ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1500/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște, sub nr. 218/2002, contestatorul D.G. a formulat plângere împotriva procesului-verbal de constatare și sancționarea contravențiilor seria 0003095 din 23 octombrie 2001, încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Dâmbovița, considerându-l nelegal și netemeinic. La 7 februarie 2002, reclamantul și-a precizat obiectul plângerii sale, arătând că înțelege să conteste și dispoziția de impunere emisă de Administrația Finanțelor Publice Băleni, pe anii 1998, 1999, 2000 și 2001, privind venitul din activități independente emisă în baza procesului-verbal de contravenție.

Judecătoria Târgoviște, prin sentința civilă nr. 2262 din 10 mai 2002, a admis plângerea formulată de contestatorul D.G. și pe cale de consecință, a anulat atât procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 0003095 din 23 octombrie 2001, cât și dispoziția de impunere din 1 octombrie 2001. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 302 din 4 octombrie 2002, Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, a admis recursul și a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind anularea dispoziției de impunere.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, contestarea unei decizii de impunere, este reglementată printr-o lege specială, respectiv O.U.G. nr. 13/2001, instanța de fond nefiind competentă să se pronunțe cu privire la acest capăt de cerere. Reclamantul D.G. a formulat o a doua plângere, înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, la data de 17 aprilie 2003, prin care a solicitat anularea dispoziției de impunere din 1 octombrie 2001, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița. În motivarea contestației, reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 2252 din 10 mai 2002, Judecătoria Târgoviște a admis plângerea sa, atât împotriva procesului-verbal de contravenție, cât și împotriva dispoziției de impunere, sentință menținută prin decizia nr. 302 din 4 octombrie 2002 a Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a respins însă, capătul de cerere privind anularea dispoziției de impunere.

Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1983 din 8 septembrie 2003, a respins contestația reclamantului D.G., ca tardiv formulată, în raport cu dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 13/2001. Împotriva acestei sentințe, reclamantul D.G. a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, susținând că instanța de fond în mod greșit a admis excepția de tardivitate a contestației împotriva dispoziției de impunere, atâta vreme, cât prin plângerea inițială, a contestat ambele acte administrative, situație, de altfel, reținută de instanță, prin sentința civilă nr. 2262 din 10 mai 2002 a Judecătoriei Târgoviște.

Recursul urmează a fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta. Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că Administrația Finanțelor Publice Băleni a întocmit dispoziția de impunere pentru venitul din activități independente pe anii 1998 – 1999 – 2000, pe numele petiționarului D.G., obiectul activității fiind „Prestări servicii lucrări agricole”, având la bază procesul-verbal de constatare a contravențiilor nr. 0003095, încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița. Din conținutul contestației formulată de petiționar, precum și al precizării plângerii din data de 7 februarie, reiese că petiționarul a contestat în termen, atât procesul-verbal de contravenție, cât și dispoziția de impunere, emisă în baza acestuia.

În raport cu această situație, în mod greșit, Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepția tardivității formulării contestației împotriva dispoziției de impunere, în considerentele sentinței atacate reținându-se eronat că din plângerea formulată nu rezultă că reclamantul a contestat și decizia de impunere. Or, din probele administrate în dosarul nr. 218/2002 al Judecătoriei Târgoviște, rezultă fără putință de tăgadă, că reclamantul a formulat plângerea în termenul legal, împotriva ambelor acte administrative contestate. În atare situație, se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, la aceiași instanță, pentru soluționarea pe fond a plângerii formulată de contestator.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G. împotriva sentinței nr. 1983 din 8 septembrie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2004.