ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1426/2004

Deliberând asupra recursului declarat de

reclamanții O.I.A. și O.M.C. împotriva deciziei nr. 108 pronunțate de Curtea de

Apel Ploiești, secția civilă, la 14 octombrie 2002, în dosarul nr. 5828/2002,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 10 august 2001,

reclamanții O.M.A. și O.M.C. au chemat în judecată CONSILIUL LOCAL AL ORASULUI

BREAZA solicitând ca acest pârât să fie obligat să le predea în deplină și

exclusivă proprietate și pașnică folosință imobilul situat în orașul Breaza,

str. Republicii (fosta Șoseaua Națională) compus din teren în suprafață de 514

mp, construcții și plantații.

În motivarea acțiunii s-a susținut că

imobilul revendicat a aparținut mamei reclamanților și a fost preluat fără

titlu de către statul roman prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950,

deși proprietara bunului era exceptată de la măsura naționalizării în raport cu

dispozițiile art. II din același act normativ.

În același sens au mai fost invocate

prevederile art. 8 și 10 din Constituția R.P.R. intrată în vigoare la 13

aprilie 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 20

din Constituția României aflată în vigoare, art. 481 C. civ. și art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Totodată au susținut că în speță nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 pe considerentul că acest act

normativ contravine aceluiași art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, precum și unor prevederi din Constituția României: (art. 11, art. 15,

art. 20, art. 21, art. 41 pct. 3, 5 și 7 și respectiv art. 135 pct. 1 și 6).

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova cu numărul de dosar 7874/2001, iar ulterior în cauză s-a

făcut dovada că, printr-un contract încheiat în anul 1978, imobilul a fost

cumpărat de numiții P.M. și P.V. și că acesta din urmă a decedat la 14 iulie

1995, succesorii săi fiind P.M. și P.C.

Ca urmare, la cererea pârâtului au fost

introduși în cauză în calitate de „intervenienți forțați” P.M. și P.C.

Prin sentința civilă nr. 268 pronunțată de

Tribunalul Prahova la 10 iunie 2002, acțiunea a fost admisă, iar pârâții și

intervenienții forțați au fost obligați să le lase reclamanților „în deplină

proprietate și pașnică folosință” imobilul aflat în litigiu și să le plătească

acelorași reclamanți cheltuieli de judecată în valoare de 15 milioane lei.

Apelurile făcute ulterior împotriva

acestei sentințe de pârâtul CONSIIUL LOCAL BREAZA și de intervenienții P.M. și

P.C. au fost admise prin decizia nr. 108 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția civilă, la 14 octombrie 2002, în dosarul nr. 5828/2002.

Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost

schimbată în tot, acțiunea formulată fiind respinsă ca inadmisibilă

Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost

schimbată în tot, în sensul respingerii ca inadmisibilă. a acțiunii formulate

de O.M.A. și O.M.C.

Pronunțând această decizie instanța de

apel a reținut în esență că „după adoptarea Legii nr. 10/2001, situația

juridică a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, inclusiv a celui din

litigiu, și stabilirea măsurilor reparatorii constând în restituirea în natură

sau, după caz, prin echivalent nu se poate realiza decât după procedura

instituită prin acest act normativ, fără a se mai putea recurge la dreptul

comun”, așa cum au procedat în speță reclamanții.

La 13 noiembrie 2002, reclamanții au

declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi

înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu

numărul de dosar 5292/2002.

Sub aspectul argumentării sale în drept

recursul astfel declarat conține doar o enunțare formală și globală a

prevederilor „art. 304 pct. 7 - 10 C. proc. civ.”, fără ca expunerea ulterioară

a criticilor aduse hotărârilor pronunțate în cauză să fie însoțită de referiri

concrete la unul sau altul dintre cele patru motive legale de recurs

menționate.

Primele critici formulate de recurenți au

vizat hotărârea instanței de fond care, a apreciat ca acțiunea este admisibilă

în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României și

cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, fără a menționa alte

reglementări care operează în același sens:

art. 8 și 10 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului;

art. 14 din Pactul Internațional cu

privire la Drepturile Civile și Politice adoptat de Adunarea Generala O.N.U. la

16 decembrie 1966

și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Au fost, de asemenea, formulate numeroase

critici împotriva deciziei recurate. Dată fiind lipsa de coerență a expunerii

lor, curtea are în vedere necesitatea unei minime sistematizări a acestor

critici.

Se constată astfel că, în esență,

recurenții au susținut că soluția instanței de apel este de natură a îngrădi

liberul lor acces la justiție, constituind, de asemenea, o piedică în

soluționarea litigiului într-un timp rezonabil.

În sprijinul acestor aserțiuni au fost

invocate din nou prevederile art. 17 și art. 30 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cele ale art. 14 din Pactul internațional privitor la

drepturile civile și politice, cele ale art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, precum și dispozițiile art.

20 și art. 21 din Constituția României și cele ale Codului civil afirmându-se

că, într-o ierarhizare a diverselor tipuri de reglementări, acestea au

prioritate de aplicare față de Legea nr. 10/2001.

Lezarea dreptului reclamanților de a

beneficia de soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei a fost argumentată

evocându-se așa numita „lipsă de reacție a Primăriei Orașului Breaza la

notificarea trimisă de recurenții - reclamanți“ conform art. 21 din Legea nr.

10/2001 la 13 februarie 2002.

Un alt aspect critic evocat în susținerea

recursului a vizat ignorarea de către instanță tardivității depunerii motivelor

apelului făcut de intervenienții P.M. și P.C.

În ceea ce îi privește atât intimatul

CONSILIUL LOCAL AL ORASULUI BREAZA, cât și intimații intervenienți P.M. și P.C.

au solicitat respingerea recursului, ultimii formulând în acest sens și o

întâmpinare.

Recursul este nefondat.

Așa cum corect s-a apreciat de către

instanța de apel în speță acțiunea în revendicare care a fost formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Având în vedere că prin art. 1, art. 21

alin. (1), art. 47 alin. (2) și art. 48 legea amintită, a instituit o procedură

administrativă, prealabilă și obligatorie, care în speță nu era finalizată la

data sesizării instanței de fond, Curtea reține că acțiunea astfel formulată

contravenea cerințelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., fiind deci

inadmisibilă.

Critica referitoare la neobservarea de

către instanța de apel a prevalenței altor prevederi legale, ca de exemplu a

acelora cuprinse în art. 490 – art. 481 C. civ., nu poate fi primită, dat fiind

tocmai caracterul de lege specială, și deci derogatorie de la dreptul comun, pe

care îl are, în mod incontestabil Legea nr. 10/2001.

În același timp Curtea reține că

dispozițiile amintite nu derogă de la principiul liberului acces la justiție

consacrat în textele constituționale sau în tratatele internaționale evocate de

recurenți.

O asemenea concluzie se impune în raport

cu împrejurarea că aceeași Lege nr. 10/2001 conține dispoziții exprese, ca de

exemplu cele din art. 24, care stabilesc fără echivoc că persoana interesată

este îndreptățită să se adreseze, neîngrădit, instanței de judecată în situația

în care se consideră prejudiciată în drepturile și interesele sale legitime ca

urmare a finalizării procedurii administrative prealabile.

În cazurile unor întârzieri nejustificate

a răspunsului la notificarea adresată deținătorului bunului același principiu

al liberului acces la justiție a fost avut în vedere de către jurisprudența și

doctrină ca argument pentru recunoașterea dreptului persoanei îndreptățite de a

acționa în instanța în vederea obligării celui notificat la emiterea unui

asemenea răspuns.

Acest din urmă argument răspunde și

criticii invocate de recurenți cu privire la împiedicarea soluționării într-un

termen rezonabil a litigiilor reglementate de Legea nr. 10/2001.

De altfel lipsa de suport a acestei

critici este cu atât mai evidentă cu cât legea amintită prevede în art. 1 alin.

(1) că imobilele preluate abuziv „se restituie de regulă în natură”, ceea ce,

în contextul unei procedurii administrative oferă posibilitatea soluționări

acestei categorii de litigii într-un interval de timp mai scurt decât acela al desfășurării

unui proces civil derulat în trei grade de jurisdicție.

În altă ordine de idei, Curtea reține că

respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-a dispus ca urmare a invocării acestei excepții

în apel, ca invocarea s-a făcut din oficiu de către instanță și că respectivul

aspect nu a fost menționat în motivele apelului declarat de pârâții M.P. și

C.P.

Așa fiind, critica referitoare la

tardivitatea acelei motivări apare ca irelevantă.

Reținând deci că în cauză nu își găsesc

aplicarea nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea va face

aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții

O.I.A. și O.M.C. împotriva deciziei nr. 108 din 14 octombrie 2002 a Curții de

Apel Ploiești, secția civil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie

2004.