ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4698/2004

Asupra recursului

în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

La 22 martie 1999 reclamanta I.F. a

chemat-o în judecată pe pârâta I.S. pentru revendicarea terenurilor din titlul

de proprietate nr. 437/4446 din 6 septembrie 1995, precum și din hotărârile

anexate, care sunt stăpânite de pârâtă, pe temeiul unui act de schimb neanulat.

Prin cererea din 26 aprilie 1999,

calificată intervenție de prima instanță, reclamanta solicită „introducerea în

cauză a fratelui ei I.E., deoarece amândoi sunt moștenitorii defuncților I.M.

și I mai , beneficiarii titlului de proprietate, care stă la baza acțiunii de

revendicare”, precum și „numitului I.P.(zis P.), fiul lui I.S.” (ca pârât).

Prin sentința civilă nr. 9248 din 22

noiembrie 1999 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea a fost admisă acțiunea

reclamantei, precum și „cererea sa de intervenție”, pârâții fiind obligați să

predea terenul de 15.878 mp, individualizat, conform actului autorilor.

S-a reținut, în esență, că titlul de

proprietate, invocat în acțiune, a fost eliberat în cadrul procedurii de

reconstituire a dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991, pe temeiul

actelor autorilor defuncți I mai și M., iar pârâții ocupă aceste terenuri,

invocând un act de schimb valid dintre fostul Sfat Popular Dăești și autorul

lor M.C., fiind puși în posesie, în procedura aceleași legi.

Totodată, instanța a comparat cele

două titluri și a stabilit că titlul reclamanților este „mai bine conturat și

preferabil actului de schimb, rămas caduc”, în condițiile, în care, pârâții au

formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile

ce au făcut obiectul acestui act de schimb din 1964.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia nr.

1391 din 2 iunie 2000, a respins apelul pârâților I.S. și I.P., însușindu-și

considerentele primei instanțe (pag. 102), relevând, în concluzie că probele

„sunt de natură să întărească convingerea că terenurile pentru care se poartă

litigiul au aparținut autorului reclamanților, I mai ”.

4.1. Prin decizia civilă nr. 3505/R

din 13 decembrie 2000 a Curții de Apel Pitești, a fost casată decizia din apel,

nr. 1391/2000, iar, pe fond, s-a respins acțiunea în revendicare, cu opinia

separată a unui judecător.

S-a dat eficiență absolută actului

de schimb din 1964, în baza căruia, suprafața de teren revendicată a intrat în

proprietatea autorului pârâților, care a cedat, în schimb, terenuri în comuna

Bujoreni, astfel că, instanța de apel, a greșit comparând cele două titluri.

Pe de altă parte, s-a reținut că din

„procesul verbal de punere în posesie din data de 6 septembrie 1991, rezultă că

pârâta și ceilalți moștenitori ai autorului comun C.M., au fost puși în posesie

pe suprafața de 1,09 ha teren, defalcată pe mai multe parcele, care nu se

identifică în titlul de proprietate deținut de reclamanți”, ignorându-se, de

aceleași instanțe și „puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3083 din

12 noiembrie 1998, prin care s-a verificat legalitatea și temeinicia actului de

schimb”.

4.2. Opinia separată

Se afirmă că „anterior

cooperativizării, terenurile revendicate au aparținut în proprietate autorului

reclamanților, cu care s-a înscris în CAP”, iar, prin sentința civilă nr.

4021/1994 s-a menținut hotărârea nr. 77/329 din 27 ianuarie 1994 a Comisiei de

aplicare a Legii nr. 18/1991, prin care reclamantei i s-a reconstituit dreptul

de proprietate pentru 1,7 ha teren, pe raza comunei Dăești”; totodată, prin

sentința civilă nr. 367 din 7 martie 1995, Comisia a fost obligată să-i pună în

posesie pe reclamanți, iar, în titlul de proprietate din 7 septembrie 1995,

s-au înscris aceste terenuri, în suprafață totală de 1 ha 6999 mp, din care

4500 mp extravilan.

Pe de altă parte, pârâta a invocat

actul de schimb nr. 77/1964 încheiat între fostul Minister al Agriculturii și

ea, prin care a primit 2,50 ha teren în comuna Dăești, iar, prin decizia nr.

171/1991 a Tribunalului Vâlcea, s-a respins acțiunea în constatarea nulității

acestui act de schimb, după cum prin decizia nr. 3083 din 30 noiembrie 1998, a

aceleași instanțe, a fost respinsă acțiunea Parchetului Vâlcea în anularea

actului de schimb, întrucât acesta fusese anulat prin sentința civilă nr.

2971/1994, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 394 din 9 februarie 1996

a Tribunalului Vâlcea.

În opinia separată se consideră că

opțiunea pârâtei pentru reconstituirea dreptului de proprietate, în procedura

Legii nr. 18/1991, pentru terenurile cedate, urmată de parcela în posesie, la 6

septembrie 1991, prin procesul civil nr. 60 pe raza comunei Bujoreni,

echivalează cu „renunțarea implicită la terenurile dobândite în baza actului de

schimb”.

din 13 decembrie 2000

5.1. La data de 4 aprilie 2001

reclamanții au înregistrat cererea de revizuire a deciziei invocând ca act nou,

în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., un „nou proces verbal nr. 204 din 22

iulie 2000 de reconstituire a dreptului de proprietate a recurentei I.S. și al

fratelui ei A.N., după autorul lor C.I.M. din terenurile căruia s-a precizat că

s-a dat pământul în schimbul celor ale autorului” lor, ceea ce atestă că au

primit integral terenurile aparținând autorului lor, inclusiv terenul declarat

că ar fi fost dat în schimb, ci și în plus 1 ha, astfel că, la cererea lor,

„s-a restabilit situația juridică anterioară a terenurilor”.

De asemenea, s-a invocat „xerocopia

nr. 461 din 15 aprilie 1962 a cererii de înscriere în CAP Bujoreni a lui C.M.,

autorul pârâtei”, ceea ce atestă că terenurile erau deja proprietatea CAP și nu

puteau face obiectul acelui schimb.

5.2. Prin decizia civilă nr. 1518/R

din 28 mai 2001 a Curții de Apel Pitești s-a respins cererea de revizuire,

întrucât, prin hotărârea atacată „s-a statuat irevocabil legalitatea actului de

schimb” în conformitate cu decizia nr. 3505/R/2000 a aceleași instanțe.

6.1. Înscrisul nou invocat, procesul

verbal din 22 iulie 2000, de punere în posesie a pârâtei în comuna Bujoreni,

întrunește toate cerințele din art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât:

- nu a fost folosit la judecarea

fondului,

- a fost reținut de partea adversă

I.S., fiind

- determinant în cauză, căci, dacă

ar fi fost cunoscut de instanța de recurs, soluția ar fi fost alta, decât cea

dată.

6.2.

Pe de altă parte, pârâtei i s-a eliberat la 1 noiembrie 2000 titlul de

proprietate pentru terenul pe care a fost pusă în posesie, la 22 decembrie

2000, însă nu l-a depus la dosarul de recurs, căci atestă, neîndoielnic, că i

s-a reconstituit întreaga suprafață pe care autorul ei a reținut-o în comuna

Bujoreni „și cu care a intrat în CAP în 1962”.

6.3. Aceleași acte mai atestă că

autorul pârâtei „nu a deținut în proprietate terenuri în localitatea Dăești”,

iar, reclamanții s-au aflat în imposibilitate să afle de existența

procesului-verbal din 22 iulie 2000 și a titlului de proprietate din 1

noiembrie 2000, până la judecarea recursului în ziua de 13 decembrie 2000.

6.4. Prin întâmpinare, pârâții

invocă tardivitatea recursului în anulare, înregistrat la 29 mai 2002 contra

deciziei nr. 1518/R din 28 mai 2001, deci peste termenul legal de un an.

II. CONCLUZIILE ÎN DREPT

anulare

Recursul în anulare se întemeiază pe

disp. art. 330 pct. 2 C. proc. civ., situație în care potrivit art. 330

1

C. proc. civ., pentru acest motiv „recursul în anulare se poate declara în

termen de un an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă”.

Într-adevăr, decizia atacată, nr.

1518/R a fost pronunțată la 28 mai 2001, fiind irevocabilă la aceeași dată, iar

recursul în anulare, declarat și motivat, s-a înregistrat la 29 mai 2001, la

instanța supremă.

Conform art. 101 alin. (3) C. proc.

civ., termenele „statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârșesc în ziua

anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare”.

Aplicând textul în speță, ar rezulta

clar că termenul de un an s-a epuizat în ziua de 28 mai 2002, căci aceasta este

ziua corespunzătoare celei de plecare (28 mai 2001), așa încât, recursul în

anulare înregistrat a doua zi, pe 29 mai 2002, ar fi tardiv.

În speță nu sunt eficace nici

dispozițiile art. 101 alin. (5) C. proc. civ. („Termenul care se sfârșește

într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va

prelungi până la sfârșitul primei zi de lucru următoare”), căci din calendarul

2002 rezultă că 28 mai a fost în ziua de marți, o zi obișnuită, lucrătoare.

Dar, potrivit art. 101 alin. (1) C.

proc. civ. „Termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală, nici

ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul”, astfel că, în cazul

invocării tardivității exercitării unei căi de atac, nu trebuie să se ia în

calcul nici ziua când a început să curgă termenul legal și nici ziua în care se

termină.

Recursul în anulare, însă, împreună

cu dosarul a fost înaintat Curții Supreme de Justiție în ziua de 28 mai 2002

cum rezultă clar din borderoul și plicul anexat în cauza înregistrată sub nr.

2399/2001, cu același termen de judecată (8 iunie 2002).

iar decizia va fi casată și cauza trimisă instanței Curții de apel pentru

rejudecare, ca instanță de apel, ca efect al O.U.G. nr. 58/2003.

2.1. Ambele acte, procesul verbal de

punere în posesie din 22 iulie 2000 a pârâților și titlul de proprietate din 1

noiembrie 2000 al acestora (ca și cererea de intrare în CAP a autorului lor)

sunt înscrisuri noi pentru instanța de recurs și deținute de partea potrivnică,

în sensul dat de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ca temei al revizuirii.

Dar,

aceste acte au și o relevanță juridică substanțială, fiind de natură a înrâuri

soluția instanței de recurs, astfel că îndeplinesc toate cerințele textului

citat, așa cum, în mod corect s-a relevat în recursul în anulare.

2.2. Prin casarea deciziei atacate

și admiterea cererii de revizuire, consecința firească și directă este

desființarea deciziei instanței de recurs, ca efect trimiterea cauzei instanței

competente să judece recursul.

Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc.

civ., text introdus prin O.U.G. nr. 58/2003, aprobată prin Legea nr. 195 din 25

mai 2004, Curțile de apel „judecă, ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de judecătorii și tribunale în primă instanță.

În conformitate cu art. 725 alin.

(2) teza a 2-a, în caz de casare cu trimitere „spre rejudecare, dispozițiile

legii noi referitoare la competență sunt pe deplin aplicabile”.

Drept urmare, și decizia instanței

de apel va fi casată, iar apelul contra sentinței civile a judecătoriei este de

competența Curții de apel, căreia i se va trimite cauza pentru judecare, sub

toate aspectele.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia civilă nr. 1518/R din 28

mai 2001 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Admite

cererea de revizuire formulată de revizuenții I.F. și I.E. și desființează

decizia civilă nr. 3505/R din 13 decembrie 2000 a Curții de Apel Pitești,

precum și decizia civilă nr. 1391 din 2 iunie 2000 a Tribunalului Vâlcea.

Trimite

cauza Curții de Apel Pitești, pentru rejudecare ca instanță de apel contra

sentinței civile nr. 9248 din 22 noiembrie 1999 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2004.