ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4257/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 199 din 10

decembrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial, s-a respins ca neîntemeiată

contestația la executare a sentinței nr. 25 din 24 februarie 1999 a

Tribunalului Militar Teritorial, formulată de condamnatul M.I.P.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, prin sentința nr. 25 din 24 februarie 1999, Tribunalul

Militar Teritorial l-a condamnat pe M.I.P. la o pedeapsă rezultantă de 7 ani

închisoare rămasă definitivă prin neapelare, iar pedeapsa a fost pusă în

executare la 20 iulie 2002, în baza mandatului de executare nr. 62/1999 la 24

iulie 2003. Condamnatul declarând apel a fost repus în termen de către Curtea

Militară de Apel.

Prima instanță a mai reținut că în

situația în care se procedează conform art. 364 C. proc. pen. și condamnatul

este repus în termenul de apel, considerându-se că această cale de atac a fost

introdusă în termen, deși a fost declarată după expirarea lui datorită unei

întârzieri determinate de o cauză temeinică de împiedicare, singura abilitată

să dispună asupra executării hotărârii este instanța de apel, prin soluționarea

cererii de suspendare a executării acesteia, iar în prima instanță pe calea

contestației la executare.

De altfel, a mai statuat prima

instanță în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 461 lit. c) C.

proc. pen., pentru că nu există nici o împiedicare la executare și nici

dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., întrucât împrejurarea că cel

condamnat a fost repus în termenul de apel nu poate fi considerată incident

ivit în cursul executării.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe a fost respins prin decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2003 a Curții

Militare de Apel.

Împotriva acestor soluții,

condamnatul a declarat recurs.

Apărătorul acestuia a criticat

hotărârile pentru nelegalitate și netemeinicie susținând că în mod greșit

instanțele au considerat că în speță este aplicabilă instituția „apelului peste

termen” prevăzut de art. 365 C. proc. pen. și pe cale de consecință nu se

impune suspendarea hotărârii atacate.

În acest sens apărătorul a susținut

că hotărârea primei instanțe de condamnare nu i-a fost comunicată condamnatului

și ca atare ea nefiind definitivă măsura încarcerării sale este vădit nelegală,

deoarece s-a bazat pe un mandat de executare a pedepsei, deși așa cum s-a

menționat sentința nu era definitivă.

În consecință, apărătorul a

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admițând apelul,

mandatul de executare a pedepsei să fie anulat, iar condamnatul pus în

libertate.

Recursul nu este fondat.

Motivele sunt următoarele:

Înscrisurile existente la dosar

demonstrează univoc următoarele:

- M.I.P. a fost condamnat prin

sentința nr. 25 din 24 februarie 1999 a Tribunalului Militar Teritorial, la

pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare;

- dovada de comunicare a sentinței a

fost confirmată la 26 aprilie 1999;

- hotărârea a rămas definitivă prin

neapelare în 10 zile de la data comunicării și drept urmare a fost emis

mandatul de executare nr. 62/1999 al Tribunalului Militar Teritorial;

- punerea în executare a mandatului

a fost făcută la 20 iulie 2002, când conform adresei IGP. M.I.P. a fost prins

la PCTF Borș și încarcerat în arestul IPJ Bihor.

Față de cele relatate mai sus, este

evident că au fost respectate prevederile art. 416 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

care prevăd că hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la expirarea

termenului de apel, atunci când nu s-a utilizat această cale de atac.Ca atare

mandatul de executare a pedepsei nr. 62/1999 a fost legal emis.

Susținerile apărătorului că unele

acte nu sunt semnate și ștampilate nu este întemeiată, deoarece din studierea

acestora rezultă o situație contrară, astfel încât instanța o respinge ca

atare.

2) La data de 24 iulie 2002

condamnatul a declarat apel.

În dosarul cauzei, nr. 83/2002,

instanța de apel a stabilit prin încheierea din 3 octombrie 2002, că este în

prezența unui apel peste termen în condițiile art. 365 alin. (1) C. proc. pen.

și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării hotărârii

atacate. Reiterată cererea de suspendare, aceasta a fost din nou respinsă, prin

încheierile din 7 noiembrie 2002, 12 decembrie 2002 și 16 ianuarie 2003.

Soluția instanțelor în acest sens

este legală și temeinică pentru că apelul declarat peste termen nu suspendă

executarea hotărârii atacate (art. 365 alin. (2) C. proc. pen.); instanța de

apel are doar facultatea de a suspenda executarea hotărârii de condamnare (art.

365 alin. (3) C. proc. pen.); iar încheierile pronunțate, prin care admite sau

respinge cererea de suspendare, pot fi atacate numai în calea ordinară de atac

a recursului declarat, după pronunțarea deciziei în apel (art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen.).

Așa fiind, unica ipoteză legală în

care poate opera încetarea efectelor mandatului de executare este, în cazul

apelului peste termen, aceea în care se admite de către instanța investită cu

judecarea celei dintâi căi ordinare de atac cererea de suspendare, în temeiul art.

365 alin. (3) C. proc. pen.

În sfârșit, în cauză Curtea Militară

de Apel, în mai multe rânduri a respins ca nefondate cererile de suspendare.

Ca atare, față de cele menționate se

desprinde concluzia că nu sunt incidente motivele de contestație la executare,

prevăzută de art. 461 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen., cu consecința

anulării mandatului de executare nr. 62/1999 și punerea în libertate a condamnatului.

Așa fiind, recursul urmează să fie

respins.

Cheltuielile efectuate de stat cu

ocazia soluționării cauzei, vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

condamnatul M.I.P., împotriva deciziei nr. 2 din 16 ianuarie 2003 a Curții

Militare de Apel, ca nefondat.

Obligă pe recurent să plătească

statului 500.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

octombrie 2003.