ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 986/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 2998

din 1 iunie 1999, a admis în parte acțiunea modificată, introdusă de reclamanta

C.N.C.F.R. SA, reprezentată de S.M.F. SA București, împotriva pârâtei SC E.I. SRL

București și a constatat nulitatea absolută a contractului de locațiune nr. 15

din 2 octombrie 1992, modificat și completat prin actele adiționale nr. 17 din 5

august 1993 și nr. 2 din 21 septembrie 1996. S-a respins evacuarea pârâtei de

pe terenul în litigiu, în suprafață de 4083 mp, și a fost obligată aceasta la

plata sumei de 415.195.191 lei contravaloarea chiriei neachitate.

A fost anulată, ca informă, cererea privind plata

dobânzii.

S-a reținut că acțiunea a fost inițial introdusă de S.N.C.F.R.

dar, pe parcursul procesului, în urma reorganizării, potrivit O.G. nr. 12/1998

și H.G. nr. 581/1998, în drepturile și obligațiile acesteia s-a substituit C.N.C.F.R.

SA, care a figurat parte în proces.

Dat fiind obiectul de activitate al acesteia,

potrivit art. 6 din H.G. nr. 584/1998 și dispozițiilor art. 4, referitoare la

termenul de 90 zile pentru încheierea protocolului de predare-primire a

activului și pasivului, S.N.C.F.R, care este un termen de recomandare și nu de

decădere, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale

active, care a fost invocată de pârâtă.

Pe fondul litigiului, s-a arătat că în anul 1992, între

Clubul Sportiv R. și SC R.I. SRL, s-a încheiat contractul nr. 15 pentru un

teren de sport pe care au fost ridicate 11 construcții cu caracter provizoriu,

termenul de locațiune fiind prelungit prin actele arbitrale până în anul 2010.

În anul 1996, contractul de locațiune a fost cesionat

de către locator pârâtei din proces, care, fără a avea autorizație de

construcție, potrivit Legii nr. 50/1001, a edificat 190 boxe utilizate pentru

activități comerciale, încălcându-se astfel dispozițiile H.G. nr. 994/1990,

privind organizarea și funcționarea Ministerului Tineretului și Sportului, în

sensul că a fost schimbată destinația obiectului închiriat, din teren de

handbal în spațiu comercial, fără avizul acestui minister.

Prin sentința nr. 9146/1994, pronunțată de

Judecătoria Sector 6 București, irevocabilă, s-a constatat că reclamanta este

proprietara terenului ce a format obiectul locațiunii, motiv pentru care a fost

notificată pârâta în vederea încheierii unei noi convenții, notificare la care

pârâta nu a dat curs, iar din anul 1997 a refuzat să mai achite și chiria.

Față de situația de fapt reținută, instanța a făcut

aplicațiunea art. 966 și 968 C. civ. și a art. 1429 și 1430 C. civ., a

constatat nulitatea contractului de locațiune, cu consecința evacuării și a

plății chiriei.

Apelul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat

prin decizia civilă nr. 2041 din 30 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel

București.

S-a motivat de instanța de apel că reclamanta are

calitate procesuală activă față de sentința nr. 9146/1994 a Judecătoriei

sectorului 6 București, astfel că, întemeiat, a fost respinsă excepția.

Cu privire la fondul cauzei, s-a apreciat că, față de

încălcarea clauzelor contractului de către pârâtă, care a construit cu

încălcarea Legii nr. 50/1991, operează nulitatea actului, iar chiria, începând

cu anul 1997, este datorată, întrucât terenul a fost folosit de pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta,

care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ., a susținut următoarele:

lipsei calității procesuale active a reclamantei, deși constituia motiv de apel,

și nici cu privire la pct. 1 lit. b) din motivele de apel în legătură cu

imposibilitatea ca terenul în discuție să fie cuprins în patrimoniul

reclamantei, dat fiind regimul juridic al acestuia.

C. proc. civ.) în esență, se critică decizia pronunțată în apel pentru modul

greșit de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a

reclamantei, făcându-se o expunere detaliată a situației de fapt, care, în

opinia recurentei, ducea la o soluție contrară celei reținute de instanțe.

În ceea ce privește efectele juridice ale sentinței nr.

9146/1994, se susține că, fiind pronunțată într-o acțiune în constatare, nu

constituia titlu de proprietate și nici titlu executor și că, în orice caz,

terenul în discuție în dosarul de față este exclus din dispozitivul sentinței.

Cu referire la nulitatea contractului, se menționează

că instanțele nu rețin, în considerentele hotărârilor, încălcarea vreunei

dispoziții de ordine publică ori contrarii bunelor moravuri pentru a se face

aplicarea art. 968 C. civ., ar fi putut duce la rezilierea acestuia și nu la

nulitatea absolută.

Pretinde recurenta că pentru lucrările de construcție

a avut autorizație.

De asemenea, se critică decizia pentru obligarea

recurentei la plata chiriei, considerându-se că intimata nu avea un asemenea

drept, pentru că între părți nu a existat raporturi contractuale, iar

contractul nr. 15/1992 se pretinde că este nul, iar în ceea ce privește plata

chiriei, greșit s-a dispus obligarea în lipsa unui contract de locațiune și,

oricum, calculul este greșit, deoarece acesta se negociază de părți, urmând a

se deduce T.V.A, impozit, etc., suma putând fi stabilită doar prin efectuarea

unei expertize contabile, dar reprezentând lipsa de folosință și nu chirie.

Deși, la cererea ambelor părți, o asemenea probă a

fost admisă, ulterior, s-a revenit asupra ei, total nejustificat.

Ultima critică privește greșita evacuare de pe teren

în temeiul unui contract nul.

Recursul este nefondat.

I. O simplă lectură a considerentelor deciziei relevă

contrariul celor susținute asupra excepției, arătând și motivul pentru care o

consideră neîntemeiată.

Afirmația din cadrul acestui motiv de recurs, cu

privire la motivul de apel numerotat cu pct. 1 lit. b), se constată

neîntemeiată atât pentru faptul că, din decizie, rezultă că s-a făcut trimitere

la calitatea de proprietară a reclamantei, decurgând din sentința civilă nr. 2146/1994,

dar mai ales că acest punct 1 lit. b) nu constituie motiv de apel distinct-obligatoriu

pentru ca instanța să-l analizeze și să se pronunțe asupra lui, ci, în cadrul motivului

de apel vizând calitatea procesuală a reclamantei, reprezintă un argument în sprijinul

sentinței excepției invocate.

Faptul că instanța, respingând motivul de apel

referitor la excepție, nu s-a referit și la acest argument folosit de pârâtă în

susținerea acestei critici aduse instanței de fond, nu echivalează cu o

nepronunțare, care să încalce dispozițiile art. 261 C. proc. civ., considerent

pentru care se respinge acest motiv de recurs.

II. În dezvoltarea acestui motiv de casare, se

constată că recurenta, ca și în apel, folosește pentru același motiv de recurs

argumente de fapt sau de drept pe care le subnumerotează, dar care toate tind

la susținerea motivului de esență.

De aceea, în analiza acestei critici, întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va răspunde exclusiv la

criticile de esență, pe problemele care au format obiectul acțiunii, și nu

punctual, pe argumentele de fapt, ce susține în opinia recurentei aceste

critici.

Deși în primul motiv de recurs se susține că instanța

de apel nu s-a pronunțat pe excepție, în cel de al doilea motiv, se critică, pe

fond, soluția prin care s-a respins excepția, ceea ce constituie o inadvertență

în apărarea recurentei.

Este adevărat că art. 2 alin. (3) (și nu alin. (4)

cum se arată în recurs) din H.G. nr. 585/1998 are conținutul reprodus de recurentă,

conform căruia nu doar nerespectarea termenului de încheiere a protocolului de

predare-primire a activului și pasivului societății reorganizate (S.N.C.F.R.)

nu este sancționată de lege, el fiind astfel, doar un termen de recomandare,

cum s-a reținut și de instanțe, fără efecte juridice sub aspectul calității

reclamantei.

Negarea efectelor juridice ale sentinței nr. 9146/1994,

irevocabile, privind titlul de proprietar al S.N.C.F.R. în urma reorganizării

căreia, conform dispozițiilor O.G. nr. 12/1998 și H.G. nr. 584/1998, a luat

ființă reclamanta C.N.C.F.R., dar și discutarea temeiniciei și legalității

acesteia este contrarie principiului autorității lucrului judecat.

Din dispozitivul acestei sentințe, coroborate cu

procesul-verbal din 21 mai 1996, de punere în executare a titlului nr. 9146/1994

și în posesie a reclamantei, rezultă că este vorba de terenul în discuție,

astfel că orice discuție este fără suport legal.

Mai mult, tocmai faptul că hotărârea din 1994 a fost

pusă în executare și tot în baza ei s-a încheiat și „Protocolul” din 3 iunie

1996 demonstrează că aceasta constituia titlu pentru reclamantă și justifică

calitatea procesuală activă de a formula acțiunea de față.

Analizându-se, în cadrul acestui motiv, criticile pe

fondul litigiului, se constată că:

cauzele pentru care contractul de locațiune este lovit de nulitate absolută.

Dacă s-ar fi citit cu atenție sentința menținută de

decizia recurată, critica nu se justifica, deoarece nulitatea contractului a

fost motivată prin încălcarea de către pârâtă a unei norme imperative din H.G.

nr. 15/1992, privind obligativitatea avizului Ministerului Tineretului și Sportului

atunci când se schimbă destinația unei baze sportive sau se desființează.

Or, prin construcțiile cu caracter definitiv și

destinație comercială, construite de pârâtă în locul celor demontabile, care

i-au fost cesionate de locatorul inițial, SC R.I. SRL, s-a schimbat evident

destinația obiectului contractului, chiar și acesta interzicând o asemenea măsură.

Deci, ceea ce s-a reținut de instanțe și a constituit

apărarea reclamantei, nu a constat în inexistența autorizației, ci a avizului

organului competent la emiterea autorizației.

De aceea, afirmația din recurs că s-a obținut

autorizația de construcție, nu rezolvă problema dedusă judecății, iar

dispozițiile art. 968 și 966 C. civ. operează din plin.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de

415.195.491 lei, se constată, atât din considerentele sentinței, cât și ale

deciziei, că este vorba de echivalentul lipsei de folosință a terenului

începând cu anul 1997 și nu de chirie în baza unui contract.

Așa se și explică notificările care au fost făcute

pârâtei și la care aceasta nu a dat curs, continuând să folosească, însă,

spațiul care a format obiectul contractului de locațiune nr. 15/1992.

Susținerea recurentei privind calculul sumei la care

a fost obligată pe motiv că nu s-a administrat proba cu expertiza contabilă

încuviințată la cererea recurentei, dar asupra căreia s-a revenit nejustificat,

este contrazisă flagrant de actele dosarului.

În primul rând că la instanța de fond, pârâta deși nu

a fost de acord cu suma pretinsă, nu a solicitat o asemenea probă.

În apel, la cererea sa, s-a prorogat discutarea

aceste probe după răspunsul părților la interogatoriu, iar după depunerea

răspunsurilor, în ședința din 30 iunie 2000, apelanta-pârâtă, asistată de

avocat, a declarat că nu mai insistă în administrarea probei cu expertiză.

În asemenea condiții, când nu s-a combătut prin nici

o altă dovadă cuantumul cerut de reclamantă, nu se poate face susținerea din

recurs și mai ales nu se poate aduce nici o critică instanței.

Evacuarea recurentei s-a dispus corect, deoarece

aceasta a refuzat să încheie contractul cu intimata reclamantă, folosind

spațiul fără nici un titlu, iar contractul nr. 15/1992, în baza căruia i-a fost

cesionat recurentei, s-a constatat nul.

Față de cele arătate și acest motiv de casare este

nefondat și urmează a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta, SC E.I. SRL

București, împotriva deciziei nr. 2041 din 30 iunie 2000 a Curții de Apel

București, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie

2003.