ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5071/2003

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 29 din 27

ianuarie 2003, Tribunalul Bihor, în baza art. 257 alin. (1) C. pen., a

condamnat pe inculpatul H.M.C. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei inculpatului pe durată prevăzută

de art. 82 C. pen. și i-a atras atenția acestuia, conform art. 359 C. proc.

pen.

A dedus din pedeapsa aplicată

inculpatului durata arestului preventiv, la zi.

Inculpatul a fost obligat la plata

sumei de 8.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut următoarele:

În rechizitoriu se arată că

probabil, în data de 8 mai 2001, în jurul orelor 16,00, inculpatul H.M.C. i-a

vizitat pe bunicii lui O.A., aflat în stare de arest preventiv, respectiv pe numiții

O.P. și O.D., la domiciliul acestora din localitatea Sânmartin, județul Bihor

și, intrând în curtea imobilului, printre alte discuții, le-a solicitat

acestora suma de 4.000 mărci germane, pentru ca nepotul lor să fie pus în

libertate. Întrebat fiind, inculpatul a afirmat față de aceștia că banii

trebuie să ajungă la judecător, iar în cazul în care nu se va plăti această

sumă, nepotul lor nu va fi pus în libertate. O.P., aflat în dubiu, a refuzat să

achite această sumă, afirmând că va plăti când nepotul lor va fi pus în

libertate, convenind însă, că se vor întâlni a doua zi, la instanță. Inculpatul

a fost însoțit de concubina sa S.T., care însă a rămas în mașină și nu a

participat la discuții. Tot în rechizitoriu se arată că inculpatul s-a deplasat

în aceeași zi la Băile Felix, la chioșcul de difuzare a presei, unde lucra mama

arestatului O.A., numita O.C., pe care a abordat-o în același mod,

solicitându-i și acesteia să-i achite suma de 4.000 mărci germane,

justificându-i și ei că suma va fi dată judecătorului, pentru ca fiul ei să fie

pus în libertate. O.C. i-a spus că, în primul rând, că nu posedă o asemenea

sumă și, când inculpatul s-a oferit să dea el banii, cu condiția unei garanții

imobiliare, a fost refuzat.

În rechizitoriu, se mai menționează

denunțul avocatului M.P., care a luat cunoștință de fapta inculpatului, de la

rudele lui O.A. și a învederat-o, inițial, instanței de judecată, când a

afirmat că s-au cerut bani pentru punerea în libertate a inculpatului O.A.,

precum și declarația procurorului de ședință de la acel termen, G.V.G., care

confirmă declarația de mai sus.

În cauză au fost audiați martorii

O.C. și O.P. care și-au menținut declarațiile așa cum au fost reținute pe scurt

în rechizitoriu, precum și declarațiile martorului S.A. care arată că din

spusele mamei prietenului său O.A. cunoaște că inculpatul a venit la ea pentru

a-i cere o sumă de bani pentru punerea în libertate a fiului ei și că aceasta

i-a spus că inculpatul s-a dus și la părinții ei pentru a-i cere același lucru.

Din declarația martorei S.T.,

concubina inculpatului, se reține că aceasta a fost prezentă în mașină când au

plecat bunicii lui O.A., unde au oprit pe pod și unde inculpatul a coborât și a

stat de vorbă cu martorul O.P.

Martora susține că a auzit

conversația dintre cei doi, deși rămăsese în mașină, care era decapotabilă, și

a reținut că s-a discutat despre faptul că pot fi ajutați dacă au nevoie de

bani pentru a trimite un pachet sau pentru alte nevoi, dar nu s-a pomenit,

susține martora, despre nici o sumă de bani, care ar fi trebuit să  ajungă la

vreun magistrat, pentru ca O.A., să fie pus în libertate. Martora mai arată că,

într-adevăr, au fost și în Băile Felix și au trecut și pe la chioșcul de ziare

unde lucra mama lui O.A., din întâmplare, și că inculpatul a întrebat-o despre

fiul ei, fără a face referiri despre nici o sumă de bani.

Apelul declarat de inculpatul H.M.C.

împotriva acestei sentințe a Tribunalului Bihor, a fost respins, ca nefondat,

de către Curtea de Apel Oradea, secția penală, prin decizia nr. 105/A/ din 15

mai 2003.

Împotriva acestei din urmă decizii,

a declarat recurs inculpatul H.M.C., criticând-o, pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Inculpatul a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, de către instanța

de apel, deoarece:

- deși infracțiunea prevăzută de

art. 257 C. pen., este de competența de cercetare a Parchetului Național

Anticorupție, iar judecarea trebuie să se facă de complete specializate,

judecata s-a făcut cu încălcarea compunerii instanței, ceea ce constituie

nulitate absolută;

- nici prima instanță și nici

instanța de apel nu au reținut în hotărârile pronunțate o stare de fapt

proprie, cu analiza probelor administrate, ci au preluat doar starea de fapt

prezentă în rechizitoriu, care a avut în vedere actele de la urmărirea penală;

- s-a reținut în sarcina

inculpatului că a pretins bani pentru a interveni pe lângă un avocat, în

vederea obținerii unei soluții de punere în libertate. În cauză, lipsește unul

din elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen.,

deoarece, avocatul nu este competent să dea o asemenea soluție. Era necesar să

administreze probe că inculpatul a dus în eroare pentru a se crede că are

influență pe lângă judecătorii din completul de judecată, astfel, fapta

neputând constitui infracțiunea de trafic de influență.

Apărarea inculpatului a mai susținut

că avocatul M.I.I., despre care se afirmă că este în bune relații cu persoanele

de care depinde punerea în libertate a inculpatului O.A.V. a fost achitat de

Tribunalul Caraș – Severin – Reșița, în dosarul penal nr. 4692/P/2002, prin

sentința penală nr. 43 din 7 aprilie 2003, pentru infracțiunea prevăzută de

art. 257 C. pen. Așa fiind, n-ar fi de conceput ca inculpatul H.M.C. să fie

condamnat pentru aceeași faptă, pentru care avocatul M.P. a fost achitat. Fiind

vorba de același obiect al infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen., în cele

două dosare, pentru a nu se pronunța hotărâri ireconciliabile, s-ar impune, în

speță, casarea cu trimitere, spre rejudecare.

Recursul este nefondat.

Nici unul dintre motivele invocate

nu este de natură a duce la casarea hotărârii atacate. Astfel, susținerea că,

în speță, ar fi vorba de o nulitate absolută, a hotărârii pronunțate de

instanța de apel, datorită compunerii greșite a completului de judecată, nu se

confirmă. Din moment ce membrii completului de judecată au fost desemnați să

judece cauza, având ca obiect infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de

art. 257 C. pen., infracțiunea, din categoria celor de corupție, de competența

Parchetului Național Anticorupție, este evident că cei desemnați să judece, au

format un complet specializat, în sensul legii, judecata fiind făcută astfel,

cu respectarea legii.

Nu este riguros exact, nici ce se

pretinde prin motivul doi de recurs, în sensul că instanțele, de fond și apel,

n-ar fi reținut o stare proprie de fapt, preluând situația de fapt descrisă în

rechizitor. Însușirea de către instanțe, a stării de fapt reținute de

rechizitoriu face ca ea să devină a instanțelor de judecată semnificând

unitatea de vedere dintre parchet și instanțe, în evaluarea și interpretarea

probelor. Ea nu înseamnă stabilirea faptelor numai în baza probelor

administrate la urmărirea penală ci, fie, concordanța acestor probe cu cele

administrate în cadrul anchetei judecătorești, fie, neconcordanța dintre cele

două categorii de probe și, reținerea, de către instanțe, ca mai credibile, în

concordanță cu adevărul, a probelor administrate la urmărirea penală.

De asemenea, neîntemeiat este și

motivul referitor la faptul că, în speță, n-ar fi întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C.

pen. Infracțiunea în discuție nu este o infracțiune cu subiect calificat, ea

putând fi comisă de orice persoană care primește ori pretinde bani sau alte

foloase ori acceptă promisiuni, daruri, direct sau indirect, pentru sine ori

pentru altul, ca persoană care are influență sau lasă să se creadă că are

influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă

un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Prin urmare, inculpatul poate

fi subiect al infracțiunii și el poate s-o comită nu numai, pretinzând că are

influență directă asupra judecătorului ci și indirect, printr-un intermediar,

în speță, printr-un avocat, influent ori nu, față de judecătorii din completul

de judecată.

În sfârșit, nici motivul al

patrulea, invocat în favoarea casării cu trimitere spre rejudecare, pentru a nu

se pronunța o hotărâre contradictorie, cu cea pronunțată în cazul avocatului

M.P., nu poate fi primit.

Conform art. 317 C. proc. pen.,

judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a

instanței, iar în caz de extindere a procesului penal, și la fapta și persoana

la care se referă extinderea.

Nici un text din procedura penală nu

îndreptățește instanța de judecată să acționeze în dosarul în care este legal

sesizată, în funcție de ceea ce se întâmplă, într-un alt dosar, cu un alt

obiect propriu, de judecată.

În raport de cele arătate, Curtea va

trebui să observe că recursul de față, declarat de inculpatul H.M.C. este

nefondat și să-l respingă, ca atare, în baza art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menținând, astfel, hotărârea atacată.

Văzând și reglementarea plății

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul H.M.C. împotriva deciziei penale nr. 105/ A din 15 mai

2003 a Curții de Apel Oradea.

Obligă recurentul inculpat să

plătească statului suma de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

noiembrie 2003.