ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3644/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, prin sentința

civilă nr. 2223 din 21 martie 2001, a respins, ca nefondată, acțiunea introdusă

de reclamanta, SC A.S. SA București, împotriva pârâtei SC V.A. S.N.C. Buzău.

S-a reținut că, la data de 14

octombrie 1997, între reclamantă, în calitate de locator, și pârâtă, în

calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 920, având ca

obiect 3 autotrenuri, marca Renalut 385, termenul de închiriere fiind de 1 an

de la data proceselor-verbale de predare primire a autovehiculelor.

De asemeni, s-a mai reținut că, la

30 aprilie 1998, reclamanta a hotărât rezilierea unilaterală a contractului, începând

cu data de 1 mai 1998.

Întrucât, în acțiune, reclamanta a

făcut vorbire de o serie de acte și anexe, pe care nu le-a depus însă, instanța

a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., considerându-se că nu s-a

făcut dovada pretențiilor, în sumă de 150.000.000 lei, reprezentând chirie.

Apelul declarat de reclamantă a fost

respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București, care, prin decizia civilă 1337

din 25 octombrie 2001, a considerat că, de fapt, apelanta nu critică soluția

instanței de fond, ci face numai o expunere a situației de fapt, sentința fiind

legală și temeinică.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta, SC A.S. SA București, care, invocând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 C. proc. civ., a susținut că, spre

deosebire de situația de la instanța de fond, când nu au fost depuse actele la

care s-a făcut referire în acțiune, în apel a fost îndeplinită această obligație

legală, fiind anexate actele despre care face vorbire sentința și care dovedesc

acțiunea având ca obiect plata de către pârâtă a sumei de 142.662.791 lei și nu

150.000.000 lei, cum eronat s-a cerut inițial.

Întrucât respingerea apelului a fost

motivată pe inexistența criticilor în drept și în fapt, privind soluția primei

instanțe, se consideră de recurentă că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

nici uneia din probele anexate apelului, care justificau acțiunea, cel puțin în

parte, și nici nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ. față

de refuzul intimatei de a răspunde la interogatoriul depus la dosar.

În atare situație, se solicită

casarea deciziei cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel

pentru analizarea probelor anexate apelului.

Recursul este fondat în sensul celor

ce se vor arăta:

De precizat, prealabil analizei

recursului, că, din motivele invocate în drept, incident este doar art. 304 pct.

10 C. proc. civ., întrucât, prin soluția de respingere a apelului și motivarea

acesteia, nu-și au aplicația art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ.

Analizându-se motivul de recurs,

prevăzut de art. 304 pct. 17 C. proc. civ., se constată întemeiat, avându-se în

vedere considerentele pe care a fost respins apelul.

Astfel, din decizia recurată,

rezultă că, în opinia instanței de apel, nu s-ar fi formulat critici motivate

în fapt și drept împotriva sentinței, actele anexate neconducând la o asemenea

concluzie.

Din cele de mai sus, reproduse din

considerentele deciziei, rezultă că actele anexate în apel de recurenta de

acum, au fost analizate, fiind, însă, înlăturate, astfel că nu se mai justifică

casarea cauzei cu trimitere în scopul de a se pronunța instanța asupra lor.

Este adevărat că, spre deosebire de

lipsa de dovezi, în susținerea acțiunii la instanța de fond, în apel, recurenta

a depus procesele-verbale de predare-primire ale autotrenurilor, cât și cele 5

facturi privind fiecare autotren, împreună cu nota de calcul privind sumele

datorate cu titlu de chirie, plus penalitățile de întârziere, adică, exact

actele la care face referire sentința.

Instanța de apel, deși precizează,

în considerente, că a avut în vedere actele dosarului pe care le-a examinat,

reține, totuși, că, de fapt, nu se critică sentința, ci se expune motivarea acțiunii,

ceea ce este inexact.

Tocmai pentru că instanța de fond a

respins acțiunea, ca nefiind făcută dovada acesteia de către reclamantă,

potrivit art. 1169 C. civ., cu actele ce se menționează în considerentele

sentinței, apelanta de atunci (recurenta de acum) a complinit carența de la

fond, aceasta fiind, în realitate, motivarea în fapt (art. 287 C. proc. civ.) a

apelului, iar instanța de apel, avându-se în vedere caracterul devolutiv al

apelului, avea obligația să motiveze respingerea mijloacelor de probă anexate

în această fază procesuală, și să nu facă aplicarea dispozițiilor art. 292

alin. (2) C. proc. civ., care nu era incident.

Pronunțând decizia ce se atacă cu

recurs, instanța de apel a greșit înlăturând actele depuse de reclamantă, din

care rezulta că aceasta s-a conformat dispozițiilor art. 1169 C. civ., dovedind

existența raportului juridic dintre ea și pârâtă, cât și prejudiciul cauzat de

aceasta din urmă prin nerespectarea obligației contractuale de plată a chiriei

pentru utilajele primite.

Existența prejudiciului, prin

neplata chiriei pentru utilajele folosite, a fost recunoscută de pârâtă prin

nota de conciliere (dosar fond) act ce se completează cu notificarea trimisă

pârâtei, iar pe tot parcursul procesului, inclusiv în recurs, nu s-a depus

întâmpinare de pârâtă, care nu a fost prezentă la judecarea litigiului în nici

o fază procesuală.

Cu privire la cuantumul

prejudiciului, recurenta a precizat prin recursul scris, că, spre deosebire de

acțiune, unde eronat s-a trecut suma de 150.000.000 lei, suma reală, rezultată

din facturi, este de 142.000.000 lei, care include chiria și penalizările.

Din verificarea facturilor anexate,

se constată, însă, că ceea ce datorează pârâta, prin nerespectarea art. 1, 2 și

5 din contractul de închiriere nr. 920/1997, este suma de 130.000.000 lei și nu

cât s-a solicitat prin recurs, deoarece factura nr. 2430595 privește plata

sumei de 2.230.974 lei și nu a sumei de 12.371.765 lei, cât s-a menționat de

recurentă.

Această concluzie rezultă din modul

în care este trecută, în rubrica „Total de plată” din factură, suma datorată de

pârâtă, corespunzător rubricii „semnătura de primire” și a ștampilei

recurentei.

Faptul că în rubrica „semnătura de

primire” mai apare o altă sumă, de 10.140.791 lei, iar la subsolul facturii, un

total de 12.371.765 lei, nu poate fi avut în vedere, deoarece nu semnifică, sub

semnătura și cu ștampila recurentei, totalul de plată. Acest total, trecut în

coloana destinată prin formularul facturii, este de numai 2.230.974 lei, și această

sumă se va avea în vedere.

Această sumă, adiționată la

celelalte facturi, dă suma totală de 132.222.000 lei, din care 64.093.513 lei

debit și diferență penalități.

Întrucât penalitățile au fost

calculate de recurentă la factura nr. 2430595, pentru o sumă mai mare, și

pentru a se evita o casare cu trimitere pe diminuarea valorii penalităților

raportat la suma reținută în recurs, s-a stabilit, prin rotunjirea totalului,

ca fiind datorată suma de 130.000.000 lei.

În consecință se admite recursul și

se modifică decizia, în sensul admiterii apelului reclamantei, cu schimbarea în

tot a sentinței și admiterea acțiunii, urmând ca pârâta să plătească reclamantei

suma de 130.000.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E CI D E

Admite recursul declarat de

reclamanta, SC A.S. SA București, împotriva deciziei nr. 1337 din 25 octombrie

2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, modifică decizia

recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanta, SC A.S. SA

București, împotriva sentinței nr. 2223 din 21 martie 2001 a Tribunalului

București, secția comercială, schimbă în tot sentința apelată, admite acțiunea

formulată de reclamanta, SC A.S. SA București, și obligă pârâta, SC V.A. S.N.C.

Buzău, la 130.000.000 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 24 septembrie 2003.