ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 742/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 14 iulie 2003, reclamantul F.G. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Constanța, solicitând anularea hotărârii pârâtei nr. 3646 din 12 iunie 2003 și obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre, prin care să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr.189/2000. Motivându-și acțiunea, reclamantul a arătat că este îndreptățit la acordarea drepturilor prevăzute de actul normativ indicat, întrucât, după ocuparea Ardealului de Nord, tatăl său, care a fost lucrător CFR în Oradea a fost strămutat împreună cu familia în Ungaria. Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 163/CA din 30 octombrie 2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată, cu consecința obligării pârâtei de a recunoaște reclamantului calitatea de beneficiar al O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000 cu modificările și completările ulterioare (persoană strămutată – art. 1 lit. c) în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945). A mai dispus ca pârâta să emită o nouă hotărâre, în care să fie inclusă perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada strămutării forțate a reclamantului și a familiei sale, din motive etnice, din Oradea în Ungaria, în perioada 1940 – 1945, neavând relevanță locul strămutării sau faptul că titularul strămutării a prestat sau nu aceeași activitate în perioada strămutării. Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Constanța solicitând, în temeiul art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În esență, recurenta a susținut că, din probele administrate nu reiese indubitabil calitatea de refugiat a intimatului reclamant, tatăl reclamantului putând pleca de bunăvoie în Ungaria. Recursul este nefondat. În conformitate cu prevederile art. 1 lit. c) din O. G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu. Prin „persoană strămutată în altă localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G.

nr. 105/1999, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. În mod eronat recurenta susține că intimatul reclamant nu s-ar afla în această situație. Astfel, coroborând datele rezultate din adeverința nr.1/6/1119 din 11 august 2003 eliberată de Compania Națională de Căi Ferate „CFR” SA cu declarațiile autentice ale martorilor reiese că familia tatălui recurentului a fost mutată forțat din Oradea – localitatea de domiciliu - în Ungaria, unde acesta a lucrat la căile ferate maghiare (M.A.V.), din motive etnice. Cât privește declarațiile martorilor, acestea sunt în perfectă concordanță cu înscrisurile depuse și sunt admisibile potrivit dispozițiilor Legii nr. 319/2002, care arată că dovada persecuției etnice se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, inclusiv prin declarații de martori.

Este evident că măsura schimbării locului de muncă nu s-a făcut de bună voie – așa cum susține recurenta – acest act trebuind interpretat în raport și cu conjunctura istorică a momentului, fiind cunoscute tendințele de deznaționalizare forțată a populației române din teritoriile ocupate, după Diktatul de la Viena. Ca atare, din probele administrate, s-a făcut dovada că strămutarea familiei intimatului în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a fost concretizarea unei persecuții din motive etnice, ceea ce îl îndreptățește pe acesta la acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de Legea nr.189/2000, începând cu luna următoare depunerii cererii sale la Casa Județeană de Pensii Constanța.

Analizând corect situația de fapt dedusă judecății și aplicând corespunzător prevederile legale incidente, instanța fondului a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Constanța împotriva sentinței civile nr. 163/CA din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2004.