dosarului nr. 73511/01
depus de Claude LALOYAUX
împotriva Belgiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință din 9 martie 2006 în camera compusă din
Dnele F. Tulkens, N. Vajić, E. Steiner,
Dnii K. Hajiyev, D. Spielmann, S.E. Jebens,
judecători,
și D. S. Quesada, grefier adjunct de secțiune,
Având în vedere dosarul menționat mai sus depus la 12 iulie 2001,
Având în vedere decizia Curții din 14 noiembrie 2002, prin care Guvernul pârât a fost invitat să prezinte observații cu privire la pretențiile bazate pe articolul 1 al Protocolului nr. 1, considerată izolat și în combinație cu articolul 13 al Convenției și prin care dosarul a fost declarat inadmisibil pentru celelalte motive,
Având în vedere observațiile Guvernului din 4 martie 2003,
Având în vedere decizia Curții din 15 septembrie 2003, prin care examinarea admisibilității dosarului a fost amânată în așteptarea epuizării căilor de atac menționate în cererea de amânare din 19 iunie 2003 depusă de reclamant,
Având în vedere decizia Curții din 13 octombrie 2005 de a pune capăt amânării examinării admisibilității dosarului și de a invita reclamantul să prezinte observații în termen până la 14 noiembrie 2005,
Având în vedere observațiile reclamantului din 14 noiembrie 2005,
După deliberare, adoptă următoarea decizie:
Reclamantul, domnul Claude Laloyaux, este cetățean belgian, născut în 1946 și domiciliat la Stree (Belgia). A fost inițial reprezentat în fața Curții de doamnele avocate Fierens și Pakula, avocate la Bruxelles și respectiv Jumet, apoi de doamna avocat Fierens și domnul avocat Hiernaux, avocat la Namur. Ulterior a fost reprezentat doar de domnul avocat Hiernaux. Din 4 iulie 2005, reclamantul este reprezentat în fața Curții de doamna avocat F. Culot, avocat la Liège. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, domnul C. Debrulle, Director al Serviciului Public Federal al Justiției.
Faptele cazului, expuse de părți, pot fi rezumate în felul următor.
Reclamantul a fost numit grefier șef al tribunalului muncii din Charleroi prin decret regal din 27 februarie 1985.
În 1993, a fost deschis un dosar disciplinar împotriva reclamantului. I se reproșa că, fiind sub influența alcoolului, a insultat un angajat al greffei și a comis acte de violență împotriva acestuia și a deteriorat echipamente aflate în biroul său. Procedura disciplinară nu a fost dusă la bun sfârșit.
La 13 octombrie 1998, a fost deschis un nou dosar împotriva reclamantului prin trimiterea către ministrul Justiției a unei note în care procurorul general al Curții de Apel din Mons se referea la faptele reprochate în 1993 și relata noi evenimente care arătau "indiferența și incuria vinovată și persistentă pe care persoana în cauză o manifestă atât în gestionarea greffei cât și în conducerea personalului acesteia".
La 26 octombrie 1998, un raport suplimentar al procurorului general a adus la cunoștința ministrului fapte care "confirmă, dacă mai era nevoie, lipsa de rigurozitate profesională a persoanei în cauză în îndeplinirea sarcinilor administrative din responsabilitatea sa și disprețul față de dispoziții și avertismente care i-au fost adresate de autoritățile judiciare".
La cererea ministrului, procurorul general a depus concluziile sale scrise, în conformitate cu articolul 420 din codul procesual penal, la 10 noiembrie 1998. Acestea au evidențiat diverse neîndepliniri succesive, în particular: faptul că reclamantul, fiind sub influența alcoolului, a comis acte de violență împotriva unui angajat al greffei și a deteriorat echipamente; refuzul de a se conforma ordinelor date de auditorul muncii din Charleroi; erori constatate la nivelul calculelor; absență constantă a reclamantului de la muncă; faptul că reclamantul rămânea prea evanescent în asumarea responsabilității pentru a garanta eficiența serviciilor sale; incuria și laxismul persistent al persoanei care au avut repercusiuni concrete asupra gestionării și depozitării actelor judiciare, asupra clasificării documentelor, asupra ținerii registrelor și asupra trimiterii copiilor sentințelor experților; faptul că deciziile sale erau expresia inconsecvenței și incorenței sale; lacune, neglijențe și depășiri comportamentale de care s-a făcut vinovat în timp. Procurorul general a solicitat aplicarea unei pedepse de suspendare pentru o lună.
La 16 noiembrie 1998, procurorul general a comunicat ministrului un raport suplimentar al auditorului muncii din Charleroi care conținea relatarea altor plângeri împotriva reclamantului.
La 19 martie 1999, procurorul general a transmis un nou raport relatând incidente care au avut loc la 19 ianuarie 1999, cum ar fi deteriorarea unei fotocopiatoare din grefie, vorbe nevrednice și vulgare, cuvinte nepotrivite și obscene la telefon. Autorul raportului a concluzionat după cum urmează:
"Ar fi forțat să constatăm că gravitatea și caracterul repetitiv al neîndeplinirii obligațiilor profesionale, ale actelor violente și ale abaterilor de conduită ale domnului Laloyaux nu permit deja să se spere rezonabil la reabilitarea sa. Estimez în consecință, în interesul serviciului și al membrilor personalului care au îndrăznit să getueze în ciuda amenințărilor de represalii, că pedeapsa disciplinară a revocării va fi o sancțiune adecvată pentru ansamblul faptelor comise de persoana în cauză, aceasta din urmă nefiind mai demnă de a continua exercitarea funcțiilor sale, presupunând că nu este deja incapabilă, din motive medicale, din cauza unei inaptitudini fizice definitive, de a îndeplini orice funcție, condițiile pentru a fi admisă la pensie anticipată definitivă."
Reclamantul, asistat de avocatul său, a fost ascultat de minister la 21 aprilie 1999. Explicațiile pe care le-a dat au fost consemnate într-un proces-verbal pe care a semnat-o.
La 4 mai 1999, avocatul reclamantului a comunicat ministrului observații cu privire la faptele reprochate, însoțite de anexe.
La 23 iunie 1999 a fost adoptat un decret regal care i-a infligit reclamantului pedeapsa disciplinară a revocării, care a dus la pierderea tuturor drepturilor la pensie, inclusiv a celor dobândite pentru anii de serviciu deja efectuați. Decretul regal era motivat după cum urmează:
"Considerând că domnului Laloyaux Claude i se reproșează că s-a comportat public, fiind sub influența alcoolului, cu violență față de o persoană angajat, că a deteriorat echipamente aflate în biroul său; că a refuzat în mod obstin să se supună ordinelor domnului auditor al muncii din Charleroi cu privire la respectarea directivelor care reglementează în special procedura de declarare a incapacității de muncă a membrilor greffei precum și situația lunară a personalului acestuia; absență constantă de la muncă, deja constatată la 27 mai 1992 de către domnul auditor al muncii care regreta frecvența regulată a barului poliției judiciare, a cafeteriei și a unei cafenele din apropierea palatului de justiție, incuria și laxismul persistent care au repercusiuni importante asupra gestionării și depozitării actelor judiciare notificate pe baza articolelor 751, 792 și 803 din Codul procesual, asupra clasificării documentelor, asupra trimiterii copiilor sentințelor experților conform articolului 965 al codului procesual;
Considerând în plus că i se reproșează inconstanță și incoerență în deciziile sale la nivelul avizelor și prezentărilor, în special atunci când s-a angajat față de mai mulți greffieri în cadrul atribuirii unui post de grefier-șef de serviciu, fapt care este de natură să îi priveze de orice credibilitate în serviciul său;
Considerând că această inconstanță și incoerență se regăsesc și în gestionarea personalului domnului Laloyaux, în particular în materie de organizare a concediilor care nu se bazează pe nici o bază reglementară, persoana în cauză distribuind concedii extra-legale membrilor personalului și lăsându-i într-o totală incertitudine privind numărul de zile la care au drept;
Considerând că în materia precizată, persoana în cauză a cerut unui membru al personalului să pună fișele de concediu în conformitate cu legalitatea;
Considerând că i se reproșează domnului Laloyaux că a ascuns adevărul șefului său atunci când a venit vorba de a-i da precizări privind dorința sa de a se retrage din serviciul audiențelor și remițând acestuia cu bună știință un document incomplet pentru a nu dezvălui un angajament luat față de un membru al personalului;
Considerând că i se reproșează de asemenea domnului Laloyaux că a cauzat deliberat daunelor fotocopiatoarei puse la dispoziția serviciului său în timp ce era sub influența alcoolului, influență observată în mod regulat la această persoană; că a ținut discursuri cel puțin lipsite de respect față de autoritățile ierarhice ale secretariatului parchetului, că s-a comportat vulgar și obscen față de mai multe persoane; că a amenințat cu represalii un membru al personalului, folosind cu privire la acesta termeni descurajatori; că a strigat în grefie vorbe nepotrivite și obscene la telefon către corespondentul său în prezența unor persoane străine serviciului (justi fiabili și avocați);
Considerând că persoana în cauză nu recunoaște majoritatea faptelor alegațiilor dar că se tratează de un ansamblu de elemente care au fost puse în sarcina sa și pentru care diferite persoane au fost asculte și au confirmat veridicitatea faptelor în cadrul mărturiilor care au fost consemnate în procese-verbale de ascultare;
Considerând că având în vedere natura faptelor reprochate, domnul Laloyaux a încălcat obligațiile funcției sale și a afectat grav demnitatea acesteia;
Considerând că domnul Laloyaux este grefier șef al tribunalului muncii din Charleroi din 1 aprilie 1985, că trebuie să fie un model pentru personalul pe care este responsabil de administrare și că, ținând seama de caracterul repetitiv al neîndeplinirii obligațiilor profesionale, ale actelor violente și ale abaterilor de conduită care ternisesc imaginea funcției sale, o pedeapsă disciplinară gravă dar adecvată trebuie să sancționeze ansamblul faptelor comise de persoana în cauză;"
La 31 august 1999, reclamantul a sesizat Consiliul de Stat cu cereri separate de suspendare și anulare a decretului regal din 23 iunie 1999. În cererea sa de suspendare se găsește în special pasajul următor, sub titlul "risc de prejudiciu greu reparabil":
"Fiind revocat din oficiu, reclamantul nu mai percepe nici un salariu și se vede, pentru viitor, lipsit de toate drepturile la o pensie pe seama trezoreriei publice. Este vorba evident de cea mai severă sancțiune disciplinară care poate fi infligată. Ea lovește un agent în vârstă de 53 ani care a petrecut întreaga sa carieră în lumea judiciară și care, având doi copii la Universitate, se întreabă privind continuarea finanțării studiilor lor".
În cererea sa de anulare, reclamantul a folosit în special un motiv privind "depășirea de putere și mai ales despropor ționalitatea dintre sancțiune și vinovăție".
La 17 noiembrie 1999, Consiliul de Stat a respins cererea de suspendare a reclamantului.
La 12 ianuarie 2001, a respinge și cererea de anulare, estimând în particular:
"că nu este deloc nerezonabil să se rețină în sarcina unui agent al serviciilor publice fapte care, luate izolat, nu apelau neapărat la o sancțiune disciplinară, dar a căror repetare și persistență în timp demonstrează că este zadarnic să se spere că persoana în cauză se va reamenda; că acțiunile din 19 ianuarie 1999, departe de a fi comprensibile, au determinat Procurorul general să-și modifice propunerea de sancțiune; că în adoptarea acestei propuneri, partea advers nu a comis nici o eroare evidentă de apreciere; că motivele nu sunt întemeiate;".
La 23 august 2005, reclamantul a intentat o acțiune în fața tribunalului de primă instanță din Bruxelles cerând "repararea prejudiciului suferit din cauza încălcării de către Statul belgian a articolului 1 al Protocolului nr. 1", pe baza termenilor deciziei luate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 2 decembrie 2002 după examinarea sa inițială a dosarului. El preciza că postula condamnarea Statului să-i plătească "pensia de pensionare la care va avea drept atunci când va fi admis la pensie, calculată în conformitate cu regulile aplicabile funcționarilor serviciilor publice".
Articolul 46 din legea din 15 mai 1984 privind măsurile de armonizare a regimurilor de pensii, în partea sa relevantă, citește după cum urmează:
"Persoanele care și-au încheiat cariera după 31 decembrie 1976 și care pot invoca servicii sau perioade admisibile ulterioare acestei date, pot fi admise la pensie la prima zi a lunii care urmează lunii cu cea de 60-a aniversare a lor, sau la prima zi a lunii care urmează data încetării funcțiilor lor dacă aceasta este ulterioară, cu condiția de a conta cel puțin cinci ani de servicii admisibile pentru deschiderea dreptului la pensie, cu excepția bonificațiilor pentru studii și a altor perioade bonificate în calitate de servicii admise pentru determinarea salariului. Alinea 1 nu se aplică totuși:
1.Persoanelor ale căror servicii au luat sfârșit ca urmare a sancțiunii disciplinare cea mai gravă prevăzută de statutul lor sau, dacă nu au statut sau dacă aceasta nu conține un regim disciplinar, ca urmare a unui concediament din motiv grav privând-o de angajare fără preaviz sau compensație de preaviz, și atât cât acest concediament, dacă a fost contestat în justiție, a fost recunoscut valabil de către autoritățile judiciare competente și nici o compensație nu a fost acordată persoanei în cauză."
Cu toate acestea, articolul 4 § 1 din legea din 5 august 1968 stabilind anumite relații între regimurile de pensii ale sectorului public și cele ale sectorului privat, prevede că atunci când un agent al puterilor publice, cu excepția militarilor, pierde drepturile sale la pensia de pensionare, se consideră că a fost supus, în anii de serviciu în sectorul public, regimului general de pensii (cel al muncitorilor, angajaților, marinarilor și lucrătorilor salariați) și, conform articolului 8 din această lege, instituțiile care au perceput cotizații de pensie din partea acestor servicii în funcția publică sunt obligate să le verse instituției care administrează regimul general.
Invocând articolul 1 al Protocolului nr. 1, reclamantul se plânge că revocarea sa a avut ca urmare că s-a văzut privat de orice venit profesional și de drepturile sale la pensie la care ar fi avut drept pentru anii de carieră pe care i-a efectuat în funcția publică. El consideră de asemenea că nu a dispus de un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale pentru a denunța această încălcare a Convenției, în dispreț pentru articolul 13 al Convenției.
Dosarul a fost depus la 12 iulie 2001.
La 2 decembrie 2002, Camera a procedat la o primă examinare a dosarului. A declarat inadmisibile, pe de o parte, pretențiile bazate pe articolele 6 și 7 ale Convenției. A comunicat, pe de altă parte, pretensiunea de încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 privind pierderea presupusă a oricărui drept la pensie și pretensiunea, bazată pe articolul 13 al Convenției, denunțând absența unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale pentru a se plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
La 4 martie 2003, Guvernul a prezentat observații care au fost transmise reclamantului, invitat să prezinte observații în răspuns.
La 19 iunie 2003, reclamantul a cerut Curții să amâne examinarea dosarului pentru a-i permite să epuizeze o cale de atac indicată de Guvern în observațiile sale, anume un recurs în fața instanțelor civile și/sau de muncă privind valoarea pensiei datorate reclamantului.
Curtea a aprobat această cerere la 15 septembrie 2003 și a amânat examinarea dosarului.
La 10 septembrie 2004, grefierul a cerut părților dacă au intervenit elemente noi în dosar, în particular cu privire la circumstanțele care stau la baza cererii de amânare a dosarului făcută de reclamant și acceptată de Curt.
Printr-o scrisoare din 29 septembrie 2004, Guvernul a semnalat că nu avea cunoștință de elemente noi și că revenea mai degrabă reclamantului să informeze Curtea cu privire la demersurile întreprinse de el ca urmare a amânării. Copie a acestui corespondență a fost transmisă reclamantului la 5 noiembrie 2004.
În absența oricărei reacții a reclamantului la scrisorile din 10 septembrie și 5 noiembrie 2004, grefierul a trimis, prin scrisoare recomandată cu acknowledgment de primire, un amintitor reprezentantului reclamantului la 10 martie 2005. El atrăgea în special atenția sa asupra articolului 37 § 1 a) al Convenției.
Prin scrisoare din 17 mai 2005, reclamantul a contactat personal Curtea, explicând că reprezentantul sa tocmai și-a închis misiunea. La 23 mai 2005, grefiera l-a invitat să furnizeze informațiile solicitate la 10 septembrie 2004. Un amintitor a fost adresat reclamantului la 6 iunie 2005.
În absența oricărei reacții, un nou amintitor a fost făcut la 23 iunie 2005, prin scrisoare recomandată cu acknowledgment de primire.
La 4 iulie 2005, noul reprezentant al reclamantului a anunțat intervenția sa în dosar și a semnalat că va transmite în viitorul apropiat copia unei citații în justiție.
La 30 august 2005, reprezentantul reclamantului a transmis, fără alt comentariu, copia unei citații din 23 august 2005.
La 13 octombrie 2005, Curtea a pus capăt deciziei sale de a amâna examinarea admisibilității dosarului și a invitat reclamantul să prezinte observații în răspuns în termen până la 14 noiembrie 2005. Aceste observații au fost transmise la 14 noiembrie 2005.
1.Reclamantul, care denunța inițial pierderea tuturor drepturilor sale la pensie inclusiv a celor dobândite în calitate de ani de serviciu deja efectuați, explică, în observațiile sale din 14 noiembrie 2005, că va fi privat de o parte importantă a pensiei la care ar fi avut drept dacă ar fi continuat să exercite în cadrul funcției publice până la data pensiei sale. El vede în aceasta o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, citit după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul să se bucure de proprietatea sa. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Disposițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."
Guvernul invocă mai întâi o excepție bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. El constată că reclamantul a acționat doar în fața Consilului de Stat, care nu are competența de a se pronunța asupra drepturilor civile cum ar fi dreptul la o pensie de pensionare. Acest drept intră în sfera de competență a tribunalului de primă instanță cu privire la pensiile de pensionare pe seama trezoreriei publice și a tribunalului muncii pentru ceea ce privește alte pensii de pensionare. O acțiune în fața acestor tribunale era posibilă, respectiv pe baza articolelor 568, alinea 1, și 580 din codul procesual, combinate cu disposițiile legii din 5 august 1968.
Reclamantul se opune acestei teze și explică că singura posibilitate pentru a contesta, cu șanse rezonabile de succes, încălcarea dreptului invocat este de a cere judecătorului belgian să aplice direct articolul 1 al Protocolului nr. 1. Ar fi trebuit în continuare că judecătorului belgian să considere că dreptul la pensie este un drept patrimonial în sensul articolului 1 precizat, o condiție pe care reclamantul nu o consideră îndeplinită, în lumina unei sentințe a Curții de Casație din 28 februarie 2005.
Curtea, ținând seama de concluzia sa mai jos cu privire la temeinicia pretensiunii bazate pe articolul 1 al Protocolului nr. 1, nu consideră necesară examinarea separată a excepției preliminare.
Cu privire la fond, Guvernul constată mai întâi că revocarea a pus capăt relației profesionale care exista între reclamant și Stat, aceasta pentru acțiuni repetate prin care primul încălcase grav obligațiile funcției sale și afectase demnitatea acesteia. Dacă este adevărat că articolul 50 din legea din 21 iulie 1884 prevede că revocarea duce la pierderea dreptului la pensia de pensionare, trebuie citit în combinație cu articolele 4 § 1 și 8 din legea din 5 august 1968. Articolul 4 prevede că agentul care pierde drepturile sale la pensia de pensionare din sectorul public se consideră că a fost supus regimului de pensii al lucrătorilor salariați pe durata serviciilor remunerate.
Reclamantul, care precizează că nu a primit de la revocarea sa nici un document confirmând aplicarea situației sale a articolului 4 § 1 din legea din 5 august 1968, constată că regulile de calcul aplicabile pensiilor din regimul sectorului privat sunt mai puțin favorabile decât cele aplicabile pensiilor din sectorul public. El vede o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 în faptul că va fi privat de o parte importantă a pensiei la care ar fi avut drept dacă ar fi continuat să exercite în cadrul funcției publice până la data pensiei sale. Este de părere că treizeci și unu de ani în funcția publică trebuie să-i asigure că va beneficia de o pensie calculată în conformitate cu regulile pensiilor de drept public, deoarece este în interesul acestui regim că a cotizat.
Dacă dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție, a fost recunoscut că poate fi asimilat unui drept de proprietate atunci când cotizații particulare au fost versate (Gaygusuz c. Austria, sentință din 16 septembrie 1996, Colecția de sentințe și decizii 1996-IV, §§ 39-41) sau, de asemenea, atunci când un angajator a luat angajamentul mai general de a versa o pensie în condiții care pot fi considerate ca fiind parte a contractului de muncă (Sture Stigson c. Suedia, nr. 12264/86, decizia Comisiei din 13 iulie 1988, Decizii și rapoarte 57, p. 131).
Cu toate acestea, articolul 1 al Protocolului nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie dintr-un montant determinat (Skórkiewicz c. Polonia (decizie), nr. 39860/98, 1 iunie 1999, Schwengel c. Germania (decizie), nr. 52442/99, 2 martie 2000, și Janković c. Croația (decizie), nr. 43440/98, CEDO 2000-X).
Curtea constată mai întâi că reclamantul nu poate obține din disposițiile articolului 1 al Protocolului nr. 1 nici un drept ca o pensie de drept public să-i fie versată pentru anii care separă revocarea sa de momentul în care va atinge vârsta legală de pensionare.
În plus, în ceea ce privește anii de muncă efectuați de reclamant în cadrul funcției publice, Curtea observă că în acest caz, el va putea, în aplicarea legii din 5 august 1968, face valabile drepturile sale pentru acești ani în cadrul regimului general de pensie din sectorul privat. Trecerea din regimul de pensie de drept public la regimul general va avea cu siguranță un impact pecuniar negativ asupra reclamantului, dar nu aduce atingere substanței drepturilor sale la pensie. Într-adevăr, reclamantul nu va fi, când va fi ajuns la vârsta pensiei, lipsit de orice mijloace de subzistență. Prin urmare, Curtea estimează că dreptul reclamantului de a obține prestații din regimul de asigurare socială nu a fost încălcat într-un mod care să fie contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, K.A și A.D. c. Belgia, nr. 42758/98 și 45558/99, § 86, 17 februarie 2005).
De aici rezultă că această pretensiune este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.
2.Reclamantul susține, de asemenea, că nu a dispus de un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, în sensul articolului 13, pentru a se plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Articolul 13 al Convenției citește după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în Convenție au fost încălcate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Guvernul susține mai întâi că pretensiunea articulată de reclamant este lipsită de orice caracter apărabil sau plauzibil. El observă în plus că recururile de care dispunea reclamantul, și anume recururile de suspendare și anulare în fața Consilului de Stat împotriva revocării sale, respectau cerințele articolului 13 al Convenției. El putea într-adevăr obține cenzurarea actului administrativ litigios. Dacă dorea să se plângă de încălcarea drepturilor sale la pensie, care constituie drepturi subiective din competența exclusivă a tribunalelor ordinului judiciar, putea sesiza aceste tribunale, dar nu a făcut-o, după cum Guvernul a explicat în excepția sa preliminară de inadmisibilitate precizată.
Reclamantul estimează mai întâi că este total contradictoriu să se susțină, pe de o parte, că pretensiunile sale ar fi neapărabile și să se susțină, pe de altă parte, că recururile de care dispune respectă cerințele articolului 13 al Convenției. El reamintește în plus că a demonstrat în mod suficient, în respingerea excepției preliminare ridicate de Guvern, că nu exista în dreptul belgian nici o altă cale de atac decât cea pe care a folosit-o pentru a-și face valabile drepturile.
Curtea reamintește că articolul 13 se aplică doar pretensiunilor care pot fi calificate drept "apărabile", în sensul jurisprudenței sale (cf. Boyle și Rice c. Regatul Unit, sentință din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23 § 52).
Curtea reamintește că reclamantul i se va recunoaște un drept la pensie pentru anii de muncă efectuați în cadrul funcției publice și că articolul 1 al Protocolului nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie dintr-un montant determinat, motive pentru care pretensiunea bazată pe această disposiție a fost declarată evident nefondată. În aceste condiții, pretensiunea, așa cum este prezentată de reclamant, nu este "apărabilă" pentru scopurile articolului 13 al Convenției.
Curtea constată în plus că, atunci când pensia reclamantului va fi determinată pe baza regimului de pensie al sectorului privat, acesta va avea la dispoziție un recurs în fața instanțelor de muncă pentru a contesta decizia luată în acest fel.
De aici rezultă că această pretensiune este de asemenea evident nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
restul dosarului inadmisibil.
Santiago Quesada
Christos Rozakis
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
73511/01
présentée par Claude LALOYAUX
contre la Belgique
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 9 mars 2006 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić,
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
S.E.
Jebens
,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 juillet 2001,
Vu la décision de la Cour, en date du 14 novembre 2002, d’inviter le Gouvernement défendeur à présenter des observations sur les griefs tirés de l’article 1 du Protocole n
o
1, pris isolément et combiné avec l’article 13 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus,
Vu les observations du Gouvernement du 4 mars 2003,
Vu la décision de la Cour, en date du 15 septembre 2003, d’ajourner l’examen de la recevabilité de la requête en attendant l’épuisement de la voie de recours indiquée dans une demande d’ajournement du requérant du 19 juin 2003,
Vu la décision de la Cour du 13 octobre 2005 de mettre fin à la décision d’ajournement de l’examen de la recevabilité de la requête et d’inviter le requérant à communiquer ses observations en réponse dans un délai échéant le 14 novembre 2005,
Vu les observations du requérant du 14 novembre 2005,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Claude Laloyaux, est un ressortissant belge, né en 1946 et résidant à Stree (Belgique). Il était à l’origine représenté devant la Cour par M
es
Fierens et Pakula, avocats à Bruxelles et Jumet respectivement, puis par M
e
Fierens et M
e
Hiernaux, avocat à Namur. M
e
Hiernaux l’a ensuite représenté seul. Depuis le 4 juillet 2005, le requérant est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut nommé greffier en chef du tribunal du travail de Charleroi par arrêté royal du 27 février 1985.
En 1993, un dossier disciplinaire fut ouvert à la charge du requérant. Il lui était reproché d’avoir, en état d’ivresse, injurié un employé du greffe, de s’être livré à des voies de fait sur la personne de celui-ci et d’avoir détérioré du matériel se trouvant dans son bureau. La procédure disciplinaire ne fut toutefois pas menée à son terme.
Le 13 octobre 1998, un nouveau dossier à charge du requérant fut ouvert par l’envoi au ministre de la Justice d’une note dans laquelle le procureur général près la Cour d’appel de Mons se référait aux faits reprochés en 1993 et relatait de nouveaux événements révélateurs de «
la désinvolture et de l’incurie coupable et persistante que l’intéressé manifeste tant dans la gestion de son greffe que dans la direction de son personnel
».
Le 26 octobre 1998, un rapport complémentaire du procureur général porta à la connaissance du ministre des faits qui «
confirment, si besoin en est encore, le manque de rigueur professionnelle de l’intéressé dans l’accomplissement des tâches administratives ressortissant à ses fonctions et son mépris des injonctions et rappel à l’ordre qui lui sont adressés par les autorités judiciaires
».
A la demande du ministre, le procureur général déposa ses conclusions écrites, conformément aux dispositions de l’article 420 du code judiciaire, en date du 10 novembre 1998. Elles relevèrent divers manquements successifs, notamment le fait pour le requérant de s’être livré, alors qu’il était en état d’ivresse, à des voies de fait sur la personne d’un employé du greffe et détérioré du matériel
; le fait d’avoir refusé de se soumettre aux injonctions qui lui avaient été données par l’auditeur du travail de Charleroi
; des erreurs constatées au niveau des décomptes
; le manque d’assiduité au travail du requérant
; le fait que le requérant restait trop évanescent au niveau de la prise de responsabilité pour garantir l’efficacité de ses services
; l’incurie et le laxisme persistant de l’intéressé qui avaient eu des répercussions concrètes sur la gestion et le rangement des actes judiciaires, sur le classement des pièces, sur la tenue des registres et sur l’envoi de copies de jugements aux experts
; le fait que ses décisions étaient révélatrices de son inconstance et de son incohérence
; des lacunes, négligences et débordements comportementaux dont s’était rendu coupable l’intéressé au fil du temps. Le procureur général sollicita l’application d’une peine de suspension d’un mois.
Le 16 novembre 1998, le procureur général fit part au ministre d’un rapport complémentaire de l’auditeur du travail de Charleroi qui contint le récit d’autres plaintes à charge du requérant.
Le 19 mars 1999, le procureur général transmit un nouveau rapport relatant des incidents survenus le 19 janvier 1999, tels que la dégradation d’une photocopieuse du greffe, des propos indignes et grossiers, des paroles inconvenantes et obscènes au téléphone. L’auteur du rapport conclut en ces termes
:
«
Force serait en ce cas de constater que la gravité et le caractère répétitif des manquements professionnels, des actes violents et des écarts de conduite de Monsieur
Laloyaux ne permettent plus d’espérer raisonnablement son amendement. J’estime en conséquence dans l’intérêt du service et des membres du personnel qui ont osé témoigner malgré des menaces de représailles, que la peine disciplinaire de la révocation réprimera adéquatement l’ensemble des faits commis par l’intéressé, celui
‑
ci n’étant plus digne de continuer à exercer ses fonctions, à supposer qu’il ne soit déjà pas susceptible de remplir sur le plan médical, en raison d’une inaptitude physique définitive à toute fonction, les conditions pour être admis à la pension prématurée définitive.
»
Le requérant, assisté de son avocat, fut entendu par le ministre le 21
avril 1999. Les explications qu’il donna furent consignées dans un procès-verbal qu’il signa.
Le 4 mai 1999, l’avocat du requérant communiqua au ministre des observations relatives aux faits reprochés, accompagnées d’annexes.
Le 23 juin 1999 fut pris un arrêté royal qui infligea au demandeur la peine disciplinaire de la révocation, laquelle entraîna la perte de tous ses droits à pension, y compris ceux acquis au titre des années de service déjà accomplies. L’arrêté royal était motivé comme suit
:
«
Considérant qu’il est reproché à Monsieur Laloyaux Claude de s’être livré publiquement, en état d’ébriété, à des voies de fait sur la personne d’un employé, d’avoir détérioré du matériel se trouvant dans son cabinet
; d’avoir refusé obstinément de se soumettre aux injonctions de Monsieur l’auditeur du travail de Charleroi en matière de respect des directives régissant notamment la procédure de déclaration des incapacités de travail des membres du greffe ainsi que la situation mensuelle de son personnel
; un manque d’assiduité au travail, déjà constaté le 27 mai 1992 par Monsieur l’auditeur du travail qui déplorait la fréquentation régulière du bar de la police judiciaire, de la cafétéria et d’un café voisin du palais de justice, une incurie et un laxisme persistants qui ont des répercussions importantes sur la gestion et le rangement des actes judiciaires notifiés sur base des articles 751, 792 et 803 du Code judiciaire, sur le classement des pièces, sur l’envoi de copies de jugements aux experts selon l’article 965 du code judiciaire
;
Considérant également qu’il est reproché à l’intéressé une inconstance et une incohérence dans ses décisions au niveau des avis et présentations notamment lorsqu’il s’est engagé envers plusieurs greffiers dans le cadre de l’attribution d’un poste de greffier-chef de service, ce qui est de nature à lui enlever toute crédibilité au sein de son service
;
Considérant que cette inconstance et cette incohérence se retrouvent aussi dans la gestion du personnel de Monsieur Laloyaux, notamment en matière d’organisation des congés qui ne repose sur aucune base réglementaire, l’intéressé distribuant des congés extra-légaux aux membres de son personnel et les laissant dans une totale incertitude quant au nombre de jours auxquels ils ont droit
;
Considérant qu’en la matière précitée, l’intéressé a demandé à un membre de son personnel de mettre les feuilles de congé en conformité avec la légalité
;
Considérant qu’il est reproché à Monsieur Laloyaux d’avoir dissimulé la vérité à son chef de corps lorsqu’il s’est agi de lui donner des précisions sur son désir de se retirer du service des audiences et en lui remettant sciemment un document incomplet afin de ne pas révéler un engagement pris à l’égard d’un membre du personnel
;
Considérant qu’il est également reproché à Monsieur Laloyaux d’avoir délibérément occasionné des dégâts à la photocopieuse mise à la disposition de son service alors qu’il était sous l’influence de l’alcool, influence régulièrement observée chez ce dernier
; d’avoir tenu des propos pour le moins irrespectueux à l’égard des autorités hiérarchiques du secrétariat de parquet, de s’être montré grossier et obscène envers plusieurs personnes
; d’avoir menacé de représailles un membre de son personnel, utilisant à son propos des termes désobligeants
; d’avoir hurlé dans le greffe des paroles inconvenantes et obscènes au téléphone à l’adresse de son correspondant en présence de personnes étrangères au service (justiciables et avocats)
; (...)
Considérant que l’intéressé ne reconnaît pas la plupart des faits allégués mais qu’il s’agit d’un ensemble d’éléments qui ont été mis à sa charge et pour lesquels différentes personnes ont été entendues et ont confirmé la véracité des faits dans le cadre de témoignages qui ont été consignés dans des procès- verbaux d’audition
;
Considérant que vu la nature des faits reprochés, Monsieur Laloyaux a manqué aux devoirs de sa charge et a porté gravement atteinte à la dignité de sa fonction
;
Considérant que Monsieur Laloyaux est greffier en chef du tribunal du travail de Charleroi depuis le l
er
avril 1985, qu’il doit être un exemple pour le personnel qu’il est chargé d’administrer et que, compte tenu du caractère répétitif des manquements professionnels, des actes violents et des écarts de conduite qui ternissent l’image de sa fonction, une peine disciplinaire grave mais adéquate doit sanctionner l’ensemble des faits commis par l’intéressé
; »
Le 31 août 1999, le requérant saisit le Conseil d’Etat de recours distincts en suspension et en annulation de l’arrêté royal du 23 juin 1999. Dans son recours en suspension se trouve notamment le passage suivant, au titre du «
risque de préjudice difficilement réparable
»
:
«
Etant révoqué d’office, le requérant ne perçoit plus aucun traitement et se voit, pour l’avenir, déchu de tous droits à une pension à charge du trésor public.
Il s’agit bien évidemment de la sanction disciplinaire la plus sévère qui puisse être infligée.
Elle frappe un agent âgé de 53 ans qui a passé toute sa carrière dans le monde judiciaire et qui, ayant deux enfants à l’Université, s’interroge sur la question de la poursuite du financement de leurs études
».
Dans son recours en annulation, le requérant prit notamment un moyen tiré «
de l’excès de pouvoir et plus particulièrement de la disproportion entre la sanction et la faute
».
Le 17 novembre 1999, le Conseil d’Etat rejeta le recours en suspension du requérant.
Le 12 janvier 2001, il rejeta également le recours en annulation, estimant notamment
:
«
qu’il n’est nullement déraisonnable de retenir à charge d’un agent des services publics des faits qui, pris isolément, n’appelaient pas nécessairement une sanction disciplinaire, mais dont la répétition et la persistance dans le temps démontrent qu’il est vain d’espérer que l’intéressé s’amende
; que les agissements du 19 janvier 1999, loin d’être compréhensibles, ont amené le Procureur général à modifier sa proposition de sanction
; qu’en adoptant cette proposition, la partie adverse n’a pas commis d’erreur manifeste d’appréciation
; que les moyens ne sont pas fondés
;
»
Le 23 août 2005, le requérant intenta une action devant le tribunal de première instance de Bruxelles en demandant «
la réparation du préjudice subi du fait de la violation par l’Etat belge de l’article 1
er
du Protocole n
o
1
», en se fondant sur les termes de la décision prise par la Cour européenne des Droits de l’Homme le 2 décembre 2002 après son premier examen de l’affaire. Il précisait postuler la condamnation de l’Etat à lui payer «
la pension de retraite auquel il aura droit lorsqu’il sera admis à la pension, calculée conformément aux règles applicables aux fonctionnaires des services publics
».
B.
Le droit interne pertinent
L’article 46 de la loi du 15 mai 1984 portant mesures d’harmonisation dans les régimes de pensions, dans sa partie pertinente, se lit comme suit
:
«
Les personnes qui ont terminé leur carrière après le 31 décembre 1976 et qui peuvent faire valoir des services ou périodes admissibles postérieurs à cette date, peuvent être admises à la pension le premier jour du mois qui suit celui de leur 60
e
anniversaire, ou le premier jour du mois qui suit la date de la cessation de leurs fonctions si elle est postérieure, à la condition de compter au moins cinq années de services admissibles pour l’ouverture du droit à la pension, à l’exclusion des bonifications pour études et des autres périodes bonifiées à titre de services admis pour la détermination du traitement.
L’alinéa 1
er
n’est toutefois pas applicable
:
1
o
aux personnes dont les services ont pris fin à la suite de la sanction disciplinaire la plus grave prévue par leur statut ou, si elles n’ont pas de statut ou si celui-ci ne comporte pas un régime disciplinaire, à la suite d’un licenciement pour motif grave les privant de leur emploi sans préavis ni indemnité compensatoire de préavis, et pour autant que ce licenciement, s’il a été contesté judiciairement, ait été reconnu valable par les juridictions compétentes et qu’aucune indemnité n’ait été accordée à l’intéressé. (...)
»
Toutefois, l’article 4 § 1 de la loi du 5 août 1968 établissant certaines relations entre les régimes de pensions du secteur public et ceux du secteur privé, dispose que lorsqu’un agent des pouvoirs publics, exception faite des militaires, perd ses droits à la pension de retraite, il est censé avoir été assujetti, pendant les années de service dans le secteur public, au régime général des pensions (celui des ouvriers, des employés, des marins et des travailleurs salariés) et, aux termes de l’article 8 de cette loi, les institutions qui ont perçu des cotisations de pension du chef de ces services dans la fonction publique sont tenues de les verser à l’institution qui gère le régime général.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint de ce que sa révocation a eu pour conséquence qu’il s’est vu privé de tout revenu professionnel et de ses droits à la pension auxquels il aurait eu droit pour les années de carrière qu’il a accomplies dans la fonction publique. Il estime aussi ne pas avoir disposé d’un recours effectif devant une instance nationale pour dénoncer cette violation de la Convention, au mépris de l’article 13 de la Convention.
La requête a été introduite le 12 juillet 2001.
Le 2 décembre 2002, la Chambre a procédé à un premier examen de la requête. Elle a, d’une part, déclaré irrecevables des griefs tirés des articles 6 et 7 de la Convention. Elle a, d’autre part, communiqué le grief de violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 portant sur la perte alléguée de tout droit à pension et le grief, tiré de l’article 13 de la Convention, dénonçant l’absence de recours effectif devant une instance nationale pour se plaindre d’une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Le 4 mars 2003, le Gouvernement a présenté ses observations qui ont été transmises au requérant, invité à présenter ses observations en réponse.
Le 19 juin 2003, le requérant a demandé à la Cour d’ajourner l’examen de l’affaire afin de lui permettre d’épuiser une voie de recours indiquée par le Gouvernement dans ses observations, à savoir un recours devant les juridictions civiles et/ou du travail sur le montant de la pension due au requérant.
La Cour a fait droit à cette demande le 15 septembre 2003 et ajourné l’examen de l’affaire.
Le 10 septembre 2004, le greffier a demandé aux parties si des éléments nouveaux étaient intervenus dans l’affaire, plus particulièrement en ce qui concerne les circonstances à la base de la demande d’ajournement de l’affaire faite par le requérant et acceptée par la Cour.
Par une lettre du 29 septembre 2004, le Gouvernement a signalé qu’il n’avait pas connaissance d’éléments nouveaux et qu’il revenait plutôt au requérant d’informer la Cour des démarches entreprises par lui suite à l’ajournement. Copie de ce courrier a été transmise au requérant le 5
novembre 2004.
En l’absence de toute réaction du requérant aux lettres des 10 septembre et 5 novembre 2004, le greffier a envoyé, par lettre recommandée avec accusé de réception, un rappel au représentant du requérant le 10 mars 2005. Il y attirait notamment son attention sur l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Par lettre du 17 mai 2005, le requérant contacta personnellement la Cour, expliquant que son représentant venait de mettre fin à sa mission. Le 23
mai 2005, le greffe l’a invité à fournir les renseignements demandés le 10
septembre 2004. Un rappel a été adressé au requérant le 6 juin 2005.
En l’absence de toute réaction, un nouveau rappel a été fait le 23
juin 2005, par lettre recommandée avec accusé de réception.
Le 4 juillet 2005, le nouveau représentant du requérant a fait part de son intervention dans l’affaire et signalé qu’il transmettrait dans un proche avenir copie d’une citation en justice.
Le 30 août 2005, le représentant du requérant a transmis, sans autre commentaire, copie d’une citation du 23 août 2005 (voir supra).
Le 13 octobre 2005, la Cour a mis fin à sa décision d’ajournement de l’examen de la recevabilité de la requête et invité le requérant à communiquer ses observations en réponse dans un délai échéant le 14
novembre 2005. Ces observations ont été transmises le 14
novembre 2005.
1.
Le requérant, qui dénonçait à l’origine la perte de tous ses droits à pension y compris ceux acquis au titre des années de service déjà accomplies, explique, dans ses observations du 14 novembre 2005, qu’il sera privé d’une part importante de la pension à laquelle il aurait eu droit s’il avait continué à exercer au sein de la fonction publique jusqu’à la date de sa pension. Il y voit la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement soulève d’abord une exception tirée du non
‑
épuisement des voies de recours internes. Il constate que le requérant n’a agi que devant le Conseil d’Etat, qui n’a pas la compétence pour se prononcer sur des droits civils comme le droit à une pension de retraite. Ce droit entre dans le champ de compétence du tribunal de première instance en ce qui concerne les pensions de retraite à charge du Trésor public et du tribunal du travail pour ce qui concerne les autres pensions de retraite. Une action devant ces tribunaux était possible, respectivement sur base des articles 568, alinéa 1, et 580 du code judiciaire, combinés avec les dispositions de la loi du 5
août 1968.
Le requérant s’oppose à cette thèse et explique que la seule possibilité pour contester, avec des chances raisonnables de succès, la violation du droit invoqué est de demander au juge belge d’appliquer directement l’article 1 du Protocole n
o
1.Encore conviendrait-il que le juge belge considère que le droit à la pension est un droit patrimonial au sens de l’article 1 précité, une condition que le requérant n’estime pas remplie, eu égard à un arrêt de la Cour de cassation du 28 février 2005.
La Cour, eu égard à sa conclusion ci-après quant au bien-fondé du grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1, n’estime pas nécessaire d’examiner séparément l’exception préliminaire.
Sur le fond, le Gouvernement relève d’abord que la révocation a mis fin à la relation professionnelle qui existait entre le requérant et l’Etat, ceci pour des agissements répétés par lesquels le premier avait gravement manqué aux devoirs de sa charge et porté atteinte à la dignité de sa fonction. S’il est vrai que l’article 50 de la loi du 21 juillet 1884 dispose que la révocation entraîne la perte du droit à la pension de retraite, il doit être lu en combinaison avec les articles 4 § 1 et 8 de la loi du 5 août 1968. L’article
4 prévoit que l’agent qui perd ses droits à la pension de retraite du secteur public est censé avoir été assujetti au régime de pension des travailleurs salariés pendant la durée des services rémunérés.
Le requérant, qui précise qu’il n’a reçu depuis sa révocation aucun document lui confirmant l’application à sa situation de l’article 4 § 1 de la loi du 5 août 1968, relève que les règles de calcul applicables aux pensions du régime du secteur privé sont moins favorables que celles applicables aux pensions du secteur public. Il voit une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 dans le fait qu’il sera privé d’une part importante de la pension à laquelle il aurait eu droit s’il avait continué à exercer au sein de la fonction publique jusqu’à la date de sa pension. Il est d’avis que ses trente et un ans dans la fonction publique doivent lui assurer de bénéficier d’une pension calculée conformément aux règles des pensions de droit public, puisque c’est au profit de ce régime qu’il a cotisé.
Si le droit à pension n’est pas garanti comme tel par la Convention, il a été reconnu qu’il peut être assimilé à un droit de propriété lorsque des cotisations particulières ont été versées (
Gaygusuz c. Autriche
, arrêt du 16
septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
39-41) ou, également, lorsqu’un employeur a pris l’engagement plus général de verser une pension à des conditions qui peuvent être considérées comme faisant partie du contrat de travail (
Sture Stigson c.
Suède
, n
o
12264/86, décision de la Commission du 13 juillet 1988, Décisions et rapports 57, p.
131).
Cependant, l’article 1 du Protocole n
o
1 ne saurait être interprété comme donnant droit à une pension d’un montant déterminé (
Skórkiewicz
c.
Pologne
(déc.), n
o
39860/98, 1
er
juin 1999,
Schwengel
c.
Allemagne
(déc.), n
o
52442/99, 2 mars 2000, et
Janković
c.
Croatie
(déc.), n
o
La Cour relève d’abord que le requérant ne saurait tirer des dispositions de l’article 1 du Protocole n
o
1 aucun droit à ce qu’une pension de droit public lui soit versée pour les années séparant sa révocation du moment où il aura atteint l’âge légal de la retraite.
Ensuite, s’agissant des années de travail effectuées par le requérant au sein de la fonction publique, la Cour note qu’en l’espèce, il pourra, en application de la loi du 5 août 1968, faire valoir ses droits pour ces années dans le cadre du régime général de pension du secteur privé. Le passage du régime de pension de droit public au régime général aura certes une incidence pécuniaire défavorable sur le requérant, mais il ne porte pas atteinte à la substance de ses droits à pension. En effet, le requérant ne sera pas, lorsqu’il sera arrivé à l’âge de la pension, privé de tout moyen de subsistance. Dès lors, la Cour estime que le droit du requérant d’obtenir des prestations du régime d’assurance sociale n’a pas été enfreint d’une manière qui soit contraire à l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir,
mutatis mutandis, K.A et A.D. c. Belgique
, n
os
42758/98 et 45558/99, § 86, 17 février 2005).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article
35 § 3 de la Convention.
2.
Le requérant soutient aussi qu’il n’a pas disposé d’un recours effectif devant une instance nationale, au sens de l’article 13, pour se plaindre d’une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
L’article 13 de la Convention se lit ainsi
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement soutient d’abord que le grief articulé par le requérant est dépourvu de tout caractère défendable ou plausible. Il relève par ailleurs que les recours dont disposait le requérant, à savoir les recours en suspension et en annulation devant le Conseil d’Etat contre sa révocation, satisfaisaient aux exigences de l’article 13 de la Convention. Il pouvait en effet y obtenir la censure de l’acte administratif litigieux. S’il entendait se plaindre de la violation de ses droits à la pension, qui constituent des droits subjectifs de la compétence exclusive des tribunaux de l’ordre judicaire, il pouvait saisir ces tribunaux, mais ne l’a pas fait, comme le Gouvernement l’a expliqué dans son exception d’irrecevabilité précitée.
Le requérant estime d’abord qu’il est totalement contradictoire de faire valoir, d’une part, que ses griefs seraient indéfendables et de soutenir, d’autre part, que les recours dont il dispose satisfont aux exigences de l’article 13 de la Convention. Il rappelle par ailleurs qu’il a démontré à suffisance, en réfutant l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement, qu’il n’existait pas en droit belge d’autre voie de recours que celle qu’il a utilisée pour faire valoir ses droits.
La Cour rappelle que l’article 13 ne vaut que pour des griefs qui peuvent être qualifiés de «
défendables
», au sens de sa jurisprudence (cf.
Boyle et Rice c.
Royaume-Uni
, arrêt du 27 avril 1988, série A n
o
131, p. 23 § 52).
La Cour rappelle que le requérant se verra reconnaître un droit à pension pour les années de travail effectuées au sein de la fonction publique et que l’article 1 du Protocole n
o
1 ne saurait être interprété comme donnant droit à une pension d’un montant déterminé, motifs pour lesquels le grief tiré de cette disposition a été déclaré manifestement mal fondé. Dans ces conditions, le grief, tel qu’il est présenté par le requérant, n’est pas «
défendable
» aux fins de l’article
13 de la Convention.
La Cour constate par ailleurs que, lorsque la pension du requérant sera déterminée sur base du régime de pension du secteur privé, celui-ci aura à sa disposition un recours devant les juridictions du travail pour contester la décision ainsi prise.
Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président