ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4257/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 199 din 10 decembrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial, s-a respins ca neîntemeiată contestația la executare a sentinței nr. 25 din 24 februarie 1999 a Tribunalului Militar Teritorial, formulată de condamnatul M.I.P. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin sentința nr. 25 din 24 februarie 1999, Tribunalul Militar Teritorial l-a condamnat pe M.I.P. la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare rămasă definitivă prin neapelare, iar pedeapsa a fost pusă în executare la 20 iulie 2002, în baza mandatului de executare nr. 62/1999 la 24 iulie 2003. Condamnatul declarând apel a fost repus în termen de către Curtea Militară de Apel.

Prima instanță a mai reținut că în situația în care se procedează conform art. 364 C. proc. pen. și condamnatul este repus în termenul de apel, considerându-se că această cale de atac a fost introdusă în termen, deși a fost declarată după expirarea lui datorită unei întârzieri determinate de o cauză temeinică de împiedicare, singura abilitată să dispună asupra executării hotărârii este instanța de apel, prin soluționarea cererii de suspendare a executării acesteia, iar în prima instanță pe calea contestației la executare. De altfel, a mai statuat prima instanță în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., pentru că nu există nici o împiedicare la executare și nici dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc.

pen., întrucât împrejurarea că cel condamnat a fost repus în termenul de apel nu poate fi considerată incident ivit în cursul executării. Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2003 a Curții Militare de Apel. Împotriva acestor soluții, condamnatul a declarat recurs. Apărătorul acestuia a criticat hotărârile pentru nelegalitate și netemeinicie susținând că în mod greșit instanțele au considerat că în speță este aplicabilă instituția „apelului peste termen” prevăzut de art. 365 C. proc. pen. și pe cale de consecință nu se impune suspendarea hotărârii atacate. În acest sens apărătorul a susținut că hotărârea primei instanțe de condamnare nu i-a fost comunicată condamnatului și ca atare ea nefiind definitivă măsura încarcerării sale este vădit nelegală, deoarece s-a bazat pe un mandat de executare a pedepsei, deși așa cum s-a menționat sentința nu era definitivă.

În consecință, apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admițând apelul, mandatul de executare a pedepsei să fie anulat, iar condamnatul pus în libertate. Recursul nu este fondat. Motivele sunt următoarele: Înscrisurile existente la dosar demonstrează univoc următoarele: - M.I.P. a fost condamnat prin sentința nr. 25 din 24 februarie 1999 a Tribunalului Militar Teritorial, la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare; - dovada de comunicare a sentinței a fost confirmată la 26 aprilie 1999; - hotărârea a rămas definitivă prin neapelare în 10 zile de la data comunicării și drept urmare a fost emis mandatul de executare nr. 62/1999 al Tribunalului Militar Teritorial; - punerea în executare a mandatului a fost făcută la 20 iulie 2002, când conform adresei IGP.

M.I.P. a fost prins la PCTF Borș și încarcerat în arestul IPJ Bihor. Față de cele relatate mai sus, este evident că au fost respectate prevederile art. 416 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., care prevăd că hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la expirarea termenului de apel, atunci când nu s-a utilizat această cale de atac.Ca atare mandatul de executare a pedepsei nr. 62/1999 a fost legal emis. Susținerile apărătorului că unele acte nu sunt semnate și ștampilate nu este întemeiată, deoarece din studierea acestora rezultă o situație contrară, astfel încât instanța o respinge ca atare. 2) La data de 24 iulie 2002 condamnatul a declarat apel. În dosarul cauzei, nr. 83/2002, instanța de apel a stabilit prin încheierea din 3 octombrie 2002, că este în prezența unui apel peste termen în condițiile art. 365 alin. (1) C. proc.

pen. și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării hotărârii atacate. Reiterată cererea de suspendare, aceasta a fost din nou respinsă, prin încheierile din 7 noiembrie 2002, 12 decembrie 2002 și 16 ianuarie 2003. Soluția instanțelor în acest sens este legală și temeinică pentru că apelul declarat peste termen nu suspendă executarea hotărârii atacate (art. 365 alin. (2) C. proc. pen.); instanța de apel are doar facultatea de a suspenda executarea hotărârii de condamnare (art. 365 alin. (3) C. proc. pen.); iar încheierile pronunțate, prin care admite sau respinge cererea de suspendare, pot fi atacate numai în calea ordinară de atac a recursului declarat, după pronunțarea deciziei în apel (art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen.). Așa fiind, unica ipoteză legală în care poate opera încetarea efectelor mandatului de executare este, în cazul apelului peste termen, aceea în care se admite de către instanța investită cu judecarea celei dintâi căi ordinare de atac cererea de suspendare, în temeiul art. 365 alin. (3) C. proc. pen. În sfârșit, în cauză Curtea Militară de Apel, în mai multe rânduri a respins ca nefondate cererile de suspendare. Ca atare, față de cele menționate se desprinde concluzia că nu sunt incidente motivele de contestație la executare, prevăzută de art. 461 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen., cu consecința anulării mandatului de executare nr. 62/1999 și punerea în libertate a condamnatului. Așa fiind, recursul urmează să fie respins.

Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluționării cauzei, vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de condamnatul M.I.P., împotriva deciziei nr. 2 din 16 ianuarie 2003 a Curții Militare de Apel, ca nefondat. Obligă pe recurent să plătească statului 500.000 lei cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, azi 6 octombrie 2003.