ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1763/2004

Deliberând asupra recursului declarat de reclamanta P.D.I. împotriva deciziei nr. 397 A pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, la 17 octombrie 2002, în dosarul nr. 1600/2002, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 9 ianuarie 2001 reclamanta P.D.E. a chemat în judecată municipiul București prin primarul general si S.C. C. S solicitând ca acești pârâți să fie obligați să îi lase „în deplină proprietate si liniștită posesiune parterul imobilului situat în București, str. Dr. Devereanu si cota indiviză de 100 mp din suprafața totala de 237,96 mp de teren aferent construcției.” În motivarea acțiunii s-a susținut că imobilul menționat a fost dobândit de către reclamantă prin moștenire de la părinții săi fiind preluat abuziv de statul roman prin decizia nr. 407 din 8 martie 1988 emisă de fostul Consiliu Popular al municipiului București în baza Decretului nr. 223/1974.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, sectia a III-a civilă, cu numărul de dosar 296/2001, iar la 7 mai 2001 reclamanta a formulat o completare a cererii inițiale solicitând introducerea în cauză a pârâților S.G. si S.C. si constatarea nulității absolute a contractului nr. 40828 din 4 noiembrie 1996 prin care aceștia au cumpărat de la pârâta SC C. SA imobilul care formează obiectul litigiului. Prin sentința civilă nr. 298 pronunțată la 4 martie 2002, instanța astfel sesizată a respins acțiunea ca nefondată. Apelul făcut ulterior de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins prin decizia nr. 397/ A pronunțată de Curtea de Apel București, sectia a III-a civilă, la 17 octombrie 2002 în dosarul numărul 1600/2002.

Pronunțând această decizie instanța de apel a reținut în esență că în cauză nu s-a făcut dovada cauzei ilicite sau intenției de fraudare a legii cu ocazia cumpărării de către pârâții S.G. si S.C. a imobilului aflat în litigiu si că aceștia din urmă au fost de bună credință acționând conform aparentei de drept existente la data încheierii contactului. S-a reținut, de asemenea, că titlul lor de proprietate astfel configurat este valid, reclamanta având la dispoziție căile legale pentru a beneficia, dacă este cazul, de măsuri reparatorii prin echivalent. La 25 noiembrie 2002, reclamanta P.D.I. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație si Justiție cu numărul de dosar 5650/2002.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 si art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt criticabile deoarece: „aprobă măsura abuzivă luată de statul român, aceea de naționalizare forțată a imobilului” în schimbul unui „preț derizoriu” si ignoră că actul normativ în baza căruia s-a efectuat exproprierea încalcă „legea fundamentală a statului” nu au luat în considerare împrejurarea că la data cumpărării imobilului de către pârâții S.G.

si S.C., pe rol se afla un prim proces de revendicare despre care aceștia aveau cunoștință; nu au dat eficientă juridică clauzei care prevedeau că respectivul contract încheiat de pârâți este anulabil în condițiile în care imobilul ar fi fost revendicat de către autenticii proprietari; nu au elucidat împrejurările în care textul clauzei amintite inserat în înscrisurile constatatoare ale contractului fusese hașurat; au făcut evaluare contradictorie în ceea ce privește eficiența juridică pe care ar avea-o în cauza de față, împrejurarea că prima acțiune în revendicare formulată de reclamantă s-a perimat; au reținut în mod greșit că, în măsura în care nu s-a cerut anularea deciziei administrative de trecere a imobilului în proprietatea statului, acel act își păstrează validitatea deși el contravenea dispozițiilor constituționale si obligațiilor asumate de România prin tratate internaționale, iar pe de altă parte nu au luat în considerare ca actul amintit „a fost viciat însăși din momentul încheierii lui, deoarece reclamantei i-a fost impusă vânzarea către stat, iar acesta este un motiv de nulitate absolută a măsurii respective” nu au luat în considerare nulitatea absolută a actului prin care statul neproprietar a vândut imobilul pârâților S.G.

si S.C. au reținut fără temei că pârâții semnatari ai contractului amintit ar fi fost de buna credință deși clauza referitoare la anulabilitatea actului indică tocmai împrejurarea că ipoteza unei viitoare revendicări de către reclamantă a fost avută în vedere; au ignorat probele care atestau că S.G. si S.C. cunoșteau împrejurările în care se dispusese exproprierea si ca au optat pentru cumpărarea imobilului numai în momentul formulării primei acțiuni în revendicare; au ignorat, de asemenea, probelor care confirmau că pârâta SC C. S (fosta I.C.R.A.L.

COTROCENI) si respectiv Consiliul Local al sectorului V București aveau cunoștința despre existenta pe rol a primei acțiuni în revendicare au aplicat în mod nejustificat în speță prevederile art. 18 lit. d) si art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care consacră principiul menținerii actelor de cumpărare a imobilelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/2001, deși acest din urmă act normativ reglementa numai situația imobilelor preluate „cu titlu” categorie în care nu se includea bunul revendicat de reclamantă. În raport cu toate aceste argumente recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului si modificarea sentinței pronunțate în cauză, în sensul admiterii acțiunii astfel cum aceasta a fost completată.

Cu ocazia dezbaterilor desfășurate la 5 martie 2004 intimații pârâți municipiul București prin primarul general, S.G. si S.C. au solicitat respingere recursului. În ceea ce o privește intimata-pârâtă SC C. SA Bucuresti nu s-a prezentat în fața acestei Curți si nici nu si-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză. Recursul este nefondat. Curtea reține în acest sens că, esențiale în soluționarea cauzei, sunt aspectele pe care instanța de fond si mai cu seamă cea de apel le-au evocat în legătură cu împrejurările concrete ale încheierii contractului prin care SC C. SA București a vândut pârâților S.G. si S.C.

imobilul ce formează obiectul litigiului: la data încheierii contractului în favoarea statului opera amprenta că este proprietar al bunului; o lege specială Legea nr. 112/1995, permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor având un regim juridic similar bunului aflat în litigiu, iar titlul aparent al statului nu fusese pus la îndoială prin nici o acțiune în justiție si deci nici o hotărâre judecătorească favorabilă reclamantei nu fusese pronunțată.

Referitor la ultimul aspect, Curtea reține că aserțiunea recurentei-reclamante potrivit căreia cumpărarea apartamentului de către pârâții chiriași ar fi coincis din punct de vedere cronologic cu formularea unei prime acțiuni în revendicare este inexactă, deoarece respectiva acțiune a figurat pe rolul Judecătoriei sectorului IV Bucuresti cu numărul de dosar 3291/1997, fiind deci formulată ulterior încheierii actului juridic amintit, survenită în anul 1996, si transcrierii lui, efectuate la 16 ianuarie 1997. În speța această aparentă de drept s-a configurat si datorită lipsei de diligentă a reclamantei care nu si-a făcut în nici un fel cunoscută fată de pârâții S.G. si S.C. intenția de a revendica imobilul întărindu-le acestora convingerea că sunt îndreptățiți să cumpere respectivul bun si că vânzarea în numele statului roman este făcută de către adevăratul proprietar.

Pe lângă această aparentă de drept pârâții S.G. si S.C. beneficiază si de prezumția de bună credință în condițiile în care în cauză respectiva prezumție nu a fost combătută prin nici o probă. Argumentele expuse de instanța de apel cu privire la imperativul asigurării stabilității circuitului civil sunt, de asemenea, pertinente în condițiile în care: preluarea imobilului de către stat s-a făcut „cu plată”; prima acțiune în revendicare a fost formulată de reclamantă în anul 1997, după cumpărarea apartamentului de către chiriași, fiind lăsată ulterior în nelucrare, până la împlinirea termenului de perimare, iar acțiunea formulată în cauza de față a fost formulată după alți patru ani de la transcrierea titlului de proprietate al pârâților S.G.

si S.C. În raport cu eficienta juridică, consacrată prin lege si recunoscută prin hotărâri judecătorești, a aparenței de drept celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă si care tind să pună în discuție lipsa de validitate a titlului în baza căruia statul a preluat si apoi a vândut imobilul sunt irelevante, nefiind susceptibile de a duce la modificarea soluției pronunțate în fond si menținute în apel. Prin urmare în cauză nu își găsesc incidența nici prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. si nici alte dispoziții ale aceluiași text de lege. Așa fiind, Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.D.I. împotriva deciziei nr. 397 A din 17 octombrie 2002 a Curții de Apel Bucuresti, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2004.