ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 663/2003

S-a luat

în examinare recursul declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale nr.110 din 16 aprilie 1999

a Tribunalului Vrancea, privind pe inculpata N.D.

Au

lipsit  intimata inculpată N.D. și intimata parte civilă M.F.

Procedura

de citare a fost legal îndeplinită.

Procurorul

a susținut motivele de casare astfel cum au fost arătate, în scris, în memoriul

înaintat la dosar și a  pus concluzii de admitere a recursului în anulare și

menținerea soluției de achitare a inculpatei, pronunțată de instanța de fond.

C

U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față;

In

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin

plângerea prealabilă formulată la 10 aprilie 1998, partea vătămată I.E. a cerut

tragerea la răspundere penală a inculpatei N.D., pentru săvârșirea infracțiunii

de furt între rude, prevăzută de art.210 din Codul penal, constând în faptul

că, în cursul lunii februarie al anului 1998,  locuind împreună, aceasta i-a

sustras mai multe bunuri și suma de 860.000 lei .

Judecătoria

Focșani, prin sentința penală nr.556 din 4 martie 1999 a dispus , în baza

art.11 pct.2 lit.a, coroborat cu art.10 alin.1 lit.a din Codul de procedură

penală, achitarea inculpatei.

In

fapt, s-a reținut, că, la începutul lunii ianuarie 1998, M.F. a rugat-o pe N.D.

să o găzduiască pe sora lui, I.E., care era foarte bolnavă, la ea, promițându-i

în schimbul întreținerii acesteia că îi va face acte pe un teren al surorii

sale . După două luni, M.F. a luat-o pe sora sa, împreună cu lucrurile pe care

i le adusese (un pat și un șifonier vechi), întrucât nu și-a  ținut promisiunea,

fapt reproșat de către inculpată .

Instanța

a constatat că probele administrate nu confirmă existența faptei de furt și a

respins, totodată,  cererea de despăgubiri  a părții civile.

Prin

decizia penală nr.110 din 16 aprilie 1999, Tribunalul Vrancea a admis recursul

declarat de partea civilă M.F., în calitate de procurator al părții vătămate

și, rejudecând cauza, a condamnat pe N.D. la un an închisoare, cu suspendarea

executării pedepsei pe durata termenului de încecare de 3 ani, conform art.81-82

din Codul penal și a obligat-o la plata sumei de 860.000 lei , despăgubiri

civile, către partea civilă M.F.

In

baza art.409 și a art.410 alin.1 partea I pct.8 din Codul de procedură penală,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție , a

declarat recurs în anulare,  pentru desființarea deciziei, pe care o consideră

contrară legii, deoarece condamnarea inculpatei de către instanța de recurs

pentru infracțiunea de furt între rude, prevăzută de art.210 din Codul penal ,

este consecința unei erori grave de fapt.

Examinând

decizia atacată în raport de  cazul de recurs în anulare invocat, Curtea

constată, în baza lucrărilor și a materialului  din dosarul cauzei, recursul

fondat, urmând a fi admis.

1.

Din examinarea dispozițiilor cuprinse în art.210 din Codul penal, care

încriminează fapta de furt săvârșită între soți ori rude apropiate, sau,

printre altele, de către cel care locuiește împreună cu  persoana vătămată ori

este găzduit de aceasta, pentru care urmărirea penală pornește la plângerea

prealabilă, a persoanei vătămate, rezultă că este necesară producerea de dovezi

care să ateste legătura specială,deosebită, ce există între inculpat și cel

vătămat prin activitatea sa, de care a și profitat, sustrăgându-i bunurile.

Conform

art.345 alin.2 din Codul de procedură penală, care reglementează modalitățile

de rezolvare a acțiunii penale, condamnarea se pronunță dacă instanța constată

că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

2.

Revenind la cauză, se constată, din examinarea plângerii prealabile formulate

de partea vătămată I.E., că aceasta nu cuprinde nici un mijloc de probă în

dovedirea faptei de sustragere „ a unor bunuri și bani din șifonier” , astfel

cum se prevede în mod expres în art.222 alin.2 din Codul de procedură penală (

filele 3 și 1).

La

unul dintre termenele de judecare  a plângerii , partea vătămată, prin M.F. (

fratele său) în calitate de procurator, ( conform actului întocmit și

autentificat la 3 iunie 1998, fila 10 din dosarul primei instanțe) a declarat

că plângerea urmează să fie dovedită cu acte, respectiv,declarația inculpatei N.D.,

dată în fața organelor de poliție și un martor, B.L., pe care îl va prezenta

personal (Judecătoria Focșani, încheierea din 9 septembrie 1998, fila 21).

La

termenul din 4 martie 1999 , partea  civilă M.F. a renunțat la audierea

martorului și  nu a mai propus alte probe, iar Moise Ștefan , unul dintre

moștenitorii părții vătămate, I.E.

(care

în cursul procesului a decedat, respectiv, la 15 septembrie 1998), audiat în

această calitate, a declarat că defuncta nu avea suma de 860.000 lei, deoarece

sora sa era pensionară și avea o pensie de aproximativ 200.000 lei (fila 38) .

Or,

hotărârile sunt supuse casării, potrivit cazului de recurs în anulare invocat,

în situația în care, contrar probelor neândoielnice, neechivoce, existente în

cauză, instanța a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute în art.345 alin.1

din Codul de procedură penală în temeiul unor fapte reținute în mod vădit

greșit.

In

alți termeni, reținându-se , ca urmare a unei erori grave de fapt, o situație

contrară realității, instanța a dat o soluție care este infirmată, nu

corespunde probelor administrate în cauză.

Instanța

de control judiciar, prin condamnarea inculpatei numai în baza susținerilor

părții vătămate, neconfirmate de nici o altă probă, a comis o eroare gravă de

fapt,întrucât nu rezultă cu certitudine că partea vătămată ar fi avut, când a

venit la inculpată, suma de 860.000 lei, pronunțând astfel o hotărâre netemeinică

și nelegală.

In

consecință, Secția penală a Curții Supreme de Justiție, conform art.414

1

alin.1 din Codul de procedură penală, coroborat cu art.385

15

alin.1

pct.2 lit.d din același cod, va admite recursul în anulare declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, va

casa decizia penală nr.110  din 16 aprilie 1999 a Tribunalului Vrancea , în

sensul că va respinge recursul declarat de partea civilă M.F. și va menține, ca

temeinică și legală, sentința penală nr.556 din 4 martie 1999 a Judecătoriei

Focșani .

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite

recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale nr.110 din 16 aprilie 1999

a Tribunalului Vrancea, privind pe inculpata N.D.

Casează

decizia atacată, în sensul că respinge recursul declarat de partea civilă M.F.

împotriva sentinței penale nr.556 din 4 martie 1999 a Judecătoriei Focșani, pe

care o menține.

Pronunțată

în ședință publică, azi 11 februarie 2003.