ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3705/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1044/ F din 14 octombrie 2003, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC M.P. SA Slobozia, împotriva pârâtei SC I. SRL București și în consecință a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 619 din 26 martie 2003, încheiat de părți, obligând totodată pârâta să pună la dispoziția reclamantei autoturismul. Prin aceeași sentință, instanța de fond a luat act că reclamanta renunță la capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC I. SRL București, la plata sumei de 31.632.546 lei chirie restantă. Pentru a hotărî astfel, instanța fondului, a reținut că procedura de conciliere impusă de art. 720 1 C. proc.

civ., a fost îndeplinită de reclamantă, și că potrivit art. 9.1 lit. h) din contractul de încheiere nr. 19 din 26 martie 2003, părțile au stipulat că acest contract încetează fără punerea în întârziere a locatarului în cazul întârzierii cu mai mult de 15 zile a oricărei rate scadente. Ori, reclamanta a făcut dovada prin înscrisurile depuse, că pârâta nu a probat executarea obligațiilor contractuale asumate, astfel, că față de cele reținute, prima instanță a apreciat că în speță au fost încălcate de aceasta dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către pârâta SC I. SRL, a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 27 din 5 februarie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Pentru a adopta această decizie instanța de apel, a reținut că, din moment ce reclamanta a renunțat, la primul termen de judecată, la capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 31.632.546 lei, obiectul cererii a devenit ne evaluabil în bani și ca atare, cererea de reziliere a contractului (cu consecința restituirii bunului) având acest caracter, nu mai necesită îndeplinirea procedurii concilierii prealabile, conform art. 720 1 C. proc. civ., astfel, că bine prima instanță a procedat la soluționarea cauzei. A mai reținut, instanța de apel, că atâta timp cât pârâta nu s-a prezentat în fața instanței de fond cu întâmpinare (obligatorie conform art. 118 C. proc. civ.) deși a fost citată în acest sens, conform art. 720 4 C. proc.

civ. și i s-a acordat termen pentru pregătirea apărării, nu pot fi primite susținerile acesteia în apărare, fundamentate pe contractul de comodat cu același număr și încheiat la aceeași dată ca și contractul de închiriere nr. 619 din 26 martie 2003, potrivit căruia era îndreptățită să folosească autoturismul, fără plată, deoarece pe de o parte, acordul proprietarului autoturismului, care a făcut obiectul contractului de leasing privea exclusiv posibilitatea reclamantei în calitate de locatară să închirieze autovehiculul și nu să-l cedeze pârâtei, pentru împrumut de folosință (în baza contractului de comodat), aceasta în afara faptului, că această apărare a fost invocată pentru prima dată în apel.

De asemenea instanța de apel, a mai apreciat, că susținerile pârâtei nu pot fi primite nici sub aspectul că, printre obligațiile comodatarului, prevăzute la art. 4 din contract este prevăzută și aceea de a achita ratele lunare de leasing și valoarea reziduală pe care comodantul le datorează la B.C.R. leasing, conform facturilor emise de comodant, obligații identice cu cele din contractul de închiriere, care a fost reziliat prin sentință datorită nerespectării acelorași clauze contractuale și cu privire la care, sancțiunea privind rezilierea contractului de închiriere și consecința de restituire a autoturismului nu a fost atacată cu apel.

În consecință, instanța de apel a reținut că nu a fost investită cu examinarea valabilității contractului de comodat, ci numai cu controlul judiciar al sentinței apelate și ca atare nu se pot primi susținerile pârâtei, întrucât o astfel de situație ar echivala cu schimbarea cauzei în apel, și, pricina ar trebui analizată sub un alt temei juridic față de cel examinat de instanța de fond care aparține altei instituții juridice, cu regim distinct de cel avut în vedere de tribunal. În concluzie, față de cele reținute mai sus, instanța de apel a considerat că, rămâne la îndemâna părților să lămurească, situația contractului de comodat, sub aspectul valabilități obligațiilor asumate prin acesta, care nu a fost dedus judecății în fața primei instanțe.

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta SC I. SRL București, invocând ca motive de casare, dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Se susține, că, instanța de apel ar fi pronunțat decizia cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât, a respins nejustificat excepțiile de prematuritate a introducerii acțiunii, invocată în apel, în raport de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., din moment ce la dosar nu s-a depus dovada efectuării concilierii directe, reținând eronat sub acest aspect că, litigiul nu ar fi evaluabil în bani și deci că nu era necesară o astfel de conciliere, întrucât conform art. 6 alin. (1) lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, este considerată evaluabilă în bani și cererea pentru restituirea prestațiilor efectuate, în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea nulității, anularea, rezoluționarea, rezilierea sau evacuarea.

Mai arată recurenta, că dealtfel, reținerile instanțelor cu privire la acest aspect sunt contradictorii, deoarece, prima instanță a apreciat că în realitate, concilierea directă s-a efectuat pe când instanța de apel a considerat că o asemenea conciliere nu era necesară în condițiile speței, astfel că, față de toate cele arătate, pârâta susține că, soluția corectă care trebuia adoptată în cauză, era cea de respingere a acțiunii ca prematur introdusă.

Pe fondul cauzei, pârâta susține că, soluția instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și că este lipsită de temei legal, invocând în acest sens, existența unui contract de comodat, încheiat între aceleași părți în aceeași zi și cu același număr ca și contractul de închiriere, (a cărei reziliere s-a solicitat prin acțiune), potrivit căreia, reclamanta pune la dispoziția pârâtei autoturismul pentru a fi folosit fără plată, și cu promisiunea de vânzare a bunului după expirarea contractului de leasing și condiționat de achitarea ratelor lunare și a valorii reziduale, pe care comodantul le datorează societății de leasing.

În acest, context, susține pârâta în continuare, greșit instanța de apel a ignorat, contractul de comodat, invocat ca mijloc de apărare împotriva cererii de restituire a autoturismului, pe motiv, că nu a fost introdusă o asemenea cerere, reținând că, este la îndemâna părților să lămurească situația contractului de comodat, deoarece, era datoare, față de faptul că instanța de fond a refuzat să se pronunțe cu privire la acest aspect, să examineze și să hotărască și cu privire la consecințele, pe care le poate avea contractul de comodat asupra celui de închiriere, a cărei reziliere s-a solicitat, prin acțiune cu consecința restituirii autoturismului. În consecință pârâta solicită, admiterea recursului, casarea hotărârilor și pe fond respingerea cererii de restituire a autoturismului.

Recursul pârâtei nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că, prin acțiune reclamanta SC M.P. SA, a chemat în judecată pe pârâta SC I. SRL București solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună zilierea contractului de închiriere nr. 619 din 26 martie 2003, încheiat între părți și ca urmare pârâta să fie obligată să-i restituie autoturismul, care a făcut obiectul contractului de închiriere menționat, precum și la plata sumei de 31.632.546 lei, reprezentând chirie neachitată. Ulterior, reclamanta a renunțat la capătul de cerere, privind obligația pârâtei la plata chiriei restante în sumă de 31.632.546 lei. Examinând, motivele de recurs așa cum au fost menționate mai sus, se constată că acestea nu sunt întemeiate în totalitatea lor, situație în care recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

Astfel, în ceea ce privește, motivul invocat în legătură cu neefectuarea concilierii directe, anterior introducerii acțiunii, reglementată de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., se constată că acesta nu este întemeiat și ca urmare bine instanța fondului, a înlăturat această apărare, (reținând că această conciliere directă s-a realizat) din moment ce, pârâta nu a formulat la data respectivă nici o obiecțiune, cu privire la modalitatea de efectuare a concilierii ci dimpotrivă, s-a conformat solicitării reclamantei de a comunica prin fax datele solicitate, cu privire la îndeplinirea obligației de plată a chiriei datorate. Ori, în acest context, bine instanța fondului a reținut, că în realitate concilierea directă s-a realizat și a procedat la soluționarea acțiunii.

De asemenea, dar tot în legătură cu acest aspect, se constată că, și reținerile instanței de apel, în sensul că din moment ce reclamanta a renunțat la capătul de cerere, privind plata chiriei în sumă de 31.632.546 lei, litigiul a devenit neevaluabil în bani și deci, nici nu era necesară o conciliere directă, (încheiată anterior introducerii acțiunii), sunt corecte, mai ales în contextul în care concilierea directă s-a efectuat astfel cum s-a arătat mai sus.

Ori față de acest fapt, nu pot fi primite nici susținerile recurentei fundamentate pe dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 760/1999 (privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru) prin care aceasta pretinde, că, potrivit acestui text legal precizat se consideră evaluabilă în bani și cererea pentru restituirea prestațiilor efectuate, în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea rezilierii, și deci plecând de la acest aspect ar rezulta, că în realitate, litigiul era evaluabil în bani și deci, era obligatorie concilierea directă, deoarece, este evident că, o asemenea conciliere nu mai era necesară, întrucât consecința restituirii autoturismului ca urmare a desființării titlului în baza căruia a fost deținut nu echivalează cu o acțiune evaluabilă în bani în sensul avut în vedere de legiuitor, (acțiune în pretenții) acesta în afara faptului că procedura prealabilă a fost realizată așa cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, procedura concilierii directe a fost realizată, iar ca urmare a restrângerii acțiunii numai la rezilierea contractului de închiriere, cu consecința restituirii bunului închiriat, (care nu este o cerere evaluabilă în bani), a devenit și lipsită de obiect, astfel că nu se poate reține excepția de prematuritate a introducerii acțiunii. În ceea ce privește criticile vizând fondul litigiului, fundamentate pe existența între părțile aflate în litigiu și a unui contract de comodat, în temeiul căruia pârâta era îndreptățită să folosească fără plată autoturismul în discuție (încheiat în aceeași zi și sub același număr ca și contractul de închiriere a cărei reziliere s-a solicitat prin acțiune) se constată, că nici acestea nu pot fi reținute, deoarece, cel care stabilește cadrul procesual al litigiului este reclamantul.

Ori, având în vedere acest principiu, se constată că, reclamantul a investit instanța de fond, prin acțiunea restrânsă ulterior, doar cu rezilierea contractului de închiriere nr. 619 din 26 martie 2003, și în consecință a solicitat obligarea pârâtei la restituirea autoturismului care a făcut obiectul închirierii, pentru neplata la termen a ratelor de leasing și a valorii reziduale.

Ca atare, invocarea de către pârâtă abia în apel (în condițiile, în care nu a formulat nici o apărare la fond deși a solicitat și i s-a acordat termen în acest scop) a existenței unui contract de comodat, în temeiul căruia putea să folosească fără plată autoturismul în discuție, cu toate că nu a achitat chiria stabilită prin contractul de închiriere (motiv pentru care reclamanta a și solicitat rezilierea acestui contract și restituirea autoturismului) este lipsită de orice relevanță, deoarece așa cum bine a reținut instanța de apel, acordul proprietarului autoturismului a privit numai închirierea acestuia de către utilizator, adică de reclamantă și nu folosința fără plată a autoturismului de către pârâtă în baza contractului subsecvent de comodat, pentru încheierea căruia, nu a existat acordul proprietarului.

Pe de altă parte, deși la art. 1 din contractul de comodat, s-a prevăzut dreptul pârâtei de a folosi fără plată autoturismul în discuție, se constată că în realitate aceasta s-a obligat prin art. 4 din același contract să achite ratele lunare de leasing și valoarea reziduală pe care comodantul le datorează către B.C.R. leasing, conform facturilor emise de comodant, obligații care sunt identice cu cele din contractul de închiriere, care a fost reziliat pentru nerespectarea aceleiași obligații de plată.

În consecință, susținerea pârâtei în sensul că, este îndreptățită să folosească în continuare autoturismul, în baza contractului de comodat nr. 619 din 26 martie 2003 (încheiat sub același număr și la aceeași dată ca și contractul de închiriere), deși contractul de închiriere a fost reziliat, pentru neplata chiriei la termenele stipulate, (aspect sub care reprezentantul pârâtei a declarat, conform practicalei deciziei atacate, că nu contestă legalitatea deciziei atacate) nu poate fi reținută, în raport de dispozițiile art. 292 C. proc.

civ., atâta timp cât o asemenea apărare nu a fost înfățișată în fața instanței de fond, astfel că, în acest context, se reține că bine instanța de apel a considerat că, prin cererea de apel nu putea fi investită de pârâtă cu examinarea valabilității contractului de comodat, ci doar cu controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate de prima instanță care așa cum s-a arătat, a fost sesizată conform acțiunii restrânse, dar cu rezilierea contractului de închiriere și consecutiv restituirea autoturismului.

Ori, dacă aceasta a fost cadrul procesual stabilit de reclamantă pentru soluționarea litigiului este evident că pârâta nu putea procedural să formuleze pentru prima dată în apel (și nu prin întâmpinare la fond) apărarea, pe un alt contract și anume contractul de comodat și să ceară pe baza acestuia, respingerea capătului de cerere, privind restituirea autoturismului, din moment ce, raportul juridic născut din acest contract, nu a făcut obiectul sesizării instanței de fond, astfel, că în acest context nu se poate reține, așa cum susține neîntemeiat recurenta că, această instanță ar fi refuzat să se pronunțe asupra acestui mijloc de apărare, prin care pârâta tinde la schimbarea obiectului acțiunii și examinarea cauzei, în baza unui alt temei juridic, decât cel care a fost invocat în cererea de chemare în judecată (contractul de închiriere).

Ca atare, și ținând seama de cele arătate mai sus, se constată, că bine instanța de apel a reținut la soluționarea pricinii că, rămâne la latitudinea părților să lămurească situația valabilității contractului de comodat și a modului de executare a obligațiilor asumate prin acesta, aspecte care în nici un caz, nu pot fi examinate, în cadrul litigiului de față, care are ca izvor, neîndeplinirea obligațiilor de plată stipulate într-un alt contract și anume în cel de închiriere și cu privire la care, în mod justificat s-a dispus rezilierea acestuia, cu consecința restituirii de către pârâtă a autoturismului în discuție. Așa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I. SRL București, împotriva deciziei comerciale nr. 27 din 15 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2004.