ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2994/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 310 din 8

noiembrie 2001 a Tribunalului Maramureș, inculpatul K.P., a fost condamnat la 4

ani închisoare și un an interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen., pentru tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20,

raportat la art. 174 C. pen. și 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit.

b) și art. 76 lit. b) C. pen.

Au fost aplicate dispozițiile art. 71

și art. 64 C. pen.

Prin aceeași sentință a mai fost

condamnat și inculpatul B.S., pentru două infracțiuni de lovire, prevăzută de art.

180 alin. (2) C. pen., la 4 luni închisoare și respectiv 6 luni închisoare.

Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit.

b) C. pen., pedepsele au fost contopite inculpatul urmând să execute pe cea mai

grea și anume 6 luni închisoare.

În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus

suspendarea condiționată a pedepsei pe timp de 2 ani și 6 luni, atrăgându-i

atenția asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 83 C. pen.

Ambii inculpați au avut și calitatea

de părți civile.

Totodată ei au fost obligați să-și

plătească reciproc diverse sume de bani reprezentând despăgubiri civile și

daune morale.

Au mai fost obligați, de asemenea să

plătească statului cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că inculpații, care au și calitatea de părți civile,

sunt cumnați și locuiesc pe aceeași stradă, fiind vecini.

În familia inculpatului, parte

civilă B.S., existau dese scandaluri datorită faptului că soția acestuia

consuma băuturi alcoolice, motiv pentru care de multe ori a fost alungată de

acasă, ea refugiindu-se la familia K.P., soțiile fiind surori.

Un asemenea incident a avut loc și

în ziua de 2 august 2000, moment în care partea civilă K.I. a intervenit pentru

aplanarea scandalului, insistând pe lângă inculpatul B.S. să o primească pe

soție acasă.

În loc să se conformeze, acesta le-a

lovit pe amândouă, pe K.I. cu o găleată în cap și cu pumnii peste gură.

Auzind gălăgie, inculpatul parte

civilă K.P. a mers în curtea coinculpatului B.S. și aici văzând că soția sa

este căzută și plină de sânge, l-a lovit cu pumnul peste gură l-a amenințat că

îl omoară și s-a retras cu spatele din curte.

În momentul când a ajuns în stradă,

pe fondul atitudinii provocatoare a părții vătămate B.S., inculpatul K.P. i-a

aplicat 4 lovituri de cuțit în regiunea abdominală.

Potrivit actelor medico-legale, a

expertizei efectuate în instanță, în urma agresiunii inculpatul, parte civilă, B.S.

a suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 40-45 zile

îngrijiri medicale și care i-au pus viața în primejdie.

De asemenea, părțile civile K.P. și

K.I. au suferit leziuni care au necesitat 8-9 zile și respectiv 12-14 zile

îngrijiri medicale.

Împotriva acestei hotărâri, au

declarat apeluri inculpații, părți civile K.P. și B.S., precum și partea civilă

K.I., care prin decizia nr. 223 din 3 septembrie 2002, au fost respinse ca

nefondate de către Curtea de Apel Cluj.

Nemulțumiți de această soluție,

soții K. au declarat recurs.

Apărătorul acestora a susținut că

sentința primei instanțe este lovită de nulitate, întrucât la prezentarea

materialului de urmărire penală, chiar dacă inculpatul K.P. nu era arestat, nu

a fost prezent și un apărător, deoarece pentru infracțiunea comisă apărarea

este obligatorie (art. 171 și art. 172 C. proc. pen.).

S-a mai susținut de către apărător

că hotărârea nu este legală și pentru că prima instanță nu s-a pronunțat

motivat, prin încheiere asupra cererii de schimbare a încadrării juridice a

faptei comise de inculpatul B.S., în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen.,

ci a statuat asupra ei numai cu ocazia deliberării și pronunțării hotărârii.

Un alt motiv de recurs se referă la

solicitarea apărătorilor de a se efectua victimei, inculpatul, parte civilă B.S.

o expertiză medico-legală care să stabilească cu certitudine dacă loviturile

aplicate au fost de natură să-i pună viața în primejdie.

În sfârșit, s-a mai susținut că a

comis infracțiunea ca răspuns la atacul imediat, iminent și injust îndreptat

asupra sa de către B.S., atac care îi punea viața în pericol, motiv pentru care

a solicitat aplicarea art. 44 C. pen.

În concluzie, apărătorul a solicitat

admiterea recursurilor declarate de inculpatul, parte civilă K.P. și de către

partea civilă K.I., casarea hotărârilor și în principal trimiterea cauzei

primei instanțe pentru rejudecare, achitarea inculpatului K.P., pentru

infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C.

pen., cu referire la art. 44 C. pen., iar în subsidiar reducerea pedepsei.

În ce privește recursul părții

civile K.I. s-a solicitat, de asemenea admiterea lui și schimbarea încadrării

juridice, în ce privește pe inculpatul B.S., în infracțiunea prevăzută de art. 182

C. pen.

La rândul său, inculpatul B.S. a

criticat hotărârile susținând că în mod greșit a fost condamnat, întrucât el a

fost cel agresat de soții K. și nu a lovit pe nici unul din ei.

În ce privește soluționarea laturii

civile, recurentul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor civile și a

daunelor morale.

În concluzie a cerut admiterea

recursului, casarea hotărârii și rejudecând cauza, achitarea sa pentru

infracțiunea imputată și majorarea cuantumului despăgubirilor civile și a celui

reprezentând daune morale.

Recursurile nu sunt fondate.

În ce privește cel declarat de

inculpatul K.P. se constată că afirmația referitoare la lipsa unui apărător

care să-l asiste pe recurent cu ocazia efectuării actelor de urmărire penală,

nu este întemeiată.

Astfel, sunt două împuterniciri

avocațiale, iar cu ocazia interogatoriilor luate, el a fost asistat de apărător.

Aceeași situație se prezintă și

pentru recurentul inculpat B.S., în sensul că în timpul interogării acestuia,

el a fost asistat de un apărător.

Potrivit art. 172 alin. (1) C. pen.,

lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă

exista dovada că apărătorul a fost încunoștiințat de data efectuării actului

respectiv.

În speță, având în vedere că

inculpatul a fost asistat de un apărător în momentul când a fost interogat este

evident că acesta a fost încunoștiințat asupra momentului aducerii la

cunoștință a materialului de urmărire penală și ca atare nu se poate susține că

hotărârea respectivă nu este legală.

Analizând hotărârile pronunțate se

constată că starea de fapt a fost bine stabilită pe baza probelor care au fost

complet administrate și corect interpretate. În ce privește pe inculpatul K.P.,

nu se poate considera că sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C.

pen., în condițiile în care chiar provocat fiind, inculpatul a lovit pe partea

vătămată de patru ori, în regiunea abdominală determinând leziuni care i-au pus

în pericol viața și din care rezultă că inculpatul a acceptat chiar dacă nu a

urmărit producerea rezultatului faptei sale, decesul victimei.

Este evident că față de probele administrate

efectuarea unei noi expertize medico-legale nu era necesară.

a

șa cum au decurs faptele, corect au

judecat instanțele când au reținut circumstanța atenuantă legală a producerii,

nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 44 C. pen.

În ce privește pe inculpatul parte

vătămată B.S., în mod corect s-a stabilit că acesta a comis două infracțiuni de

lovire.

Pedepsele aplicate recurenților au

fost bine stabilite, ele reflectând corect gradul de pericol social al faptei

și făptuitorilor, la stabilirea lor ținându-se seama în ce privește pe

inculpatul K.P. de circumstanța atenuantă a provocării.

Critica referitoare la faptul că

prima instanță nu s-a pronunțat motivat prin încheiere asupra cererii de

schimbare a încadrării juridice a faptei comise de inculpatul B.S., în

infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen., din care cauză hotărârea este

lovită de nulitate absolută, nu este întemeiată.

Este adevărat că potrivit art. 334 C.

proc. pen., instanța are obligația să pună în discuție noua încadrare, însă

această dispoziție prealabilă trebuie privită ca fiind în favoarea inculpatului

și a drepturilor sale procesuale, nefiind prevăzută cu sancțiunea nulității

absolute.

În consecință, numai inculpatul s-ar

putea prevala de o asemenea încălcare, în condițiile în care el ar dovedi că

prin nepunerea în discuție a noii încadrări juridice i s-a creat o vătămare ce

nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv.

Ori, în speță, inculpatului nu i s-a

creat o vătămare atât timp cât s-a schimbat încadrarea într-o infracțiune mai

ușoară pentru care legea prevede o pedeapsă mai blândă.

Instanțele au stabilit corect

cuantumul despăgubirilor, deoarece au reținut că atât recurenții K.P., cât și K.I.,

nu au dovedit că anterior săvârșirii faptelor au realizat venituri cu caracter

permanent de care să fie lipsiți în perioada incapacității de muncă, întrucât K.P.

este pensionar și faptul că unul dintre martori a susținut că acesta s-a ocupat

și cu reparații la autoturisme, nu a rezultat că el ar fi avut câștiguri

permanente din prestațiile efectuate și nici ce sume anume. În legătură cu

recurenta K.I. a rezultat că se ocupa cu grădinăritul și nu s-a putut stabili

prejudiciul nerealizat din cauza incapacității de muncă.

În consecință, acordarea daunelor

morale către aceste părți în cuantumul stabilit de prima instanță este

justificată.

De altfel, cele două părți civile au

solicitat în apel și recurs despăgubiri mai mari decât cele cerute cu ocazia

constituirii lor de parte civilă în fața primei instanțe.

Cu privire la despăgubirile acordate

părții civile B.S., se constată că ele au fost bine stabilite și reținându-se starea

de provocare au fost reduse proporțional cu culpa sa, iar neacordarea daunelor

morale este pe deplin justificată.

În consecință, recursurile declarate

de inculpați și de către partea civilă K.I. vor fi respinse, cheltuielile

efectuate de stat cu ocazia soluționării cauzei vor fi restituite de către

recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, recursurile declarate de

inculpații K.P. și B.S. precum și pe cel al părții civile K.I. împotriva

deciziei nr. 223 din 3 septembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, ca nefondate.

Obligă pe fiecare recurent să

plătească statului câte 800.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi 23

iunie 2003

.