea

indicată la acel termen, de 600 milioane lei.

Ca urmare, admițând excepția, instanța s-a

desesizat în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1260 din 3 noiembrie 1999

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității

procesual active a reclamanților și a respins acțiunea.

Soluția a fost menținută prin decizia nr. 145

din 21 martie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă

nr. 3641 din 26 octombrie 2000 a admis recursul reclamanților, a casat ambele

hotărâri și, în temeiul art. 314 C. proc. civ. a dispus reluarea judecății

pentru ca prin suplimentarea probatoriului, să se verifice existența certă a

calității procesual active a reclamanților).

Investit a doua oară cu judecata, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 6621 din 13

iunie 2001, prin care a respins ca nefondată acțiunea. S-a reținut în motivarea

acestei sentințe că reclamanții nu au făcut, potrivit indicațiilor instanței de

casare, probe suplimentare, care să înlăture dubiile privind identitatea de

persoană între autoarea lor H.V.E. și G.E., care a încheiat contractul de

construire; în plus, nu rezultă calitatea în care acționează D.R., care nu

apare în certificatul de calitate de moștenitor.

În fața instanței investite cu judecarea

apelului împotriva acestei sentințe, reclamanții au depus copiile actelor de

stare civilă: certificat de naștere H.V.E., certificat de căsătorie dintre G.A.V.

și H.V.I., certificate de naștere ale reclamanților, certificat de căsătorie

dintre părinții reclamanților D.R.D., certificat de deces al mamei aceluiași

reclamant, D.E.M., decedată în anul 1994 la Calafat. De asemenea, s-a depus un

înscris, emanând de la S.C. C. S.A., din care rezultă că imobilul preluat în

baza Decretului nr. 111/1951 a fost vândut la 5 decembrie 1996 lui G.V. S-a

dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, care a concluzionat

că apartamentul construit de G.E. este același cu cel cumpărat de la S.C. C. de

fostul chiriaș, conform Legii nr. 112/1995.

În concluzii orale, reclamanții prin avocat au

solicitat desființarea hotărârii apelate și pe fond admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 112 din 24 februarie

2003 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat

apelul, menținând astfel sentința de fond.

Împotriva acestei decizii, în termen legal

reclamanții prin avocat au declarat prezentul recurs, prin care au susținut

generic că ar fi incidente motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7-10 C.

proc. civ.

Au fost redate in extenso considerentele

hotărârilor pronunțate anterior în cauză, susținându-se, în esență, că în lipsa

depunerii probelor, instanța ar fi trebuit să suspende judecata conform art. 114

C. proc. civ., iar nu să respingă acțiunea.

Recurenții au dezvoltat apoi argumentul că

reclamantul D.R.D. are calitate procesual activă, ca moștenitor sezinar al

defunctei sale mame.

Se reproșează instanței de apel că nu a motivat

ce anume acte ar fi trebuit să existe și nu se găsesc la dosar, precum și

faptul că a ignorat lipsa vreunei sentințe judecătorești emise în condițiile

Decretului nr. 111/1951 cu privire la apartamentul în cauză.

Prin concluziile orale formulate, s-a solicitat

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Recursul nu este fondat, urmând a fi respins

pentru considerentele care urmează.

Mai întâi, se impune observația că recursul nu

îndeplinește exigențele art. 303 C. proc. civ. privind motivarea și dezvoltarea

fiecărui motiv de casare invocat. Chiar dacă indicarea greșită a motivelor de

recurs nu atrage nulitatea căii de atac, pentru a permite judecătorului să încadreze

într-unul din temeiurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., faptele

și motivele de casare trebuie să fie determinate de recurent într-o manieră

suficient de clară.

În speță se poate presupune că s-a susținut nelegalitatea

deciziei, vizând trimiterea la greșita aplicare a art. 114 C. proc. civ. de

către instanța de apel.

Acest articol reglementează obligațiile

președintelui instanței privind verificarea, cu ocazia înregistrării cererii de

chemare în judecată, a îndeplinirii cerințelor formale prevăzute de art. 112 C.

proc. civ. De asemenea, stabilește pentru reclamant obligația de a completa

cererea informă într-un termen scurt, făcându-se trimitere la dispozițiile art.

339 C. proc. civ. care reglementează procedurile necontencioase.

Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a

lucrărilor dosarului, în speță reclamanții au emis pretenții în contradictoriu

cu statul român, prin organul administrației publice locale, cu privire la un

apartament despre care au afirmat că a aparținut autoarei lor H.V.E.

Potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o

propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Probele propuse și administrate, pentru a forma

convingerea instanței, trebuie să fie pertinente și concludente pentru

descoperirea adevărului.

Legea stabilește și în sarcina judecătorilor

obligația ca în virtutea rolului activ, să dea îndrumări părților cu privire la

drepturile și obligațiile ce le revin în proces, dar numai în ipoteza art. 129

alin. (3) C. proc. civ., când părțile nu sunt asistate sau reprezentate de

avocat.

Susținerea recurenților, care pe tot parcursul

procesului au beneficiat de asistență juridică profesionistă acordată de avocat,

în sensul că instanța ar fi trebuit să le indice probele convingătoare pentru

dovedirea pretențiilor, nu poate fi primită decât dacă s-ar încălca principiul

fundamental al echidistanței judecătorilor.

Trimiterea din motivele de recurs la

posibilitatea suspendării judecății pentru neîndeplinirea obligației

reclamantului de a-și completa cererea, nu este pertinentă în cauză.

Textele invocate, art. 339 C. proc. civ., art. 155

1

C. proc. civ., vizează omisiuni flagrante de natură formală ale cererii, iar nu

ipoteza în care probele deja administrate nu sunt convingătoare pentru a da

câștig de cauză reclamantului.

Atât în primul ciclu procesual, finalizat prin

decizia nr. 3641/2000 a Curții Supreme de Justiție, care a dispus suplimentarea

probatoriului, cât și în prezentul ciclu procesual, care sub aspectul analizei

probelor s-a epuizat după judecarea apelului, reclamanții au avut la dispoziție

numeroase termene pentru a-și dovedi cererea.

Totuși, inadvertențele constatate de toate

completele de judecată au persistat, nefiind înlăturate prin probe concludente.

Astfel, din sentința de divorț pronunțată în

anul 1949 între G.V. și G.I. rezultă că soții au avut 4 copii, 3 băieți (doi

din ei putând fi reclamanții G.I. și G.A.A.) și o fată (care poate fi E.M.,

mama reclamantului D.R.).

În ciuda afirmațiilor formulate chiar în recurs

privind evidența drepturilor exclusive ale celor trei reclamanți, probele

administrate în susținerea acestor afirmații nu au fost convingătoare, astfel

cum bine au observat instanțele de fond și de apel și s-a reținut și în decizia

nr. 3641/2000 a Curții Supreme de Justiție.

Cu privire la calitatea procesuală a

reclamantului D.R., se susține prin motivele de recurs că instanțele au ignorat

dispozițiile legale privind calitatea de sezinar a descendentului, care are

posesia de drept a moștenirii, putând acționa în justiție, fără nici o dovadă

suplimentară.

Cu privire la acest aspect, este de observat că

toți succesibilii, indiferent că sunt sau nu sezinari, trebuie să-și exercite

dreptul de opțiune succesorală în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii.

Atât drepturile asupra moștenirii, cât și sezina

sunt consecințe ale calității de moștenitor. Ceea ce înseamnă că nu sezina dă

naștere acestei calități (de moștenitor) ci, dimpotrivă, această calitate

legitimează sezina.

Succesibilii nu se bucură așadar de sezină,

decât dacă și-au însușit calitate de moștenitor, prin acceptarea, expresă sau tacită,

a succesiunii în termenul legal de opțiune succesorală.

Cum în speță reclamantul D.R. nu a administrat

probe care să dovedească însușirea calității de moștenitor, și cu privire la el

soluția la care s-au oprit instanțele este legală.

Instanța de fond a mai reținut, soluția fiind

neschimbată în apel, și, împrejurarea că nu s-a dovedit că H.V.E., decedată în

anul 1955 la Cluj, este una și aceeași persoană cu G.E., care a încheiat

contractul de construire a apartamentului pretins.

Astfel fiind, împrejurarea că nu ar exista vreo

hotărâre judecătorească emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951 cu privire la

apartamentul în cauză (deși potrivit adresei S.C. C. aflată la dosarul nr. 3599/2001

al Curții de Apel București, poate prezuma existența unui titlu al statului)

este o chestiune subsidiară, a cărei analiză corect nu a fost aprofundată.

Pentru considerentele ce au fost expuse,

recursul urmează a fi respins conform art. 312 C. proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții G.I.I., G.A.A. și D.R. împotriva deciziei civile nr. 112

A din 24 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2004.