ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4065/2011

Asupra recursului penal de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 87/P din 19 martie 2009 a Tribunalului Bihor, în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pct. 1 rechizitoriu), a condamnat pe inculpatul A.I., la o pedeapsă de:

- 3 ani închisoare.

În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pct. 2 rechizitoriu), a condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de:

- 3 ani închisoare.

În baza art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. (pct. 3 rechizitoriu) a condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de:

- 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate mai sus în pedeapsa cea mai grea de :

- 3 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată perioada arestului preventiv de la 12 martie 2004 până la 26 aprilie 2005.

În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 (modificată și completată prin Legea nr. 161/2003) cu aplicarea art. 13 C. pen., a obligat inculpatul să restituie denunțătorului T.V. suma de 10.000 dolari SUA sau echivalentul în RON al acestei sume la cursul oficial al zilei la care se efectuează plata, respectiv a echivalentului în RON la data plății a sumei de 200 mărci germane, stabilit în funcție de rata de conversie a mărcii germane față de euro la data intrării pe piață a acestei valute liber convertibile.

În baza art. 14 C. proc. pen. și art. 998 C. civ. a obligat inculpatul să plătească în favoarea părții civile S.I., suma de 1.120 RON (11.200.000 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul la 2.000 RON, cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Onorariul apărătorului din oficiu, avocat C.I., în sumă de 100 RON, conform delegației din 23 septembrie 2008, se avansează în favoarea Baroului de Avocați Bihor, din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond, în primul trimestru al anului 2001, inculpatul l-a cunoscut pe martorul denunțător T.V., de la care apoi a aflat că deși este absolvent al Facultății de drept, nu reușește să profeseze ca avocat.

Inculpatul s-a prezentat ca fiind avocat în cadrul baroului București, deși în realitate nu era, context în care l-a indus în eroare pe T.V. susținând că el poate rezolva promovarea examenului de intrare în Baroul București, prin intermediul unei cunoștințe pe nume „P.I. - afirmativ judecător la Curtea Supremă de Justiție „solicitând și primind în acest scop în cursul lunii martie 2001 suma de 5.000 dolari SUA

Deși inculpatul nu avea această posibilitate și nici nu putea să o aibă, pentru a câștiga încrederea martorului denunțător a cerut și apoi primit de la acesta diploma de absolvire a facultății și lucrarea de diplomă, totodată l-a asigurat că îl va anunța când se va susține examenul de admitere în barou. Ulterior, tot în acest scop a conceput o convenție-angajament datată 25 martie 2001 pe care a semnat-o alături de martorul denunțător.

Tot în cursul anului 2001, respectiv luna aprilie inculpatul, care după cum s-a precizat își dăduse în mod mincinos calitatea de avocat în Baroul București, știind că T.R. (fratele lui T.V.) a fost condamnat în anul 1998 de tribunalul Sălaj, pentru săvârșirea unei infracțiuni de proxenetism, la 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei s-a oferit, contra sumei de 200 mărci și apoi 5.000 dolari SUA să rezolve situația fratelui său la Curtea Supremă de Justiție, tot prin intermediul așa zisului judecător „P.I.”, în sensul achitării definitive sau aplicării unei amenzi penale.

După acceptarea propunerii T.V. i-a dat doar 2.000 mărci, iar inculpatul pentru a-i câștiga încrederea i-a propus să meargă împreună la București, pentru a i-l prezenta pe judecător, ceea ce au și făcut în cursul lunii februarie 2001, deplasarea fiind făcută cu autoturismul inculpatului, martorul T.V. luând asupra sa și cei 5.000 dolari SUA stabiliți.

În București, contrar celor stabilite în Oradea, și fără a exista vreo înțelegere anterioară între cei doi, inculpatul, după ce a luat de la martorul T.V. cei 5.000 dolari SUA a intrat în sediul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar după circa 30 minute s-a întors spunând că a înregistrat în memoriu în favoarea fratelui său, T.R., arătându-i în susținere un manuscris, susținând totodată că a vorbit cu un domn procuror, a cărui soție este judecătoare la Curtea Supremă de Justiție, pentru ca aceasta să intervină în admiterea acelui recurs și că acestuia i-a dat acei 5.000 dolari SUA Apoi inculpatul împreună cu martorul denunțător T.V., afirmativ la solicitarea procurorului, s-au deplasat până la Curtea Supremă de Justiție pentru a-și contacta soția, ca să discute personal și cu ea. Inculpatul a intrat în sediul Curții Supreme de Justiție, unde a stat aproximativ 30 de minute, la revenire susținând că a vorbit cu judecătoarea, că a rezolvat problema și că urmează să se primească citații, după ce dosarul va fi pus pe rolul Curții Supreme de Justiție. Ulterior, pentru a întări încrederea martorului denunțător că în caz de nereușită îi va restitui banii a conceput un contract de împrumut datat 25 aprilie 2001, care a fost semnat de amândoi.

Martorul denunțător T.V., constatând că inculpatul A.I., nu a rezolvat nici una din chestiunile la care se obligase în schimbul sumelor avansate, mai mult a refuzat să-i restituie aceste sume, a formulat două denunțuri aflate la filele 4, 5 - 7 din dosar u.p., mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru aceste fapte.

În cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată martorul denunțător a solicitat a-i fi restituită contravaloarea în RON a sumei de 10.000 dolari SUA, respectiv suma de 600 RON reprezentând echivalentul a 200 mărci germane.

În cursul anului 2001 soții C.F. și C.F., din Oradea, care îl cunoșteau pe inculpat ca fiind avocat, au apelat la serviciile acestuia pentru a perfecta vânzarea imobilului lor din municipiul Oradea, părții vătămate S.I. După ce inculpatul a făcut cunoștință cu partea vătămată pe care a indus-o în eroare că este avocat, s-a oferit să perfecteze el ca avocat vânzarea-cumpărarea imobilului și apoi întabularea, solicitând și primind în schimb 11.200.000 ROL, ceea ce însă nu a mai făcut.

Și în acest caz, pentru a câștiga încrederea părții vătămate, inculpatul a preluat de la aceasta și vânzător, un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, extrasul CF și schița casei de pe str. Timișoarei, care făcea obiectul vânzării, totodată a lăsat să se înțeleagă că el poate profesa avocatura în orice localitate din Românie și că pe perioada cât este în municipiul Oradea are biroul împreună cu avocata C.F.

În cursul urmării penale cât și în fața instanței de judecată partea vătămată S.I. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 11.200.000 ROL.

Deși inculpatul nu recunoaște comiterea celor 3 infracțiuni starea de fapt mai sus expusă a fost reținută prin coroborarea probațiunii testimoniale administrate în cauză, după cum urmează:

Martorul denunțător T.V. declară următoarele:

„Menționez că îl cunosc pe inculpatul A.I. din cursul anului 2000 când mi-a fost prezentat de un prieten de-al meu, pe nume C.M., în calitate de avocat făcând parte din Baroul București. Din discuțiile purtate cu acea ocazie eu am spus la un moment dat că aș vrea să intru și eu în Baroul București, deoarece terminasem Facultatea de Drept și doream să practic această meserie de avocat. Inculpatul s-a oferit să mă ajute …. Tot cu acea ocazie mi-a spus că dacă vreau să ajung în Baroul București aceasta costă. Eu am întrebat cât m-ar costa, inculpatul mi-a spus că 5.000 dolari SUA Totodată mi-a spus că acești bani i-ar trebui pentru a rezolva această problemă, menționându-mi cu această ocazie numele unui judecător pe nume P.I. din București. Eu fiind de acord, am stabilit o dată ulterioară … când m-am întâlnit cu inculpatul în Oradea, pentru a mă deplasa la București. Înainte de apleca din Oradea i-am dat acestuia cei 5.000 dolari SUA. Menționez că ne-am deplasat la București cu mașina personală a acestuia, o mașină Dacia. Când am ajuns în București ne-am dus la sediul Înaltei Curți de Casație și justiție, mi-a spus să-l aștept în parcarea acestei instituții, după aproximativ o jumătate de oră inculpatul s-a întors, mi-a spus textual „se rezolvă” și că ulterior o să mă anunțe despre data când va trebui să mă prezint la examen”.

Cu privire la cea de a doua faptă martorul precizează următoarele:

„Menționez că la o dată ulterioară celei despre care am relatat anterior, deoarece fratele meu T.R. avea o condamnare de la Tribunalul Sălaj, l-am căutat din nou pe inculpatul A.I., pentru a vedea dacă poate să rezolve ceva legat de fratele meu. M-am întâlnit cu acesta și inculpatul mi-a spus, că, contra sumei de 200 mărci și 5.000 dolari SUA poate să rezolve o pedeapsă cu amendă penală, spunându-mi că va apela din nou la judecătorul P.I. de la Înalta Curte de Casație și Justiție București și la soția acestuia despre care mi-a spus, din câte îmi amintesc că este procuror. Fiind de acord cu suma solicitată de inculpat am hotărât să mergem din nou la București. Din nou, înainte de a pleca din Oradea i-am dat inculpatului banii solicitat, respectiv 200 mărci și 5.000 dolari SUA, după care din nou cu mașina acestuia ne-am deplasat la București la sediul Curții Supreme de Justiție. La fel ca și anterior, eu am așteptat în parcare, inculpatul a intrat în sediul Înaltei Curți și a ieșit arătându-mi un număr de înregistrare, spunându-mi că a depus cererea prin care solicita deocamdată amânarea cauzei pentru a avea timp în vederea rezolvării problemei … După ce ne-am întors a doua oară de la București, văzând că și situația mea se tot amână l-am întrebat pe inculpat dacă se rezolvă, iar acesta mi-a spus că da, dar totuși eu am insistat să încheiem un contract deoarece inculpatul nu-mi dăduse nici o delegație și nici o chitanță pentru sumele de bani pe care eu i le-am dat, astfel încât am încheiat împreună cu acesta acel contract de împrumut care a fost semnat de amândoi. Ulterior văzând că nu sunt căutat de inculpat ca să-mi spună ce s-a rezolvat, am încercat să dau de acesta …. dar nu am reușit …. inculpatul schimbându-și numărul de telefon precum și reședința … Atunci când eu i-am dat inculpatului banii pentru mine, de față nu a mai fost nici o persoană, iar atunci când i-am dat banii pentru fratele meu, de față a fost și acesta, respectiv T.R.

Martorul T.R. care nu a putut fi audiat de instanță din motive obiective, declarația acestuia fiind citită în ședința publică din 15 aprilie 2008 precizează următoarele:

„În cursul anului 2001, pe la început, fratele meu T.V. mi-a spus că l-a cunoscut pe un avocat pe nume A.I. și că acesta s-a oferit să-i rezolve intrarea în baroul de Avocați București pentru suma de 5.000 dolari SUA. Tot de la fratele meu am aflat că avocatul A.I. a promis că poate rezolva, printr-un recurs în anulare și cu ajutorul unui judecător de la Curtea Supremă de Justiție și dosarul meu, ca să nu mai am condamnare. Pentru mine trebuia plătit 200 mărci delegație și 5.000 dolari SUA reprezentau banii lui și ai judecătorului ca să-mi rezolve dosarul.

Eu am fost de acord și atunci fratele meu … s-a dus la București cu avocatul A.I., pentru a vorbi personal cu acel judecător. Cunosc faptul că fratele meu i-a dat lui A.I., suma de 10.000 dolari SUA și 200 mărci pentru ca acesta să ne rezolve la amândoi problemele, iar A.I. i-a dat în scris fratelui meu, un act prin care se angaja că pentru 5.000 dolari SUA îi rezolvă intrarea în Baroul București, iar pentru ceilalți 5.000 dolari SUA care a u fost dați de fratele meu pentru mine, A.I. a semnat un contract de împrumut”.

În cursul urmăririi penale în prezența martorilor asistenți S.C.A. și B.F.L. martorul denunțător T.V. l-a recunoscut fără ezitare pe inculpatul A.I. din albumul cu fotografii judiciare.

Partea vătămată S.I., audiat atât în cursul urmăririi penale cât și în fața instanței declară următoarele:

„În anul 2001 am cumpărat un imobil de la familia C. Urma să întocmim actele pentru acest imobil, în vederea întabulării drepturilor în cartea funciară și vânzătorii au venit împreună cu inculpatul A.I., care s-a dat drept avocat. Cu acea ocazie cerând actele de proprietate al imobilului cumpărat, familia C. mi-a spus că aceste acte se află în posesia inculpatului și că în termen de 3 zile toate actele necesare cumpărării imobilului vor fi gata. Cu acea ocazie i-am dat inculpatului suma de 6.000.000 ROL și văzând că trece timpul l-am căutat pe inculpat pentru a vedea care este situația actelor. După circa 1 lună de zile, prin luna iulie a anului 2001, l-am găsit pe inculpat care mi-a spus că nu a putut să termine perfectarea actelor deoarece familia C. nu i-a dat tot ceea ce trebuie. Prin septembrie 2001 am fost contactat de inculpat mi-a spus că nu se pot perfecta actele decât prin instanță, deoarece familia C. nu era în regulă cu drepturile de proprietate asupra imobilului. Mi-a mai cerut încă 5.500.000 ROL pentru rezolvarea situației, sumă pe care i-am dat-o. prin luna martie 2002 am primit de la inculpat un plic cu acte care aparțineau familiei C., referitoare la imobil, dar situația a rămas tot nerezolvată și nici nu mi-au fost returnați banii dați acestuia …. Precizez faptul că fam. C. mi-a spus că inculpatul ar fi avocat și că le-ar fi rezolvat unele probleme. Suma mi-a fost pretinsă pentru întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului, făcând aluzie la un oarecare B.T. care este notar. Deoarece situația imobilului nu a fost clarificată, am fost nevoit să acționez în judecată fam. C.”.

În cursul urmăririi penale în prezența martorilor asistenți B.I. și I.M. partea civilă S.I. l-a recunoscut fără ezitare pe inculpatul A.I. din albumul cu fotografii judiciare.

Martora C.F. audiată în cursul urmăririi penale, confirmă împrejurarea că împreună cu soțul ei hotărând să vândă casa au mers să caute un avocat pe care să-l plătească și să-i ajute la întocmirea actelor necesare pentru întabulare. S-au deplasat pe str. A.L., unde au fost îndrumați spre un birou de avocatură în curte. Au reușit să vorbească cu un avocat, căruia i-au lăsat o hârtie pe numele lui B.E. (proprietare anterioară a imobilului) pentru a face defalcarea. Pe moment fam. C. având probleme a renunțat la ideea de a vinde casa și cei doi soți au hotărât din nou să o vândă în cursul anului 2001, deplasându-se la același avocat A.I. pe str. A.L. În urma anunțului dat de această familie în ziar, au fost contactați de partea vătămată S.I., căreia au hotărât să-i vândă imobilul cu suma de 21.500 mărci germane. Textual martora arată „pentru a perfecta actele de vânzare-cumpărare ale casei ne-am dus la avocatul care a făcut și actele dinaintea vânzării, adică A.I., care ne-a chemat în biroul său de pe str. A.L., pe mine, soțul meu, pe S.I. și pe soția acestuia. Acolo A.I. a întocmit un contract de vânzare-cumpărare într-un număr de 4 exemplare pe care ne-a pus să le semnăm pe fiecare în parte, cu această ocazie am primit de la sas Ioan suma de 20.000 mărci germane, urmând să mai primim suma de 1.500 mărci germane după întabulare. Avocatul A.I. a reținut cele două contracte de vânzare-cumpărare la el, după ce au fost semnate, motivând că mai trebuie completate și să venim în următoarele zile pentru a le ridica de la el. Nu am reușit din motive de sănătate, am mers în următoarele zile, dar nu l-am găsit. Într-un târziu când l-am găsit, ne-a amânat spunându-ne că încă nu a reușit să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare …. L-am căutat și mai târziu, chiar și la părinții săi, dar nu l-am găsit și nici până în prezent nu am reușit să intrăm în posesia contractului de vânzare-cumpărare al casei”.

Martora C.F., avocată în cadrul Baroului Bihor, audiată fiind în cursul urmăririi penale declară că îl cunoaște pe inculpat deoarece a lucrat ca și consilier juridic la Primăria Oradea. Acesta i-a spus că este avocat în Baroul București, fiind stagiar la d-na avocat S., martora văzând asupra inculpatului delegații în acest sens. Inculpatul obișnuia să vină pe la cabinetul avocațial, făcându-i diverse comisioane martorei, însă nu l-a mai văzut din cursul lunii iulie 2001, acesta spunându-i că urmează să plece definitiv în Ungaria pentru a lucra ca și consilier juridic la Ambasada României din Budapesta. Potrivit aceleiași declarații în luna septembrie 2001, la biroul dânsei s-a deplasat un bărbat care i-a adus la cunoștință faptul că a fost „escrocat” de inculpat care i-a relatat că poate fi găsit în acest birou.

Martora T.R. juristă în cadrul SC R. SRL Oradea declară că l-a cunoscut pe inculpat ca referent la Primăria Oradea, student în același timp la Facultatea de Drept din București. După terminarea facultății a aflat de la inculpat că este avocat în Baroul București, context în care i-a și solicitat să o însoțească într-o deplasare la Cluj la sediul unei firme aflată în lichidare judiciară, ocazie cu care acesta ori secretara firmei i-a redactat pe calculator o delegație de avocat.

Fiind audiat, inculpatul A.I. nu a recunoscut nici una din faptele reținute în actul de sesizare, negând situația de fapt reținută în actul de sesizare fără a prezenta probe în sprijinul celor afirmate.

Reținând că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa, instanța de fond a dispus condamnarea acestuia la pedepse cu închisoarea la individualizarea cărora a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Cu privire la solicitarea martorului denunțător T.V., de a-i fi restituite sumele predate inculpatului, instanța de fond, având în vedere succesiunea în timp a legilor, a considerat necesar a face aplicarea art. 13 C. pen., în temeiul aplicării legii penale mai favorabile aceasta fiind Legea nr. 78/2000 modificată prin Legea nr. 161/2003, astfel încât, în baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen., a obligat inculpatul să restituie denunțătorului T.V., suma de 10.000 dolari SUA sau echivalentul în RON la cursul oficial al zilei la care se efectuează plata, respectiv a echivalentului în RON la data plății a sumei de 200 mărci germane, stabilit în funcție de rata de conversie a mărcii germane față de euro la data intrării pe piață a acestei valute liber convertibile.

În baza art. 14, art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părții vătămate S.I., suma de 1.120 RON cu titlu de despăgubiri civile.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A.I., în termenul legal prevăzut de art. 363 C. proc. pen., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:

- au fost încălcate dispozițiile legale cu privire la citarea sa în fața organelor judiciare, neefectuându-se demersuri suficiente pentru a se afla domiciliul său;

- nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală și nu s-au efectuat demersuri în sensul emiterii actului de citare în condițiile legii;

- procurorul nu a efectuat nici o probă timp de 1 an de zile, toate declarațiile fiind luate în baza actelor premergătoare și nu au fost consemnate într-un proces-verbal;

- recunoașterea din albumul de fotografii s-a realizat în prezența unor martori asistenți care nu au putut confirma remiterea unor sume de bani;

- nu s-a efectuat o expertiză grafologică asupra înscrisurilor denumite contract de împrumut și de angajament;

- în ce privește nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. a solicitat inculpatul a se extinde și cu privire la nerespectarea dispozițiilor privind citarea părților și a dreptului la apărare;

- inculpatul a solicitat desființarea hotărârii atacate pe considerentul nerespectării dispozițiilor legale referitoare la compunerea instanței.

Inculpatul a solicitat pentru motivele invocate trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Prin Decizia penală nr. 77/09 noiembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul penal declarat de către inculpatul A.I., împotriva Sentinței penale nr. 87 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalului Bihor, pe care a menținut-o în întregime.

A obligat pe apelant să plătească în favoarea statului suma de 1.000 RON, cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 200 RON, onorariu pentru avocat din oficiu P.N., conform delegației 2359/2009, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești în contul Baroului Bihor.

La pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, toate criticile formulate de inculpat nefiind fondate.

Astfel, cu privire la nerespectarea procedurii de citare în faza de urmărire penală reține instanța de apel că au fost emise doar procese verbale de căutare iar ulterior datei de 06 februarie 2003 inculpatul a prezentat o copie a cărții de identitate ce atestă stabilirea domiciliului în B. unde a și fost citat ulterior.

Referitor la solicitarea inculpatului de restituire a cauzei la procuror, constată instanța de prim control judiciar că nu sunt întrunite în cauză dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., fiind respectate atât dispozițiile referitoare la competență cât și cele privind prezența inculpatului și asistarea acestuia în cursul acestei faze procesuale.

Sub aspect probatoriu, opinează Curtea de Apel Oradea că nu se impune efectuarea unei expertize grafoscopice cât timp niciodată nu s-a făcut afirmația că inculpatul ar fi completat cele două înscrisuri.

Faptul că semnăturile aplicate pe cele două acte nu seamănă cu semnătura aplicată pe scriptele de comparație nu poate conduce la concluzia că respectivele înscrisuri sunt lipsite de valoare probantă.

Referitor la criticile inculpatului în legătură cu nelegala compunere a completului de judecată apreciază instanța de prim control judiciar că sunt nefondate întrucât aceste modificări ale componenței completului de judecată s-au datorat noilor dispoziții legale în această materie.

Reține de asemenea instanța de apel că pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect dozată, în deplin acord cu dispozițiile art. 72 C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul A.I., în termenul legal prevăzut de art. 385

3

C. proc. pen., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:

1 - organele de anchetă nu au făcut suficiente demersuri pentru aflarea domiciliului și a locului de muncă astfel încât nu a fost citat pentru a se prezenta la organul de urmărire penală fiindu-i în acest mod grav încălcat dreptul la apărare;

2 - nu s-au administrat probe în faza de urmărire penală, fapt ce rezultă din procesul-verbal de începere a urmăririi penale, toate declarațiile s-au luat în faza actelor premergătoare și nu au fost consemnate într-un proces-verbal pentru a constitui mijloace de probă;

Recunoașterea după fotografie s-a făcut în prezența unor martori asistenți care nu au confirmat sau infirmat că i s-au dat bani pentru a face ceva anume.

3 - nu s-a efectuat o expertiză grafologică asupra celor două înscrisuri denumite „contracte de împrumut și angajament”, de unde se putea constata cu ușurință că semnătura care i se atribuie este perfect identică prin suprapunere.

În raport de motivele invocate solicită a se constata nulitatea absolută a actelor de urmărire penală, desființarea ambelor hotărâri și restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

4 - recurentul inculpat solicită a se observa că judecata la instanța de fond a avut loc cu încălcarea legii în ceea ce privește compunerea completului de judecată, fiind format când din doi judecători, când dintr-un singur judecător;

5 - reține de asemenea recurentul că au existat două cazuri de incompatibilitate la judecarea recursului cu privire la magistrații C.P. și M.P., care au participat și la judecarea cauzei pe fond și au respins cereri esențiale pentru apărare;

6 - pe fondul cauzei, în subsidiar, inculpatul a solicitat achitarea sa în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru faptele reținute la punctele 1 și 2 din rechizitoriu și în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru fapta reținută la punctul 3 din rechizitoriu arătând că probele administrate în cauză nu fac dovada vinovăției sale;

7 - În fine, inculpatul a solicitat individualizarea pedepsei aplicate în sensul stabilirii ca modalitate de executare a pedepsei, suspendarea sub supraveghere în baza art. 86

1

C. pen.

În susținerea recursului inculpatul invocă cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 1, 2, 3, 6, 9, 10, 12, 17

1

, 18, 21 și 14 C. proc. pen.

Criticile aduse nu sunt fondate.

Verificând decizia penală recurată, pe baza lucrărilor din dosarul cauzei, în raport de cazurile de casare invocate, conform art. 385

6

alin. 2 C. proc. pen., rezultă că faptele și împrejurările săvârșirii acestora s-au reținut corect de instanța de fond, fiind dovedite prin probe concludente administrate atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească ce au fost complet analizate și just apreciate.

Analizând lucrările dosarului, reține Înalta Curte că toate criticile de nelegalitate, cât și de netemeinicie invocate de recurentul inculpat sunt nefondate astfel încât va respinge recursul declarat de acesta pentru motivele ce urmează a fi expuse în continuare.

Procedând la soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, consacrate de dispozițiile art. 6 C. proc. pen. cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a procedat la audierea inculpatului, ocazie cu care acesta a negat orice implicare în activitatea infracțională.

Motivele de nelegalitate invocate de inculpat referitor la hotărârile instanțelor inferioare sunt identice cu motivele de apel ridicate în fața Curții de Apel Oradea, Înalta Curte însușindu-și motivarea instanței de apel însă le va supune și propriei analize.

În urma verificărilor efectuate de către organele de poliție la solicitarea parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a constatat că inculpatul figurează cu domiciliul cunoscut în O.

Din procesul-verbal întocmit de organele de poliție la data de 22 octombrie 2000 cu ocazia descinderii la domiciliul cunoscut al inculpatului rezultă că apartamentul situat pe strada M. a fost vândut de către inculpat numiților M.I.V. și M.F. la data de 13 septembrie 2000 fiind depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare în copie xerox.

Ulterior acestei vânzări inculpatul s-a mutat la o adresă necunoscută.

De asemenea, în urma verificărilor s-a stabilit că inculpatul A.I. circulă cu un autoturism Dacia ce aparține SC L.L. SRL cu sediul în Oradea fapt pentru care s-au solicitat relații la Camera de Comerț și Industrie Bihor, din datele comunicate rezultând că sunt asociați în cadrul acestei societăți comerciale, inculpatul A.I. și mama sa A.L., iar sediul firmei este tot la domiciliul cunoscut al inculpatului fără a exista alte puncte de lucru.

S-au solicitat relații și la Serviciul de Evidență Informatizată a persoanei Bihor iar în cursul verificărilor s-a stabilit că atât A.I. cât și A.D.L. - noră, A.A. - tatăl și A.L. - mamă, figurează cu același domiciliu în O. și nu au alte mențiuni referitoare la schimbarea domiciliului sau reședinței.

Au fost verificate de asemenea evidențele Compartimentului Urmăriri din I.P.J. Bihor stabilindu-se că inculpatul A.I. a fost dat în urmărire generală cu Ordinul nr. 136672 din 07 noiembrie 2001 fiind solicitat de Biroul Poliției Judiciare - Compartimentul Înșelăciuni.

De asemenea, s-a procedat la verificarea inculpatului și la Uniunea Avocaților din România stabilindu-se cu această ocazie că nu figurează ca avocat stagiar sau definitiv la nici unul din barourile din România.

În legătură cu autoturismul Dacia s-a stabilit că a fost radiat la data de 22 ianuarie 2002 ca urmare a înstrăinării acestuia.

Toate verificările efectuate la Serviciul Pașapoarte, Centrul Militar Bihor Direcția Generală a Penitenciarelor, Biroul de Evidență Informatizată a persoanei chiar și în anul 2003, au fost negative, neputându-se stabili noul domiciliu sau reședință a inculpatului.

Constatându-se că inculpatul A.I. se sustrage de la urmărirea penală, pedeapsă prevăzută de lege, este mai mare de 2 ani închisoare iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a dispus arestarea în lipsă a inculpatului pe o perioadă de 5 zile.

Ca atare, susținerile inculpatului în sensul că nu a fost citat în faza de urmărire penală fiindu-i încălcat astfel dreptul la apărare nu sunt întemeiate, organele de urmărire penală depunând diligențe efective pentru a asigura prezența inculpatului la urmărirea penală fiind efectuate cercetări la toate organele specializate pentru a putea fi localizat domiciliul acestuia.

Intenția inculpatului de a se sustrage urmăririi penale este evidentă și rezultă din probele dosarului, neputând fi culpabilizate organele de urmărire penală de lipsă de rol activ sau că nu au realizat verificări consistente pentru a asigura prezența inculpatului în faza de urmărire penală.

Faptul că inculpatul A.I. s-a sustras urmăririi penale rezultă chiar din probele dosarului.

Astfel, întrucât în urma verificărilor s-a stabilit că inculpatul se deplasează cu autoturismul Dacia, în perioada imediat următoare, autoturismul a fost vândut. Toate formalitățile de radiere au fost efectuate de către V.C. care a fost împuternicit în acest sens de către SC L.L. SRL prin reprezentant A.L. - mama inculpatului.

În acest context remarcăm faptul că deși apartamentul situat în str. M. a fost înstrăinat la data de 13 septembrie 2000, delegația emisă numitului V.C. pentru a efectua radierea autoturismului, poartă data de 30 noiembrie 2001 și emitentul SC L.L. SRL figurează cu sediul tot în strada M. la interval de 1 an de la vânzarea apartamentului, situație care induce ideea că inculpatul a avut „grijă” de a nu oferi nici un fel de date în legătură cu locul în care s-ar afla, cu scopul vădit de a nu fi depistat de organele de urmărire penală.

Neprezentarea materialului de urmărire penală s-a datorat inculpatului care s-a sustras de la urmărirea penală, fapt ce a determinat ca punerea în mișcare a urmăririi penale, arestarea preventivă și trimiterea în judecată a inculpatului să se realizeze în lipsa acestuia.

Față de argumentele prezentate, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 21 C. proc. pen., așa cum în mod nejustificat solicită inculpatul A.I.

Din lucrările dosarului rezultă că organele de urmărire penală au depus eforturi susținute pentru a asigura prezența inculpatului în această fază procesuală, neexistând argumente care să justifice apărarea inculpatului privitor la încălcarea dispozițiilor legale referitoare la citare și implicit incidența dispozițiilor legale prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. privind nulitatea urmăririi penale.

Susținerea recurentului inculpat în sensul că nu s-au administrat probe în faza de urmărire penală ci doar acte premergătoare, nu este întemeiată.

În faza de urmărire penală organele de anchetă au administrat un vast probatoriu cu privire la existența infracțiunilor, pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluționări a acesteia, dând dovadă de rol activ astfel cum statuează dispozițiile art. 202 C. proc. pen.

S-au luat declarații părților vătămate, martorilor, s-au făcut recunoașteri după planșă foto în prezența martorilor asistenți, martori care de asemenea au dat declarații în cauză.

Faptul că acești martori asistenți nu au confirmat că inculpatul ar fi primit vreo sumă de bani de la părțile vătămate nu prezintă relevanță și nici nu poate fi luată în dezbatere această susținere a inculpatului cât timp rolul martorilor asistenți este acela de a confirma sau infirma legalitatea administrării probei la care asistă, participarea lor în cadrul procesului penal limitându-se doar la acest aspect, fără a avea cunoștință despre conținutul dosarului.

De altfel, contrar celor susținute de inculpat, martorul asistent B.F.L. a declarat în faza de urmărire penală că T.V. a afirmat, cu ocazia recunoașterii după fotografia judiciară că persoana indicată l-a înșelat la începutul anului 2001 cu suma totală de 10.000 dolari SUA și 200 mărci germane.

Ca atare, apreciază Înalta Curte că legalitatea probelor, modul de strângere și administrare a acestora nu pot fi puse sub semnul îndoielii, organele de urmărire penală administrând probe concludente și utile cauzei în vederea aflării adevărului și a lămuririi cauzei sub toate aspectele.

9

pct. 10 C. proc. pen.

Administrarea acestei probe a fost imposibilă întrucât nici una din părțile semnatare ale acestor înscrisuri nu a putut prezenta originalul, ori este îndeobște cunoscut că o expertiză asupra realității unui înscris se poate realiza doar asupra exemplarului original și nu asupra fotocopiei, fiind dificil de analizat în acest context caracteristicile scrisului cât și a aparținătorului acestuia.

Din probele dosarului rezultă cu certitudine că niciodată nu s-a făcut afirmația că inculpatul A.I. ar fi completat cele două înscrisuri, martorul denunțător T.V. arătând că el personal a scris cele două acte iar inculpatul și-a aplicat doar semnătura.

Referitor la înscrisurile menționate în actul de sesizare, inculpatul a depus la dosar, în fața instanței de fond un înscris denumit „expertiză grafologică” ce concluzionează că cele două înscrisuri și semnături sunt diferite, înscris ce nu poate prezenta nici o forță probantă așa cum în mod corect au stabilit și instanțele inferioare cât timp nu emană de la o persoană specializată în acest sens, nu poartă nici un nume, este scris de mână, situație neîntâlnită în cazul efectuării acestor lucrări de specialitate și nu poartă nici o ștampilă.

Mai mult decât atât, pentru a dovedi „veridicitatea” acestui înscris inculpatul A.I. depune și scripte de comparație pentru a demonstra că semnăturile de pe „contractul de împrumut” și „Angajament” nu îi aparțin, împrejurare ce dovedește în continuare că „dreptul la apărare al inculpatului” depășește orice limite, atitudinea acestuia fiind una de sfidare a instanțelor judecătorești chemate să stabilească adevărul pe baza unor probe certe, obținute în mod legal și nu a unor probe contrafăcute lipsite de orice urmă de credibilitate.

Este justă motivarea instanței de fond că „probele” depuse la dosar de către inculpat nu pot lipsi de substanță cele două înscrisuri a căror autenticitate este contestată de către acesta, cât timp scriptele de comparație depuse la dosar, ca emanând de la inculpat, reprezintă o semnătură fictivă, creată din pură imaginație tocmai cu scopul vădit de a fi diferită de semnătura existentă pe înscrisurile contestate.

Aceste motive de recurs invocate de inculpat nu pot avea ca efect restituirea cauzei la unitatea de parchet care a efectuat actele de urmărire penală, dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., cu denumirea marginală „restituirea pentru efectuarea urmăririi penale”, nefiind incidente în cauză.

Dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen. reglementează strict situațiile în care instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale și anume în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.

Nici una din situațiile expres enunțate de legiuitor în conținutul dispozițiilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen. nu este aplicabilă în cauză, fiind respectate atât dispozițiile referitoare la competență, sesizarea instanței cât și cele privind prezența inculpatului, organele de urmărire penală, depunând toate diligențele pentru a asigura prezența inculpatului la faza de urmărire penală.

Referitor la asistarea inculpatului în faza de urmărire penală, Înalta Curte reține că apărarea nu este obligatorie decât în cazurile expres reglementate de dispozițiile art. 171 alin. (2) C. proc. pen. și anume când inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical sau chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală apreciază că inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea.

Inculpatul A.I. nu s-a aflat în nici una din aceste împrejurări care să fi creat obligația organelor de urmărire penală de a asigura apărarea din oficiu a inculpatului, astfel încât încălcarea acestor dispoziții legale să atragă nulitatea actelor de urmărire penală cu consecința restituirii cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale.

9

pct. 3 C. proc. pen., nu sunt întemeiate.

Este adevărat că în cauza dedusă judecății, datorită întinderii în timp a soluționării acestei cauze generate în special de atitudinea inculpatului, compunerea completului de judecată a fost diferită, fiind formată din 2 judecători, având în vedere modificările legislative survenite pe parcursul procesului penal, fără a fi însă sesizate aspecte de nelegalitate sub acest aspect.

Cum normele de procedură penală sunt de strictă interpretare și de imediată aplicare, compunerea completului de judecată a suferit modificări pe parcursul derulării procesului penal, nefiind identificate aspecte de nelegalitate referitoare la compunerea completului care să facă posibilă incidența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 3 C. proc. pen.

Faptul că domnii judecători P.C. și P.M. din cadrul Tribunalului Bihor au făcut parte din completul care a soluționat recursul formulat de inculpat împotriva încheierii de menținere a stării de arest și ulterior au participat la soluționarea apelului declarat de inculpatul A.I., prin promovarea lor la instanță superioară în grad, respectiv Curtea de Apel Oradea, nu atrage incidența cazului de incompatibilitate reglementat de dispozițiile art. 47 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Cei doi magistrați au soluționat recursul declarat de inculpat împotriva unei măsuri preventive iar participarea ulterioară la soluționarea apelului, magistratul judecător P. trimis, făcând parte chiar din completul care a pronunțat decizia penală recurată, excede cazului de incompatibilitate supus analizei.

Reține Înalta Curte că faptele și împrejurările comiterii acestora au fost dovedite prin probe concludente administrate atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească și au fost atent analizate de instanța de fond care a stabilit o stare de fapt conformă cu realitatea.

Astfel, materialul probator administrat în cauză, respectiv denunțurile formulate de martorul T.V., declarațiile date ulterior de acesta, declarațiile părții vătămate S.I., declarațiile martorilor asistenți S.C. și B.F.L., declarațiile martorilor T.R., C.F., T.R., proba cu înscrisuri, face dovada mai presus de orice dubiu a vinovăției inculpatului sub aspectul comiterii infracțiunilor reținute în sarcina sa.

Astfel, denunțătorul T.V. a declarat în mod constant pe parcursul procesului penal, descriind în amănunțime modul în care inculpatul A.I. s-a prezentat ca fiind avocat în cadrul Baroului București și i-a promis acestuia că îl va ajuta să promoveze examenul de intrare la Baroul București lăsând să creadă că are influență asupra unui judecător de la Curtea Supremă, pe nume P.I., solicitând și primind în acest scop suma de 5.000 dolari SUA.

Pentru a câștiga încrederea denunțătorului, inculpatul A.I. i-a solicitat acestuia diploma de absolvire a facultății și lucrarea de diplomă spunându-i că îl va anunța când trebuie să se prezinte pentru susținerea examenului de admitere în barou.

Ulterior, tot pentru a câștiga încrederea denunțătorului a conceput o convenție angajament datată 25 martie 2001 pe care a semnat-o alături de martorul denunțător.

De asemenea, știind că fratele martorului denunțător, T.R., a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării pedepsei, s-a oferit contra sumei de 200 mărci și 5.000 dolari SUA, să rezolve situația acestuia la Curtea Supremă de Justiție, lăsând să creadă că are influență asupra judecătorului P.I., în sensul obținerii achitării sau aplicarea unei amenzi penale.

În acest sens, pentru a întări convingerea martorului denunțător asupra influenței pe care o are asupra așa zisului judecător, cei doi s-au deplasat la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și ulterior la Curtea Supremă de Justiție, spunând că a luat legătura cu judecătorul căruia i-a dat suma de 5.000 dolari SUA

Și în cazul părții vătămate S.I., inculpatul l-a indus în eroare spunându-i că este avocat și poate perfecta actul de vânzare-cumpărare referitor la imobilul din Oradea iar ulterior să se ocupe de intabularea acestuia pretinzând suma de 11.200.000 ROL.

Martorii C.F. și C.F., vânzători, îl cunoșteau pe inculpat ca fiind avocat, el prezentându-se de asemenea părții vătămate S.I., tot ca avocat, căruia i-a spus că poate profesa avocatura în orice localitate din România și cât timp se află la Oradea are biroul împreună cu doamna avocat C.F.

Această situație este confirmată și de martora C.F. care a arătat că inculpatul i-a spus că este avocat în Baroul București, fiind stagiar la d-na avocat S.

Arată de asemenea martora, că niciodată nu a lucrat cu inculpatul și nu a discutat cu el în vederea acceptării ca stagiar.

Martora susține de asemenea că în cursul lunii septembrie s-a prezentat la biroul său un bărbat care-l căuta pe inculpat despre care i-a spus că l-a excrocat cu câteva mii de mărci germane și că poate fi găsit la acest birou.

Și martora T.R. de profesie jurist a declarat că știe de la inculpat că este avocat în cadrul Baroului București.

Probele administrate în cauză dovedesc că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa, argumentele prezentate de acesta nefiind credibile și nici în măsura să conducă la adoptarea unei soluții contrare celei dispuse de instanțele inferioare.

Inculpatul A.I. a negat în permanență comiterea faptelor ce i se rețin în sarcină, fără a prezenta probe care să susțină versiunea sa.

Din analiza lucrărilor dosarului rezultă fără putință de tăgadă că preocuparea primordială a inculpatului A.I. nu a fost aceea de a contracara probele de vinovăție aduse în acuzarea ei, de a tergiversa, sub diferite pretexte, soluționarea cauzei.

Este adevărat că soluționarea acestei cauze, care deși nu comportă o complexitate deosebită, a durat în timp, excesiv de mult, însă întârzierea soluționării cauzei nu a fost provocată de comportamentul autorităților și de cel al inculpatului care a valorificat toate garanțiile prevăzute de procedura internă, abuzând chiar de aceste garanții cu scopul vădit de a întârzia soluționarea cauzei.

Durata procedurilor în faza de urmărire penală nu poate fi imputată autorităților care au fost în imposibilitate de a desfășura acte de cercetare penală datorită imposibilității de a-l localiza pe inculpat, fapt ce a determinat constatarea sustragerii de la urmărirea penală a acestuia.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că doar întârzierile provocate de comportamentul autorităților sunt de natură să atragă responsabilitatea statului, ori în cauza dedusă judecății nu poate fi trasă o asemenea concluzie, autoritățile judiciare depunând suficiente diligențe pentru soluționarea procesului într-un termen rezonabil.

Vom expune în continuare atitudinea manifestată de inculpatul A.I. în fața instanțelor de judecată din cele trei grade de jurisdicție ce evidențiază un comportament abuziv, de utilizare excesivă a garanțiilor procesuale, fapt pentru care apreciază Înalta Curte că în nici un caz aceasta nu poate invoca încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În nici un caz inculpatul nu se poate plânge că nu i-a fost respectat dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil fiindu-i admise toate cererile formulate pe parcursul procesului final pentru lipsă de apărare, pentru pregătirea apărării, caz de boală, excepții de neconstituționalitate, cereri de recuzare, tocmai în considerarea principiilor consacrate atât de legislația națională cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, principii de care însă a abuzat, consecința fiind aceea a întinderii cauzei pe o perioadă nejustificat de mare.

Deși inculpatul A.I. a propus în apărare, audierea a 6 martori, în pofida tuturor eforturilor depuse de instanța de fond, a fost imposibilă audierea acestora, fiind chiar imposibil de stabilit domiciliul lor, fapt pentru care inculpatul a renunțat la administrarea acestei probe.

Astfel, reține instanța de fond că după înregistrarea cauzei la tribunal, inculpatul a fost audiat solicitând în probațiune audierea a nu mai puțin de 6 martori în apărare, care nu au putut fi audiați la cele 11 termene acordate în continuare, fie datorită stării de sănătate a unora dintre acestea fie pe de altă parte datorită imposibilității determinării, chiar apelându-se la serviciul de Evidență Informatizată a persoanei, a adresei martorilor C.A. și T.M., indicați de inculpat în interogatoriul luat.

După acordarea celor 11 termene de judecată la data de 16 ianuarie 2006 inculpatul formulează o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63 alin. (2) și art. 67 C. proc. pen., dosarul fiind înaintat Curții Constituționale.

După restituirea dosarului se acordă alte 19 termene de judecată, însă cu toate demersurile făcute de instanță nu a putut fi audiat nici unul din cei 6 martori propuși exclusiv în apărare de inculpat, care a renunțat pe rând la 4 dintre ei, instanța revenind asupra celor doi - C.A. și T.M. În ceea ce-l privește pe primul martor s-a constatat că nu a locuit niciodată la adresa indicată, în lipsa completării datelor de identitate neputându-se stabili unde domiciliază acesta. În ce o privește pe martora T.M. s-a constatat că această persoană nu este din Oradea, nu s-a deplasat niciodată la Oradea, nu a avut calitate de traducător, fiind angajată de peste 15 ani la Judecătoria Carei,  neavând nici o legătură cu prezenta cauză.

Pe parcursul acordării acestor termene de judecată inculpatul a solicitat în două rânduri restituirea cauzei la procuror și de asemenea efectuarea unei expertize grafologice, cerere respinsă pe considerent că pe de o parte la dosar nu se regăsesc actele originale ale înscrisurilor contestate, iar pe de altă parte acestea nu au fost prezentate în original de nici una din părțile implicate în cauză. La data de 7 octombrie 2008 inculpatul a formulat o nouă excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69, 89, 116, 127 alin. (1) C. proc. pen., ocazie cu care instanța a respins cererea de înaintare a dosarului la Curtea Constituțională, apreciind că excepția invocată nu are legătură cu cauza, încheiere recurată de inculpat și menținută prin Decizia penală 639/R/2008 a Curții de Apel Oradea.

Aceeași conduită procesuală a fost adoptată de inculpat atât în fața instanței de prim-control judiciar cât și în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cele 10 termene acordate de instanța de Apel, respectiv Curtea de Apel Oradea, 7 dintre acestea au fost solicitate de către inculpat pentru lipsă de apărare, pentru pregătirea apărării sau pentru imposibilitate de prezentare din motive de sănătate.

La unul din termene, inculpatul A.I. a formulat o cerere de recuzare a doamnei judecător P.C., cerere respinsă prin încheierea de la 27 octombrie 2009.

La termenul din 10 noiembrie 2009, inculpatul a formulat o excepție de neconstituționalitate ce a fost admisă de Curtea de Apel Oradea și sesizată Curții Constituționale pentru soluționarea excepției, fiind respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia 826 din 22 iunie 2010, cauza având următorul termen la 07 septembrie 2010.

Și în fața Înaltei Curți, din cele 7 termene acordate, 5 dintre acestea au fost solicitate de inculpat sub pretextul lipsei de apărare, pregătirea apărării sau imposibilitatea prezentării apărătorului ales.

Așa cum se poate lesne observa conduita procesuală a inculpatului nu a fost una conformă cu o atitudine de respect față de instanțele de judecată, el adoptând o atitudine de sfidare concretizată atât prin modalitatea de a solicita amânarea cauzei sub diferite pretexte cât și prin neseriozitatea probelor solicitate în apărare, el propunând martori al căror domiciliu nu a putut fi stabilit nici prin Serviciul de Evidență Informatizată a persoanei, sau prin depunerea unei așa intitulate „expertize grafologice” scrisă de mână, fără a arătat de la cine emană și fără a purta vreo ștampilă, elemente care să-i confere o oarecare urmă de credibilitate.

Ca atare, apreciază Înalta Curte că vinovăția inculpatului a fost dovedită mai presus de orice dubiu, atitudinea de negare a participării sale la comiterea faptelor, fiind determinată de dorința acestuia de a fi absolvit de răspundere penală.

Nici cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. nu este incident în cauză, critici