ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3155/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3155/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Deliberând asupra recursului de

față;

Prin sentința civilă nr. 331 din 13

martie 2000, pronunțată de Tribunalul Iași, a fost admisă în parte acțiunea

reclamantei SC I.C.S. SA și a fost obligată pârâta SC A.E.R.M.B. SRL Iași la

plata sumei de 106.754.256 lei redevență minimă, la 40.519.651 lei cheltuieli

utilități, la 61.156.529 lei penalități de întârziere, cu 9.433.609 lei

cheltuieli de judecată.

A fost respins capătul de cerere

privind obligarea pârâtei la plata daunelor în sumă de 55.943.189 lei și s-a

luat act de renunțarea pârâtei la măsura instituirii unui sechestru asigurător.

Prin aceeași sentință a fost admisă

în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă și, în consecință, a fost

obligată reclamanta la plata sumei de 275.271.005 lei daune, cu 13.235.420 lei

cheltuieli de judecată.

A fost obligată reclamanta-pârâtă să

restituie pârâtei-reclamante bunuri mobile, proprietatea acesteia, menționate în

procesul-verbal încheiat de părți la data de 21 mai 1998, aflate în spațiile ce

au format obiectul contractului de asociere în participațiune nr. 990 din 01

iulie 1996.

A fost respins capătul din cererea

reconvențională privind constatarea nulității absolute a clauzei inserate la

articolul 10 din contractul de asociere în participațiune nr. 990 din 01 iulie

1996.

Pentru a pronunța astfel, instanța

de fond a reținut că, între părți, s-a încheiat un contract de asociere în

participațiune nr. 990 din 01 iulie 1996, având ca obiect realizarea în comun a

activității de service auto, reclamanta punând la dispoziția asocierii un

spațiu hală de producție în suprafață de 641 mp, o platformă betonată în

suprafață de 906 mp și o suprafață acces stradal de 780 mp, iar aportul pârâtei

fiind o cabină de vopsire - uscare cu accesorii, durata asocierii fiind până la

30 decembrie 1997.

În afara aportului la asociere

menționat mai sus, reclamanta s-a obligat să furnizeze pârâtei utilitățile

necesare, pârâta având obligația de a deconta lunar consumul de utilități

înregistrat.

Deși, prin contractul de asociere,

s-a convenit desfășurarea în comun a activității de service –auto, s-a acordat

pârâtei uzul exclusiv al spațiilor reprezentând aportul reclamantei, cât și

beneficiile obținute din activitatea desfășurată în spațiile respective, cu

obligația pârâtei, indiferent de rezultatele obținute din uzul exclusiv al spațiilor,

proprietatea reclamantei, să plătească lunar, până la data de 10 ale lunii,

suma de 3.300 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei, la cursul dolarului din

data efectuării plății.

Abia prin actul adițional nr. 3 din

19 august 1997, părțile convin să desfășoare în comun activitatea de reparații

- tinichigerie, vopsitorie, profitul aferent acestei activități urmând a fi

împărțit astfel: 54% pentru pârâtă și 46% pentru reclamantă.

În temeiul contractului încheiat și

a actelor adiționale care l-au modificat, reclamanta a cerut pârâtei să-i

plătească suma fixă lunară de 3300 dolari S.U.A. și profitul aferent activității

desfășurate în comun, însă, pârâta a pretins că este nulă și ineficientă clauza

10 inserată în contract, atâta timp cât activitatea în comun nu s-a soldat cu

beneficii.

Având în vedere că, prin contractul de

asociere, i s-a acordat pârâtei uzul exclusiv al spațiilor aportate de

reclamantă, cât și beneficiile obținute din acest uz (doar activitatea de

reparații caroserii –tinichigerie, vopsitorie stabilindu-se să se desfășoare în

comun, cu împărțirea corespunzătoare a profitului) este firesc, pentru a evita

lipsa unui venit și asumarea pierderilor în condițiile exploatării unor bunuri

valoroase sub aspect economic, ca reclamanta să-și ia precauțiunea de a i se

asigura cel puțin o sumă care să fie echivalentă cu aceea pe care ar fi

încasat-o dacă ar fi recurs la o simplă închiriere a bunurilor respective.

Pe de altă parte, această sumă fixă

de 3300 dolari S.U.A., consemnată în sarcina pârâtei prin articolul 10 din

contract, trebuie corelată și cu obligațiile reclamantei de a suporta și plăti,

în calitate de proprietar al spațiilor respective, cheltuielile necesare

privind întreținerea dotărilor, cât și impozite, taxe aferente imobilelor

respective.

Din moment ce s-a prevăzut în

contract clauza prin care obligația de plată a pârâtei avea caracter fix și

periodic și, cum, potrivit articolului 69 C. civ., convențiile au putere de

lege între părțile contractante, reclamanta trebuie să beneficieze de acest

venit minim garantat, care să-i permită ca, în orice condiții, să facă față

cheltuielilor legate de derularea contractului.

De altfel, această sumă fixă, așa

cum rezultă din conținutul articolului 10 din contract, reprezintă, pentru reclamantă,

valoarea cheltuielilor suportate, cu repararea și întreținerea echipamentelor și

instalațiilor aflate în dotarea spațiilor puse la dispoziția asocierii.

Cu această motivare, instanța a

respins, ca nefondată, cererea privind constatarea nulității absolute a clauzei

de acordare a sumei fixe de 3300 dolari S.U.A. pe lună, clauză a cărei

valabilitate a fost inițial recunoscută de pârâtă prin plățile pe care aceasta

le-a efectuat până la data de 01 iulie 1997, considerând această clauză

conformă cu legea și voința părților, ea urmând să-și găsească aplicabilitate

și să-și producă toate efectele.

Dând eficiență acestei clauze,

instanța a reținut din expertiza contabilă efectuată în cauză, cu referire la obligația

asumată prin articolul 10 din contract, că, pentru perioada iulie 1997 –

decembrie 1997, pârâta are o restanță de plată în sumă de 106.754.256 lei,

pentru care datorează și penalitățile stabilite prin articolul 12, care,

calculate de la scadență (data de 10 a lunii) până la data de 28 februarie 1998,

sunt în sumă de 61.156.529 lei.

Expertiza contabilă a mai reținut că,

pentru perioada de valabilitate a contractului de asociere (01 iulie 1996 - 31

decembrie 1997) reclamanta a suportat cheltuieli pentru utilități în valoare

totală de 42.637.165 lei din care pârâta a decontat suma de 10.855.409 lei,

rămânând de plată suma de 31.781.756 lei, la care instanța a adăugat și

utilitățile, în valoare de 8.737.895 lei, aferente perioadei ianuarie 1998 -

februarie 1998, reprezentând energia termică pe care reclamanta a fost nevoită

să o deconteze furnizorului pentru hala de tinichigerie – vopsitorie în care

era amplasată cabina de vopsit, neridicată de pârâtă la expirarea duratei asocierii.

Cu referire la solicitarea

reclamantei de a i se plăti cota de profit cuvenită, respectiv, suma de

129.146.451 lei, expertiza a arătat că aceasta a fost determinată de reclamantă

în funcție de estimările prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli ai

asocierii și nu în raport cu profitul realizat efectiv pe baza de deconturi și

balanțe de verificare pentru activitatea de asociere, balanțe care au fost

întocmite de pârâta – administrator al asocierii doar pentru luna septembrie

1997.

În condițiile unei evidențieri

incomplete a rezultatelor asocierii, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a

dovedit cota de profit pretinsă, deductibilă pentru asociați din profitul rămas

după plata impozitului din profitul impozabil.

S-a înlăturat, ca nefondată,

pretenția reclamantei de a i se plăti chirie pentru suprafața ocupată de cabina

de vopsit, pretenție care nu are corespondent în clauzele contractului de

asociere în participațiune, folosința spațiului respectiv realizându-se în

condițiile acestui contract.

Cu privire la cererea de daune

produse prin degradări ale spațiilor puse la dispoziția asocierii, lucrări

dezafectate, instanța a reținut că aceste pretenții nu au fost dovedite, în

condițiile articolului 998 C. civ., reclamanta precizând că își rezervă dreptul

ca, pe calea unei acțiuni separate, să determine despăgubirea ce i se cuvine.

De asemenea, s-a admis în parte

cererea reconvențională prin care pârâta a pretins despăgubiri pentru lucrările

executate, suma acordată de instanță cu acest titlu fiind de 275.271.005 lei,

dreptul pârâtei de a pretinde valoarea lucrărilor executate și obligația

reclamantei de a restitui această valoare izvorând din îmbogățirea fără just temei.

Lucrările efectuate constituind, pe

de o parte, o mărire a patrimoniului reclamantei, în calitate de proprietar al

spațiilor la care s-au executat respectivele lucrări, iar pe de altă parte, o

diminuare a patrimoniului pârâtei, prin efectuarea unor cheltuieli peste cele

la care s-a obligat prin contractul de asociere, crearea acestui dezechilibru patrimonial

atrage după sine nașterea unui raport obligațional în temeiul căruia reclamanta

are datoria de restituire a valorii lucrărilor de care urmează să beneficieze.

Apreciind că realizarea unui

echilibru patrimonial se poate înfăptui prin restituirea valorii lucrărilor determinate

în funcție de prețul actual al unor astfel de lucrări și nu în raport de cursul

dolarului (evaluarea realizată de expertiză) instanța a acordat pârâtei

despăgubirea la nivelul costului lucrărilor la data efectuării lor.

Instanța justifică acordarea

despăgubirilor la valoarea lucrărilor de la data executării, motivat și de

faptul că expertiza nu a stabilit valoarea în funcție de starea acestora la

momentul expertizării, deși a reținut că lucrările au fost finalizate în

proporție de 85 – 90%, că o parte din ele au fost dezafectate (sala de

expoziție integral) nereușind să demonstreze că suma obținută prin actualizarea

costului lucrărilor la data efectuării cu diferența de curs valutar reprezintă

valoarea reală actuală a unor astfel de lucrări.

Pârâta-reclamantă a solicitat ca reclamanta-pârâtă

să-i restituie o serie de bunuri pretins a fi reținute de aceasta, fără, însă,

a individualiza bunurile respective, pretinzând că aceste bunuri sunt cele

reținute de expertiză prin anexa nr. 1, însă, expertiza nu a constatat

existența bunurilor în materialitatea lor, în spațiile puse la dispoziția

asocierii de reclamantă, întocmind lista mijloacelor fixe – utilaje tehnologice

pe baza evidenței contabile prezentate de pârâta-reclamantă.

De aceea, cu privire la cererea de

restituire bunuri, instanța a dispus restituirea bunurilor a căror existență,

în spațiile reclamantei-pârâte, a fost constatată opozabil de părți prin procesul-verbal

încheiat la data de 21 mai 1998. Pentru motivele deja precizate, s-a respins

cererea pârâtei-reclamante privind constatarea nulității absolute a clauzei

cuprinsă în articolul 10 din contractul de asociere nr. 990 din 01 iulie 1996.

S-au acordat pârâtei-reclamante cheltuieli

de judecată proporțional pretențiile reconvenționale admise.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel, în termen, cele două părți litigante.

Cât privește motivarea cererilor de

apel, instanța constată că ambele părți au încălcat termenul de 15 zile de la

comunicarea considerentelor sentinței nr. 331 din 2000, termen prevăzut de

articolul 288

1

C. proc. civ., astfel cum era modificat prin O.G. nr.

13/1998, în vigoare la acea dată, reținând următoarele:

Astfel, reclamanta-apelantă, deși

primise considerentele sentinței de fond în data de 20 iulie 2000, depune

motivele de apel în data de 10 august 2000, cu depășirea termenului legal,

viciu recunoscut, de altfel, de apărătorul SC I.C.S. SA, la termenul din 22

aprilie.

Cât privește motivele de apel

formulate de pârâta SC A.E.R.M.B. SRL Iași, instanța constată că la dosarul de

fond se află dovada comunicării considerentelor sentinței nr. 331 din 2000,

prin afișare, în data de 20 iulie 2002, cu următoarea mențiune a factorului

poștal: „persoana vizată schimbându-și adresa, nu s-a putut afla (noua adresă

str. G.A. nr.11)”.

Față de această mențiune, prin

adresa din 17 noiembrie 2000, pârâta formulează cerere de repunere în termenul de

motivare a apelului, justificată de faptul că „reprezentantul legal al

societății și-a schimbat adresa în Iași, str. G.A. nr. 11”, situație în care,

față de dispozițiile articolului 87 C. proc. civ., consideră că citarea corectă

trebuia realizată „prin reprezentanții” persoanelor juridice de drept privat,

„la sediul principal al administrației sau la cel al sucursalei din

circumscripția instanței”. Se arată, de asemeni, faptul că, începând cu 17

ianuarie 1997, bunurile primite au fost sechestrate de către reclamantă, așa încât

SC A.E.R.M.B. SRL nu a mai desfășurat nici o activitate în spațiul din str. C.N.

nr. 46 – 48, ce figurează ca sediu al firmei, arhiva fiind mutată la adresa din

str. G.A. nr. 11, indicată și de agentul procedural și care constituie și

reședința reprezentantului legal al societății dl. P.D.

Văzând susținerile părții coroborate

cu mențiunile agentului procedural existente în dovada de comunicare de la dosarul

de la fond, instanța a procedat, prin încheierea din 11 decembrie 2000, la

admiterea cererii de repunere în termenul de motivare a apelului pârâtei,

aceasta din urmă depunând în termenul de 15 zile de la recomunicarea

considerentelor sentinței de fond, motivele de apel (dosar apel).

Prin încheierea din 2 aprilie 2001,

judecarea cauzei a fost suspendată, conform articolului 244 C. proc. civ.,

încheiere atacată cu recurs de pârâta-apelantă, recurs admis prin decizia nr.

7827 din 5 decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, care a casat

sus-menționata încheiere, trimițând cauza spre continuarea judecății.

Curtea de Apel Iași, prin decizia

nr. 38 din 13 mai 2002, a respins, ca tardiv motivate, apelurile declarate de reclamantă

și pârâtă.

Curtea de apel a reținut:

- referitor la apelul pârâtei,

curtea a constatat că pârâta, cu rea-credință, a procedat la prezentarea unei

situații de fapt nereale, la momentul când a solicitat instanței repunerea sa

în termenul de motivare a apelului, determinând admiterea acestei cereri prin

încheierea premergătoare din 11 decembrie 2000, pe baza confuziei incluse între

denumirea reclamantei SC A.E.R.M.B. SRL Iași și cea a unei terțe persoane juridice

– SC A.E.R.M.B. SRL Iași al cărui punct de lucru din Str. G.A. nr. 11 era

cunoscut și de agentul procedural;

- în ce privește apelul pârâtei,

Curtea a constatat că, aceasta nu a depus la dosar motivele apelului în

termenul de 15 zile.

În contra celei din urmă hotărâri, a

declarat recurs pârâta, criticând soluția pronunțată în apel pentru

nelegalitate și netemeinicie și susținând, în esență, că:

- în mod greșit instanța de apel a

revenit asupra încheierii de ședință din 11 decembrie 2000, (dosar apel și prin

care a admis cererea de repunere în termenul de motivare a apelului formulat de

pârâta-reclamantă și a dispus recomunicarea sentinței nr. 331, având în vedere

că, ulterior recomunicării, instanța a constatat, prin încheierea din 5

februarie 2001, că SC A.E.R.M.B. SRL și-a motivat apelul în termenul legal,

invocând, ca temei de drept, dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În

susținerea acestui motiv, recurenta a arătat că instanța ar fi putut reveni

asupra acestor încheieri doar în situația în care încheierile ar fi fost

rezultatul unei induceri în eroare, prin prezentarea unor acte și informații

false de către partea interesată, ceea ce, în cauză, nu s-a întâmplat,

mențiunea făcută de factorul poștal pe dovada de comunicare corespundea

realității, în sensul că a fost citată la adresa str. G.A. nr. 11, unde își

avea sediul o altă societate la care era administrator P.C., instanța a luat la

cunoștință de schimbarea sediului societății prin petiție.

- instanța de apel s-a pronunțat asupra

excepției de tardivitate a motivării apelului SC A.E.R.M.B. SRL, invocată de

I.C.S. de trei ori (prima prin încheierea din 11 decembrie 2000 - dosar apel, a

doua oară la 05 decembrie 2001 - dosar apel și a treia oară prin încheierea din

29 aprilie 2002 - dosar apel).

- instanța de apel nu mai putea

reveni asupra repunerii în termen, cât timp a dispus o nouă comunicare a hotărârii

la adresa din str. G.A. nr. 11 pentru SC A.E.R.M.B. SRL, în acest sens, întocmindu-se

un nou proces-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.

Termenul de motivare a apelului trebuie calculat de la ultima comunicare făcută

de instanță.

- instanța putea face aplicarea art.

292 C. proc. civ. pentru a soluționa apelul pe baza mijloacelor de apărare

invocate de pârâtă la prima instanță, însă, instanța nu a avut în vedere

expertiza tehnică judiciară aflată la dosar, pentru a stabili prețul actualizat

a lucrărilor executate și să aplice corect art. 998, 1073, 1084 - 1090 C. civ.

Și, în sfârșit, recurenta a mai

arătat că greșit instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției

tardivității motivării apelului și a acordat mai multe termene, a dispus

suspendarea judecării cauzei și a admis probe noi, ceea ce contravine dispozițiilor

codului de procedură civilă. De asemenea, greșit s-a dispus, la termenul din 11

decembrie 2000, unirea excepției cu fondul, pentru ca, ulterior, să revină asupra

acestei dispoziții, și, prin încheierea din 22 aprilie 2002, la solicitarea expresă

a pârâtei, instanța să constate, prin încheiere, tardivitatea motivării

apelului declarat de reclamantă.

În consecință, recurenta a solicitat

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare a

apelului, la aceeași instanță de apel.

Recursul este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

La data de 9 octombrie 2000,

instanța de apel a invocat din oficiu excepția nemotivării apelului declarat de

pârâtă, iar pentru termenul din 30 octombrie 2000, dovada de îndeplinire a

procedurii de citare cu pârâta (dosar apel) s-a întors cu mențiunea agentului

procedural a schimbat adresa, noua adresă este: „str. G.A. nr. 11”, ca apoi să

fie citată la adresa menționată de agentul procedural pentru următorul termen

din 20 noiembrie 2000, pârâta fiind citată la adresa indicată (dosar apel).

Urmare acestor împrejurări, pârâta a

formulat o cerere de repunere în termen (aflată la dosarul de apel) și

înregistrată în data de 17 noiembrie 2000, potrivit căreia aducea la cunoștință

instanței că sediul societății s-a mutat în Iași, str. G.A. nr. 11, motivat de

faptul că societatea SC A.E.R.M.B. SRL nu mai desfășoară operațiuni comerciale

din data de 17 ianuarie 1997, deoarece i-au fost sechestrate toate bunurile de

către reclamantă.

Urmare acestei stări de fapt, prin

aceeași adresă, pârâta preciza că, datorită imposibilității efectuării

activității comerciale, s-a transferat arhiva firmei la adresa indicată de

agentul procedural.

Iar prin încheierea din 11 noiembrie

2000, instanța a admis cererea de repunere în termen a apelului, urmând ca

pârâta să-și motiveze apelul și, totodată, s-a dispus unirea excepției cu

fondul în ce privește apelul reclamantei.

Pârâta, conform dispozițiilor luate

de instanță la termenul din 11 decembrie 2000, a depus la Curtea de Apel Iași

motivele de apel, la data de 28 decembrie 2000.

La 13 mai 2002, instanța a admis cererea

formulată de I.C.S., a revenit asupra celor trei încheieri prin care a respins

excepția invocată de I.C.S. și a dat cuvântul din nou pentru discutarea

excepției, instanța a motivat revenirea asupra încheierilor prin faptul că a

fost indusă în eroare, întrucât, din actele noi depuse de I.C.S., rezultă că în

str. G.A. nr. 11 avea sediul o altă societate SC A.E. S.R.L., iar pârâta avea

sediul înmatriculat în str. C.N. nr. 46 – 48.

Față de cele menționate mai sus,

greșit instanța de apel a revenit asupra încheierii de ședință de la 11

decembrie 2000 și prin care a admis cererea de repunere în termenul de motivare

a apelului formulată de pârâtă și a dispus recomunicarea hotărârii tribunalului,

atâta timp cât, prin încheierea din 5 februarie 2001, instanța a considerat

motivat în termen apelul pârâtei.

Așa încât, instanța de apel, nelegal

și netemeinic, a revenit asupra unei cereri de motivare a apelului, în

condițiile în care se mai pronunțase cu privire la cererea de repunere în

termen formulată de pârâtă, aceste măsuri procedurale dispuse de instanță prin

încheiere nu mai pot fi supuse cenzurii aceleiași instanțe, ele putând

constitui motive de recurs odată cu soluția pronunțată asupra fondului

litigios.

Este adevărat că instanța de judecată

poate reveni asupra acestor încheieri doar în situația în care încheierile ar

fi rezultatul unei induceri în eroare, prin prezentarea unor acte și informații

false, deoarece, prin încheierea interlocutorie, are autoritate de lucru

judecat referitoare la stadiul la care se află procesul la un moment dat, însă,

în cauză, greșit s-a constatat că sediul indicat de agentul procedural este nereal

în raport cu actele depuse la dosar de la Registrul Comerțului, în raport cu

dispozițiile art. 87 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că poate fi citat, în

afară de prevederile legale referitoare la persoanele juridice și asociații

firmei, sau, după caz, domiciliul ales, cu condiția de a fi comunicată

instanței prin petiția la dosar, ceea ce s-a și făcut.

Prin motivarea deciziei, instanța de

apel eronat a stabilit în raport cu actele depuse de la Registrul Comerțului,

că pârâta a indicat un domiciliu nereal.

Și, de altfel, procesul-verbal de îndeplinire

a procedurii de comunicare face dovada până la înscrierea în fals cu privire la

cele constatate de agentul procedural, iar în cauză nici o persoană nu s-a

înscris în fals.

Prin art. 492 alin. (2) C. proc.

civ., s-a consacrat în termen obligația de apel, iar în situația în care apelul

este nemotivat sau nu cuprinde motive și mijloace de apărare sau dovezi noi,

trebuie să se pronunțe totuși în fond, pe baza celor invocate la prima

instanță, aceasta fiind o prevedere nouă, care constituie o garanție suplimentară

a părților în proces.

În raport cu considerentele expuse

mai sus, Curtea nu va mai examina celelalte critici formulate în recurs, întrucât,

cu prilejul rejudecării apelului, se vor analiza și aceste critici.

În consecință, instanța de apel a

ignorat dispozițiile legale, referitoare la modul de soluționare a apelului, în

raport cu excepțiile invocate, situație în care a dat o hotărâre nelegală și

netemeinică, motiv pentru care se va admite recursul, se va casa decizia și se

va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta SC

A.E.R.M.B. SRL Iași împotriva deciziei nr. 38 din 13 mai 2002 a Curții de Apel

Iași, pe care o casează și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de

apel.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 24 iunie 2003.