ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3705/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3705/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1044/ F

din 14 octombrie 2003, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis cererea

formulată de reclamanta SC M.P. SA Slobozia, împotriva pârâtei SC I. SRL

București și în consecință a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 619

din 26 martie 2003, încheiat de părți, obligând totodată pârâta să pună la

dispoziția reclamantei autoturismul.

Prin aceeași sentință,

instanța de fond a luat act că reclamanta renunță la capătul de cerere privind

obligarea pârâtei SC I. SRL București, la plata sumei de 31.632.546 lei chirie

restantă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța fondului, a reținut că procedura de conciliere impusă de art. 720

1

C. proc. civ., a fost îndeplinită de reclamantă, și că potrivit art. 9.1 lit.

h) din contractul de încheiere nr. 19 din 26 martie 2003, părțile au stipulat

că acest contract încetează fără punerea în întârziere a locatarului în cazul

întârzierii cu mai mult de 15 zile a oricărei rate scadente.

Ori, reclamanta a făcut

dovada prin înscrisurile depuse, că pârâta nu a probat executarea obligațiilor

contractuale asumate, astfel, că față de cele reținute, prima instanță a

apreciat că în speță au fost încălcate de aceasta dispozițiile art. 969 și art.

970 C. civ.

Apelul declarat împotriva

acestei sentințe de către pârâta SC I. SRL, a fost respins ca nefondat, prin

decizia nr. 27 din 5 februarie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială.

Pentru a adopta această

decizie instanța de apel, a reținut că, din moment ce reclamanta a renunțat, la

primul termen de judecată, la capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la

plata sumei de 31.632.546 lei, obiectul cererii a devenit ne evaluabil în bani

și ca atare, cererea de reziliere a contractului (cu consecința restituirii

bunului) având acest caracter, nu mai necesită îndeplinirea procedurii

concilierii prealabile, conform art. 720

1

C. proc. civ., astfel, că

bine prima instanță a procedat la soluționarea cauzei.

A mai reținut, instanța de

apel, că atâta timp cât pârâta nu s-a prezentat în fața instanței de fond cu

întâmpinare (obligatorie conform art. 118 C. proc. civ.) deși a fost citată în

acest sens, conform art. 720

4

C. proc. civ. și i s-a acordat termen

pentru pregătirea apărării, nu pot fi primite susținerile acesteia în apărare, fundamentate

pe contractul de comodat cu același număr și încheiat la aceeași dată ca și

contractul de închiriere nr. 619 din 26 martie 2003, potrivit căruia era

îndreptățită să folosească autoturismul, fără plată, deoarece pe de o parte,

acordul proprietarului autoturismului, care a făcut obiectul contractului de

leasing privea exclusiv posibilitatea reclamantei în calitate de locatară să

închirieze autovehiculul și nu să-l cedeze pârâtei, pentru împrumut de

folosință (în baza contractului de comodat), aceasta în afara faptului, că această

apărare a fost invocată pentru prima dată în apel.

De asemenea instanța de

apel, a mai apreciat, că susținerile pârâtei nu pot fi primite nici sub

aspectul că, printre obligațiile comodatarului, prevăzute la art. 4 din

contract este prevăzută și aceea de a achita ratele lunare de leasing și

valoarea reziduală pe care comodantul le datorează la B.C.R. leasing, conform

facturilor emise de comodant, obligații identice cu cele din contractul de

închiriere, care a fost reziliat prin sentință datorită nerespectării acelorași

clauze contractuale și cu privire la care, sancțiunea privind rezilierea

contractului de închiriere și consecința de restituire a autoturismului nu a

fost atacată cu apel.

În consecință, instanța de

apel a reținut că nu a fost investită cu examinarea valabilității contractului

de comodat, ci numai cu controlul judiciar al sentinței apelate și ca atare nu

se pot primi susținerile pârâtei, întrucât o astfel de situație ar echivala cu

schimbarea cauzei în apel, și, pricina ar trebui analizată sub un alt temei

juridic față de cel examinat de instanța de fond care aparține altei instituții

juridice, cu regim distinct de cel avut în vedere de tribunal.

În concluzie, față de cele

reținute mai sus, instanța de apel a considerat că, rămâne la îndemâna părților

să lămurească, situația contractului de comodat, sub aspectul valabilități

obligațiilor asumate prin acesta, care nu a fost dedus judecății în fața primei

instanțe.

Împotriva acestei ultime

hotărâri, a declarat recurs pârâta SC I. SRL București, invocând ca motive de

casare, dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Se susține, că, instanța de

apel ar fi pronunțat decizia cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

întrucât, a respins nejustificat excepțiile de prematuritate a introducerii

acțiunii, invocată în apel, în raport de dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ., din moment ce la dosar nu s-a depus dovada efectuării concilierii

directe, reținând eronat sub acest aspect că, litigiul nu ar fi evaluabil în

bani și deci că nu era necesară o astfel de conciliere, întrucât conform art. 6

alin. (1) lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997,

este considerată evaluabilă în bani și cererea pentru restituirea prestațiilor

efectuate, în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea

nulității, anularea, rezoluționarea, rezilierea sau evacuarea.

Mai arată recurenta, că

dealtfel, reținerile instanțelor cu privire la acest aspect sunt

contradictorii, deoarece, prima instanță a apreciat că în realitate, concilierea

directă s-a efectuat pe când instanța de apel a considerat că o asemenea

conciliere nu era necesară în condițiile speței, astfel că, față de toate cele

arătate, pârâta susține că, soluția corectă care trebuia adoptată în cauză, era

cea de respingere a acțiunii ca prematur introdusă.

Pe fondul cauzei, pârâta

susține că, soluția instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății și că este lipsită de temei legal, invocând în

acest sens, existența unui contract de comodat, încheiat între aceleași părți

în aceeași zi și cu același număr ca și contractul de închiriere, (a cărei

reziliere s-a solicitat prin acțiune), potrivit căreia, reclamanta pune la

dispoziția pârâtei autoturismul pentru a fi folosit fără plată, și cu promisiunea

de vânzare a bunului după expirarea contractului de leasing și condiționat de

achitarea ratelor lunare și a valorii reziduale, pe care comodantul le

datorează societății de leasing.

În acest, context, susține

pârâta în continuare, greșit instanța de apel a ignorat, contractul de comodat,

invocat ca mijloc de apărare împotriva cererii de restituire a autoturismului,

pe motiv, că nu a fost introdusă o asemenea cerere, reținând că, este la

îndemâna părților să lămurească situația contractului de comodat, deoarece, era

datoare, față de faptul că instanța de fond a refuzat să se pronunțe cu privire

la acest aspect, să examineze și să hotărască și cu privire la consecințele, pe

care le poate avea contractul de comodat asupra celui de închiriere, a cărei reziliere

s-a solicitat, prin acțiune cu consecința restituirii autoturismului.

În consecință pârâta

solicită, admiterea recursului, casarea hotărârilor și pe fond respingerea

cererii de restituire a autoturismului.

Recursul pârâtei nu este

fondat.

Din examinarea actelor de la

dosar, rezultă că, prin acțiune reclamanta SC M.P. SA, a chemat în judecată pe

pârâta SC I. SRL București solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să dispună zilierea contractului de închiriere nr. 619 din 26 martie

2003, încheiat între părți și ca urmare pârâta să fie obligată să-i restituie

autoturismul, care a făcut obiectul contractului de închiriere menționat,

precum și la plata sumei de 31.632.546 lei, reprezentând chirie neachitată.

Ulterior, reclamanta a renunțat

la capătul de cerere, privind obligația pârâtei la plata chiriei restante în

sumă de 31.632.546 lei.

Examinând, motivele de

recurs așa cum au fost menționate mai sus, se constată că acestea nu sunt

întemeiate în totalitatea lor, situație în care recursul pârâtei urmează a fi

respins ca nefondat.

Astfel, în ceea ce privește,

motivul invocat în legătură cu neefectuarea concilierii directe, anterior

introducerii acțiunii, reglementată de dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ., se constată că acesta nu este întemeiat și ca urmare bine instanța

fondului, a înlăturat această apărare, (reținând că această conciliere directă

s-a realizat) din moment ce, pârâta nu a formulat la data respectivă nici o

obiecțiune, cu privire la modalitatea de efectuare a concilierii ci dimpotrivă,

s-a conformat solicitării reclamantei de a comunica prin fax datele solicitate,

cu privire la îndeplinirea obligației de plată a chiriei datorate.

Ori, în acest context, bine

instanța fondului a reținut, că în realitate concilierea directă s-a realizat

și a procedat la soluționarea acțiunii.

De asemenea, dar tot în

legătură cu acest aspect, se constată că, și reținerile instanței de apel, în

sensul că din moment ce reclamanta a renunțat la capătul de cerere, privind

plata chiriei în sumă de 31.632.546 lei, litigiul a devenit neevaluabil în bani

și deci, nici nu era necesară o conciliere directă, (încheiată anterior

introducerii acțiunii), sunt corecte, mai ales în contextul în care concilierea

directă s-a efectuat astfel cum s-a arătat mai sus.

Ori față de acest fapt, nu

pot fi primite nici susținerile recurentei fundamentate pe dispozițiile art. 6 alin.

(1) lit. b) din Ordinul nr. 760/1999 (privind aprobarea Normelor Metodologice

pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru) prin

care aceasta pretinde, că, potrivit acestui text legal precizat se consideră

evaluabilă în bani și cererea pentru restituirea prestațiilor efectuate, în

temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea rezilierii, și deci

plecând de la acest aspect ar rezulta, că în realitate, litigiul era evaluabil

în bani și deci, era obligatorie concilierea directă, deoarece, este evident

că, o asemenea conciliere nu mai era necesară, întrucât consecința restituirii

autoturismului ca urmare a desființării titlului în baza căruia a fost deținut

nu echivalează cu o acțiune evaluabilă în bani în sensul avut în vedere de

legiuitor, (acțiune în pretenții) acesta în afara faptului că procedura

prealabilă a fost realizată așa cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, procedura

concilierii directe a fost realizată, iar ca urmare a restrângerii acțiunii

numai la rezilierea contractului de închiriere, cu consecința restituirii

bunului închiriat, (care nu este o cerere evaluabilă în bani), a devenit și lipsită

de obiect, astfel că nu se poate reține excepția de prematuritate a

introducerii acțiunii.

În ceea ce privește

criticile vizând fondul litigiului, fundamentate pe existența între părțile

aflate în litigiu și a unui contract de comodat, în temeiul căruia pârâta era

îndreptățită să folosească fără plată autoturismul în discuție (încheiat în

aceeași zi și sub același număr ca și contractul de închiriere a cărei

reziliere s-a solicitat prin acțiune) se constată, că nici acestea nu pot fi

reținute, deoarece, cel care stabilește cadrul procesual al litigiului este

reclamantul.

Ori, având în vedere acest

principiu, se constată că, reclamantul a investit instanța de fond, prin

acțiunea restrânsă ulterior, doar cu rezilierea contractului de închiriere nr. 619

din 26 martie 2003, și în consecință a solicitat obligarea pârâtei la

restituirea autoturismului care a făcut obiectul închirierii, pentru neplata la

termen a ratelor de leasing și a valorii reziduale.

Ca atare, invocarea de către

pârâtă abia în apel (în condițiile, în care nu a formulat nici o apărare la

fond deși a solicitat și i s-a acordat termen în acest scop) a existenței unui

contract de comodat, în temeiul căruia putea să folosească fără plată

autoturismul în discuție, cu toate că nu a achitat chiria stabilită prin

contractul de închiriere (motiv pentru care reclamanta a și solicitat

rezilierea acestui contract și restituirea autoturismului) este lipsită de

orice relevanță, deoarece așa cum bine a reținut instanța de apel, acordul

proprietarului autoturismului a privit numai închirierea acestuia de către

utilizator, adică de reclamantă și nu folosința fără plată a autoturismului de

către pârâtă în baza contractului subsecvent de comodat, pentru încheierea

căruia, nu a existat acordul proprietarului.

Pe de altă parte, deși la art.

1 din contractul de comodat, s-a prevăzut dreptul pârâtei de a folosi fără

plată autoturismul în discuție, se constată că în realitate aceasta s-a obligat

prin art. 4 din același contract să achite ratele lunare de leasing și valoarea

reziduală pe care comodantul le datorează către B.C.R. leasing, conform

facturilor emise de comodant, obligații care sunt identice cu cele din

contractul de închiriere, care a fost reziliat pentru nerespectarea aceleiași

obligații de plată.

În consecință, susținerea

pârâtei în sensul că, este îndreptățită să folosească în continuare

autoturismul, în baza contractului de comodat nr. 619 din 26 martie 2003

(încheiat sub același număr și la aceeași dată ca și contractul de închiriere),

deși contractul de închiriere a fost reziliat, pentru neplata chiriei la termenele

stipulate, (aspect sub care reprezentantul pârâtei a declarat, conform

practicalei deciziei atacate, că nu contestă legalitatea deciziei atacate) nu

poate fi reținută, în raport de dispozițiile art. 292 C. proc. civ., atâta timp

cât o asemenea apărare nu a fost înfățișată în fața instanței de fond, astfel

că, în acest context, se reține că bine instanța de apel a considerat că, prin

cererea de apel nu putea fi investită de pârâtă cu examinarea valabilității

contractului de comodat, ci doar cu controlul judiciar asupra hotărârii

pronunțate de prima instanță care așa cum s-a arătat, a fost sesizată conform

acțiunii restrânse, dar cu rezilierea contractului de închiriere și consecutiv

restituirea autoturismului.

Ori, dacă aceasta a fost

cadrul procesual stabilit de reclamantă pentru soluționarea litigiului este

evident că pârâta nu putea procedural să formuleze pentru prima dată în apel

(și nu prin întâmpinare la fond) apărarea, pe un alt contract și anume

contractul de comodat și să ceară pe baza acestuia, respingerea capătului de

cerere, privind restituirea autoturismului, din moment ce, raportul juridic

născut din acest contract, nu a făcut obiectul sesizării instanței de fond,

astfel, că în acest context nu se poate reține, așa cum susține neîntemeiat

recurenta că, această instanță ar fi refuzat să se pronunțe asupra acestui

mijloc de apărare, prin care pârâta tinde la schimbarea obiectului acțiunii și

examinarea cauzei, în baza unui alt temei juridic, decât cel care a fost

invocat în cererea de chemare în judecată (contractul de închiriere).

Ca atare, și ținând seama de

cele arătate mai sus, se constată, că bine instanța de apel a reținut la

soluționarea pricinii că, rămâne la latitudinea părților să lămurească situația

valabilității contractului de comodat și a modului de executare a obligațiilor

asumate prin acesta, aspecte care în nici un caz, nu pot fi examinate, în

cadrul litigiului de față, care are ca izvor, neîndeplinirea obligațiilor de plată

stipulate într-un alt contract și anume în cel de închiriere și cu privire la

care, în mod justificat s-a dispus rezilierea acestuia, cu consecința

restituirii de către pârâtă a autoturismului în discuție.

Așa fiind, recursul pârâtei

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC I. SRL București, împotriva deciziei comerciale nr.

27 din 15 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2004.