ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1355/2004

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

1428/1999 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, reclamantele R.Ș. și M.I. au chemat în judecată pe pârâții

Primăria Municipiului București, S.C. H.N. S.A. și P.D.B., solicitând instanței

ca prin sentința ce o va pronunța să constate că imobilul situat în București,

a fost în mod abuziv trecut în proprietatea statului, fiind preluat fără titlu

și să oblige pârâții a le preda în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul și apartamentul în litigiu, compus din cinci camere și patru

dependințe.

Motivându-și în fapt acțiunea

reclamantele au arătat că părinții lor R.C. și R.Ș. au dobândit în timpul

căsătoriei de la E.S., conform actului de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1949.

La data naționalizării, tatăl reclamantelor era pedichiurist și conform

prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, era exceptat de la

naționalizare.

În susținerea acțiunii, reclamantele

au depus la dosar înscrisuri.

Pârâtul P.D.B. a formulat

întâmpinare și a depus la dosar contractul de închiriere nr. 18466 din15

noiembrie 1984 și contractul de vânzare-cumpărare nr. 4681/19723 din 4 iulie 1997.

La data de 21 octombrie 1999,

reclamantele au depus cerere completatoare și precizatoare arătând că solicită

anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare nr. 4681 din 4 iulie 1997 și

5713 din 2 martie 1999 încheiate cu P.D.B. și E.V., arătând că cele două

apartamente nu puteau fi vândute conform Legii nr. 112/1995, pentru că nu erau

preluate cu titlu valabil de către stat.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

pârâta E.V., a arătat că autorii reclamantelor erau exploatatori de locuințe,

naționalizarea fiind efectuată corect, imobilul fiind preluat de stat cu titlu.

Aceasta a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare din 2 martie 1999 și

contractul de închiriere 10631 din 17 august 1978.

La data de 18 aprilie 2001,

reclamantele au depus o nouă precizare a acțiunii introductive, solicitând

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4681 din

4 iulie 1997 și 5713 din 2 martie 1999.

Prin sentința civilă nr. 665 din 28

septembrie 2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, a respins acțiunea reclamantelor, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantele, criticând hotărârea pronunțată pentru nelegalitate și

netemeinicie și arătând în esență că tribunalul nu a apreciat în mod corect

probele administrate, din care reieșea că autorul reclamantelor era mic

meseriaș și că nu mai era necesar să li se pretindă cartea de muncă a acestuia.

Au mai susținut reclamantele că tribunalul, deși constată că reclamantele sunt

proprietarele imobilului și sunt îndreptățite la restituirea acestuia, în mod

eronat apreciază că nu au înștiințat pe deținător, care de bună-credință a

înstrăinat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a mai susținut în cererea

de apel că în mod greșit instanța de fond a reținut acest lucru, deoarece

reclamantele au depus la dosar notificările adresate Primăriei Municipiului București,

DAFI, Primăria sectorului 1 și S.C. H.N. S.A., situație față de care nu s-ar

putea susține că vânzarea-cumpărarea s-ar fi făcut cu bună-credință, caz în

care nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 220 A din 10

mai 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 665 din

28 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția civilă și de contencios

administrativ.

Pentru a se pronunța astfel, atât

instanța de fond cât și cea de apel au reținut că reclamantele nu au produs

dovezi clare din care să rezulte că autorul lor ar fi fost exceptat de la

naționalizare, că autorul reclamantelor deținea în proprietate mai multe

imobile, la data naționalizării, rezultând astfel că acesta nu se încadra în

categoria persoanelor exceptate.

Au mai reținut instanțele că, la

data înstrăinării, imobilul revendicat nu era liber, fiind deținut cu chirie de

către chiriași, instanța de fond apreciind corect că înstrăinarea imobilului

către chiriași s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

cumpărătorii bucurându-se de prezumția bunei credințe, iar reclamantele se pot

adresa primăriei în baza Legii nr. 10/2001, în vederea obținerii despăgubirilor

ce se cuvin.

Împotriva deciziei civile menționate

mai sus au declarat recurs reclamantele R.Ș. și M.I., invocând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Invocând motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele au susținut în esență că autorul

acestora, R.Ș., a fost mic meseriaș, fiind exceptat astfel de la naționalizare,

conform prevederilor Decretului nr. 92/1950, instanțele considerând în mod

greșit că acesta ar face parte din categoriile socio-profesionale supuse

decretului (de altfel, au arătat reclamantele, în Decretul nr. 92/1950 este

menționat R.Ș., deci o persoană cu alt nume decât al tatălui acestora).

Tot referitor la motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele au mai arătat că, în speță, s-a

făcut și o aplicare greșită a prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece vânzarea

imobilului către chiriași nu s-a putut face în mod legal, atât timp cât nu s-a

dispus acordarea de despăgubiri foștilor proprietari, în speță reclamantelor.

În ceea ce privește motivul prevăzut

de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se susține în apelul formulat că decizia

atacată este criticabilă și sub aspectul că, deși în cauză s-a administrat un

probatoriu corespunzător, fiind depus la dosar inclusiv carnetul de mic

meseriaș al autorului reclamantelor (înscris care demonstrează clar apartenența

acestuia la o categorie socio-profesională exceptată de la prevederile

Decretului nr. 92/1950), totuși în mod nejustificat instanța de apel a reținut

că nu ar exista dovezi clare privind exceptarea de la naționalizare.

Recursul este fondat pentru

considerentele care succed.

Potrivit prevederilor art. 314 C.

proc. civ., Curtea Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în

toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Or, din acest punct de vedere,

referitor la chestiunile de fapt, ținând de îndeletnicirea autorului

reclamantelor pentru a se putea analiza dacă naționalizarea s-a făcut conform

prevederilor Decretului nr. 92/1950, precum și de demersurile efectuate în

vederea restituirii în natură a imobilului, acest lucru nu s-a întâmplat.

Conform înscrisurilor depuse la

dosar, reclamantele au susținut că autorul lor, având îndeletnicirea de

băieș-pedichiurist, făcea parte din categoria micilor meseriași, fiind astfel

exceptat de la naționalizare, așa încât statul a preluat în mod abuziv imobilul

în proprietatea sa.

Asupra acestui aspect, în cadrul

controlului judiciar, instanța de apel nu a analizat critica formulată de

apelantele-reclamante împotriva sentinței tribunalului și care viza, în primul

rând, modul în care au fost apreciate probele constând în înscrisurile privind

exceptarea autorului reclamantelor de la naționalizare (copia carnetului de

meșter, certificatul emis de Secțiunea Financiară a Raionului „I.V. Stalin”).

De asemenea, instanța de apel nu s-a

pronunțat nici cu privire la susținerile apelantelor-reclamante, referitoare la

faptul că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, autorul

acestora a efectuat demersuri pentru restituirea în natură a imobilului în

litigiu, notificând în acest sens S.C. H.N. S.A. (adresa nr. 8876 din 26 iulie 1996),

Primăria Generală a Municipiului București (adresa 12039/6 din 26 iulie 1996,

C.G.M.B. – D.A.F.I. (adresa nr. 8007 din 29 iulie 1996), demersuri care,

conform susținerilor reclamantelor, nu ar fi fost soluționate până în prezent.

Or, se impunea ca toate aceste

aspecte să fie lămurite de instanța investită cu soluționarea apelului, pentru

prevenirea, în sensul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a oricărei greșeli în

aflarea adevărului de către judecător. Este de observat că în speță nu s-a

realizat o analiză unitară și corespunzătoare a probelor administrate, pentru a

se stabili dacă imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv,

aspect relevant pentru stabilirea incidenței dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, dacă s-ar stabili că imobilul a fost preluat fără titlu, nu ar fi

aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 și deci nu ar putea fi considerate

valabile actele de înstrăinare încheiate ulterior. De altfel, așa cum rezultă

din prevederile art. 9

1

din H.G. nr. 11/1997 „contractelor de

vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din lege le sunt aplicabile

dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice dacă au ca obiect

imobilele menționate de art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice”.

Față de cele mai sus arătate și

nefiind stabilite pe deplin împrejurările de fapt în raportul juridic dedus

judecății pentru ca să se poată hotărî asupra fondului pricinii conform art.

314 C. proc. civ., urmează a se casa decizia civilă nr. 220 A din 10 mai 2002 a

Curții de Apel București, secția III-a civilă, și a se trimite cauza acestei

instanțe spre rejudecarea apelului, pentru lămurirea chestiunilor cercetate în

cuprinsul prezentei decizii.

Totodată, în rejudecare, instanța de

trimitere urmează a analiza, dispunând eventual completarea probatoriului, în

măsura în care va considera necesar, dacă susținerile pârâților cuprinse în

întâmpinările la recurs au suport real și dacă vânzarea apartamentelor către

aceștia s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantele R.Ș., M.I. împotriva deciziei nr. 220 A din 10 mai 2002 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza la

aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2004.