ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 742/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data

de 14 iulie 2003, reclamantul F.G. a chemat în judecată pe pârâta Casa

Județeană de Pensii Constanța, solicitând anularea hotărârii pârâtei nr. 3646

din 12 iunie 2003 și obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre, prin care

să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr.189/2000.

Motivându-și

acțiunea, reclamantul a arătat că este îndreptățit la acordarea drepturilor

prevăzute de actul normativ indicat, întrucât, după ocuparea Ardealului de

Nord, tatăl său, care a fost lucrător CFR în Oradea a fost strămutat împreună

cu familia în Ungaria.

Curtea

de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.

163/CA din 30 octombrie 2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată, cu

consecința obligării pârâtei de a recunoaște reclamantului calitatea de

beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000 cu modificările

și completările ulterioare (persoană strămutată – art. 1 lit. c) în perioada 6

septembrie 1940 – 6 martie 1945).

A mai

dispus ca pârâta să emită o nouă hotărâre, în care să fie inclusă perioada 6

septembrie 1940 – 6 martie 1945.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin probele administrate,

reclamanta a făcut dovada strămutării forțate a reclamantului și a  familiei

sale, din motive etnice, din Oradea în Ungaria, în perioada 1940 – 1945,

neavând relevanță locul strămutării sau faptul că titularul strămutării a

prestat sau nu aceeași activitate în perioada strămutării.

Împotriva

sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii

Constanța solicitând, în temeiul art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă,

casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În

esență, recurenta a susținut că, din probele administrate nu reiese indubitabil

calitatea de refugiat a  intimatului reclamant, tatăl reclamantului putând

pleca de bunăvoie în Ungaria.

Recursul

este nefondat.

În

conformitate cu prevederile art. 1 lit. c) din O. G. nr. 105/1999 aprobată prin

Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestei ordonanțe persoana,

cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive

etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Prin

„persoană strămutată în altă localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002

privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege persoana care a

fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă

localitate, din motive etnice.

În mod

eronat recurenta susține că intimatul reclamant nu    s-ar  afla în această

situație.

Astfel,

coroborând datele rezultate din adeverința nr.1/6/1119 din 11 august 2003

eliberată de Compania Națională de Căi Ferate „CFR” SA cu declarațiile

autentice ale martorilor     reiese că familia tatălui recurentului a fost

mutată forțat din Oradea – localitatea de domiciliu -  în Ungaria, unde acesta

a lucrat la căile ferate maghiare (M.A.V.), din motive etnice.

Cât

privește declarațiile martorilor, acestea sunt în perfectă concordanță cu

înscrisurile depuse și sunt  admisibile potrivit dispozițiilor Legii nr. 319/2002,

care arată că dovada persecuției etnice se poate face prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege, inclusiv prin  declarații de martori.

Este

evident că măsura schimbării locului de muncă nu s-a făcut de bună voie – așa

cum susține recurenta – acest act  trebuind interpretat în raport  și cu

conjunctura istorică a momentului, fiind cunoscute tendințele de

deznaționalizare forțată a populației române din teritoriile ocupate, după

Diktatul de la Viena.

Ca

atare, din probele administrate, s-a făcut dovada că strămutarea familiei

intimatului în perioada  6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a fost concretizarea

unei persecuții din motive etnice, ceea ce îl îndreptățește pe acesta la

acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de Legea nr.189/2000, începând cu

luna următoare depunerii cererii sale la Casa Județeană de Pensii Constanța.

Analizând

corect situația de fapt dedusă judecății și aplicând corespunzător prevederile

legale  incidente, instanța fondului a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a

doua C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Constanța împotriva

sentinței civile nr. 163/CA din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel Constanța, secția

de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 februarie 2004.