ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4076/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 20 octombrie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f)

din Legea nr. 92/1992 republicată și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în

vigoare la data când hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, recurs în

anulare împotriva deciziei civile nr. 2313 din 18 octombrie 2002 a Curții de

Apel Alba-Iulia.

S-a

arătat că decizia criticată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a pricinii pe fond.

Au

fost atașate dosarele cauzei, din examinarea cărora Curtea reține următoarele:

Prin

cererea adresată Judecătoriei Sibiu, creditorul L.A.C. a solicitat în

contradictoriu cu debitoarea SC A. SA Sibiu să se încuviințeze executarea silită

a dispozițiilor civile din sentința penală nr. 930/1995 a aceleiași instanțe și

recuperarea cheltuielilor de executare reactualizate.

Prin

încheierea nr. 1553 din 13 martie 2002 pronunțată de Judecătoria Sibiu în

dosarul nr. 2031/2002, cererea creditorului a fost respinsă pentru prescrierea

dreptului de a cere executarea silită.

Instanța

a reținut că sentința penală nr. 930/1995 a Judecătoriei Sibiu a rămas

definitivă la data de 3 februarie 1999 iar creditorul a înregistrat cererea de

executare silită la executorul judecătoresc abia la 18 februarie 2002, deci

peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958 și art.

405 alin. (1) C. proc. civ.

Prin

decizia civilă nr. 586 din 27 iunie 2002 Tribunalul Sibiu a admis apelul

creditorului și a modificat soluția instanței de fond în sensul încuviințării

executării silite.

În

considerente instanța de control judiciar a arătat că hotărârea penală a rămas

definitivă la data expirării termenului de recurs pentru inculpat, respectiv la

21 noiembrie 2000, când s-a întors dovada de comunicare a hotărârii ce

constituie titlu executoriu. Cum dreptul de a cere executarea silită s-a născut

doar la acel moment, rezultă că termenul de prescripție nu se împlinise.

Prin

decizia nr. 2313 din 18 octombrie 2002 Curtea de Apel Alba-Iulia a admis

recursul declarat de debitoare și a modificat decizia pronunțată în apel,

menținând ca legală și temeinică încheierea instanței de fond.

Prin

recursul în anulare se susține că această ultimă decizie încalcă dispozițiile art.

405 C. proc. civ. în conformitate cu care dreptul de a cere executarea silită

se prescrie în termen de 3 ani iar termenul de prescripție începe să curgă de

la data când se naște dreptul de a cere executarea silită.

Recursul

în anulare este întemeiat.

Dispozițiile

legale menționate, care se coroborează cu prevederile art. 6 din Decretul nr.

167/58, au în vedere, în mod firesc, posibilitatea efectivă a creditorului de a

cere executarea silită. De altfel, întreaga instituție juridică a prescripției

extinctive sancționează prin pierderea dreptului la acțiune sau a celui de a

cere executarea silită pe creditorul nediligent, pasiv, care nu urmărește

valorificarea acestora. Așa fiind, creditorului nu i se poate imputa că nu a

acționat decât din momentul nașterii dreptului său, prerogativele sale

neexistând anterior.

În

speță, sentința penală ce constituie titlu executoriu a fost apelată de

inculpatul R.M. Apelul a fost respins prin decizia penală nr. 447 din 11

septembrie 1998 a Tribunalului Sibiu, care a fost comunicată inculpatului în

străinătate la data de 23 ianuarie 1999.

Așadar,

de la acest moment curgea pentru inculpat termenul de declarare a recursului.

El nu a mai uzat însă de această cale de atac, hotărârea instanței de fond

rămânând definitivă prin nerecurare.

În

raport de datele concrete ale cauzei nu prezintă însă relevanță momentul

expirării termenului de recurs ci acela în care creditorul a dobândit

posibilitatea efectivă de a cere executarea silită. Or, cum dovada că hotărârea

a fost comunicată inculpatului datează din 21 noiembrie 2000, doar de la acest

moment s-a născut dreptul creditorului de a cere executarea silită. Este

evident că anterior datei de 21 noiembrie 2000 dreptul de a cere executarea

silită nu se născuse astfel încât nu i se poate imputa vreo lipsă de diligență.

Așa

fiind, depunerea cererii de executare silită la 18 februarie 2002 trebuia

apreciată ca fiind în cadrul termenului legal de 3 ani, astfel încât, dintre

soluțiile pronunțate în cauză, singura corectă este cea dată de tribunal în

apel.

În

consecință, potrivit prevederilor art. 330

3

alin. (1) comb. cu art.

312 alin. (3) și art. 314 C. proc. civ. se va admite recursul în anulare și se

va modifica decizia Curții de Apel Alba-Iulia în sensul respingerii recursului

debitoarei împotriva deciziei Tribunalului Sibiu, care este legală și

temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei 2313 din 18 octombrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.

Modifică

decizia atacată în sensul că respinge recursul declarat de debitoarea SC A.R.

SA ASIROM, sucursala Sibiu, împotriva deciziei 586 din 27 iunie 2002 a

Tribunalului Sibiu, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2004.