ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1802/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 248 din 30 octombrie 2003, Tribunalul Hunedoara, secția penală, a condamnat pe inculpatul P.O.C. la 16 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen. În baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat un topor, corp delict, înregistrat la poziția nr. 48/2003 în registrul de corpuri delicte al instanței. Prin aceeași hotărâre, s-a constatat că în cauză nici o persoană nu s-a constituit parte civilă. S-a reținut că, în data de 7 aprilie 2003, inculpatul a aplicat tatălui său, victima P.E., mai multe lovituri cu tăișul toporului și cu coada de topor în zona capului și gâtului, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple craniene și dilacerare.

După decesul victimei, inculpatul a ascuns cadavrul, îngropându-l în spatele șurii, deasupra gropii punând o grămadă de lemne. În același loc a îngropat hainele, pernele și cearceaful, toate pline de sânge, după care a ars coada toporului în sobă, a dat foc patului din camera victimei, a acoperit ferestrele cu o pătură și a încuiat casa. Inițial, inculpatul nu a recunoscut fapta, ulterior relatând cele întâmplate și motivând infracțiunea săvârșită ca fiind o reacție impulsivă la agresiunea victimei. Prin expertiza medico-legală s-a concluzionat, în sensul prezentării de către inculpat a unor tulburări de personalitate de tip impulsiv, iar în privința discernământului, că acesta are capacitatea psihică de apreciere a conținutului și consecințelor faptelor sale.

Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și inculpatul P.O.C. Parchetul a susținut că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, arătând că în mod greșit instanța de fond a schimbat încadrarea juridică prin darea unei interpretări restrictive laturii obiective a infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen. Totodată, în raport de modul în care inculpatul a acționat, aplicarea unei pedepse situată în apropierea limitei inferioare a normei legale nu este în măsură a atinge scopul preventiv-educativ al acesteia. Inculpatul a solicitat reținerea circumstanței atenuante a scuzei provocării și reducerea pedepsei aplicate.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, prin decizia nr. 3/ A din 8 ianuarie 2004 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a desființat sentința atacată numai sub aspectul individualizării pedepsei principale aplicate inculpatului, pe care a stabilit-o la 20 ani închisoare. Celelalte dispoziții ale sentinței atacate au fost menținute. Prin aceeași decizie, apelul declarat de inculpatul P.O.C. împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut a reținut că inculpatul a ucis victima prin aplicarea mai multor lovituri cu tăișul unui topor, precum și cu coada acestuia, în zona capului și gâtului, moartea survenind la scurt timp, astfel că suferințele victimei au fost cele care caracterizează o moarte violentă.

S-a mai reținut că modul în care inculpatul s-a comportat ulterior constatării decesului, pentru ștergerea urmelor infracțiunii, constituie temeiuri pentru o reindividualizare în sensul majorării cuantumului acesteia la 20 ani închisoare. Pentru a respinge apelul declarat de inculpat, instanța de control judiciar a reținut caracterul justificat al atitudinii victimei, neprobarea afirmației inculpatului privitoare la lovirea sa cu palma de către victimă și lipsa provocării în momentul exercitării violențelor menționate. Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Acesta a solicitat redozarea pedepsei, în sensul menținerii hotărârii instanței de fond, arătând că a fost atacat și lovit de partea vătămată, aflată în stare de ebrietate și care îl bătea de mic copil.

În susținerea recursului, inculpatul a mai arătat că nu are antecedente penale și că suferă de tulburări de personalitate. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În raport de probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt necontestată: Inculpatul P.O.C. este fiul victimei P.E. Părinții inculpatului sunt despărțiți. Inculpatul a fost încredințat mamei, dar locuia mari perioade de timp în aceeași gospodărie cu tatăl său, însă într-un corp separat de casă. Cu două zile înainte de săvârșirea faptei, inculpatul a lipsit de la domiciliul tatălui său. De la acest domiciliu lipsea și martora Veghea Ileana, concubina victimei, plecată la rude în altă localitate.

În data de 7 aprilie 2003, inculpatul și tatăl său au lucrat împreună la grădină. Seara, inculpatul a mers la un local în sat, unde a consumat suc cu niște cunoștințe întâlnite aici. Când s-a întors la domiciliu, a intrat în camera tatălui său, intenționând să se uite la televizor. Între cei doi a izbucnit o ceartă, inculpatului reproșându-i-se lipsa sa de acasă timp de două zile. În acest context, potrivit declarației inculpatului, victima l-a lovit cu pumnul în stomac. Inculpatul nu a ripostat pe loc, ci, a ieșit din cameră, a mers în bucătărie de unde a luat un topor, s-a întors în cameră și l-a lovit pe tatăl său, care era întins pe pat, pe o parte, cu partea tăioasă a toporului, în cap, în zona din spate, în partea dreaptă.

Victima a început să horcăie. Inculpatul a lovit victima în continuare, cu o coadă de topor și, din nou, cu toporul peste cap și gât, până când și-a dat seama că aceasta a decedat. Pentru a ascunde cadavrul, inculpatul l-a îngropat în spatele șurii, la o adâncime de 50-60 cm, iar deasupra a pus o grămadă de lemne. Tot în apropierea șurii a îngropat hainele de pe el, pernele și cearceafurile, acestea fiind stropite cu sânge. Apoi, a ars coada de topor în sobă, a turnat benzină pe patul victimei și i-a dat foc. Inculpatul a acoperit ferestrele cu o pătură și a încuiat casa, astfel că atunci când s-a reîntors la domiciliu, martora V.I. nu a putut intra. Aceasta a plecat din nou la rudele sale, bănuind că s-a întâmplat ceva anormal, a alertat pe martorii M.A.

și Ț.A. Din raportul de autopsie medico-legală a rezultat că moartea victimei a fost violentă, aceasta datorându-se unui traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple craniene și dilacerare meningo-cerebrală. S-a mai arătat că leziunile tanatogeneratoare constatate s-au putut produce prin loviri repetate cu un corp despicător-tăietor. Prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică s-a concluzionat că inculpatul, prezentând tulburare de personalitate de tip instabil impulsiv, păstrează capacitatea psihică de apreciere critică a conținutului și consecințelor faptelor sale și are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat. Inculpatul a susținut că a săvârșit omorul sub stăpânirea puternicei tulburări determinată de lovirea sa de către victimă și a solicitat reținerea scuzei provocării.

În raport de dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., pentru existența provocării este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții și anume: infracțiunea să fi fost comisă sub influența unei puternice tulburări sau emoții, această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei, iar provocarea să se fi produs prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă. Din aceleași dispoziții rezultă că starea de provocare nu se prezumă, pentru reținerea ei fiind necesară o analiză concretă a stării psihice în care s-a aflat inculpatul în momentul săvârșirii infracțiunii, pe baza tuturor probelor administrate și a împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta.

În cauză, lovirea inculpatului de către victimă, în măsura în care aceasta a fost reală, nu este prin ea însăși de natură a crea acestuia o intensă tulburare, care să fie determinată de declanșarea agresiunii. Pe de altă parte, din dispozițiile menționate rezultă că infracțiunea săvârșită în stare de provocare constituie o ripostă la actul provocator al persoanei vătămate, iar starea de tulburare caracteristică circumstanței atenuante a provocării se verifică în raport cu momentul săvârșirii acesteia. Or, în cauză, între actul provocator afirmat de inculpat și violențele exercitate asupra victimei nu a existat concomitență temporală, situație în care, coroborat cu celelalte împrejurări ale comiterii faptei, caracterul de ripostă este exclus.

Ca atare, în mod corect instanțele nu au reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., criticile formulate de inculpat în recurs constatându-se a fi neîntemeiate sub acest aspect. O altă critică formulată de inculpat în recurs privește nereținerea de către instanțe a discernământului alterat. Într-adevăr, în raport de dispozițiile art. 19 C. pen., pentru a exista vinovăție, persoana care a săvârșit fapta trebuie să aibă aptitudinea de a-și da seama de semnificația și valoarea acțiunilor sale, de a și le putea stăpâni și dirija. Ca atare, lipsa discernământului atrage inexistența infracțiunii, datorită lipsei de vinovăție, responsabilitatea presupunând, între altele, existența factorului intelectiv.

În cauză, prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică s-a concluzionat, în sensul păstrării discernământului inculpatului în raport cu fapta săvârșită, așa încât, în mod corect instanțele au înlăturat această apărare, astfel că recursul se constată a fi nefondat și sub aspectul acestei critici. Inculpatul a mai susținut că instanța de apel a stabilit o pedeapsă greșit individualizată și a solicitat menținerea pedepsei aplicate de prima instanță.

Unul din principiile de bază al dreptului penal este cel al individualizării pedepsei potrivit căruia „stabilirea în lege a naturii și limitelor aplicabile pentru o anumită infracțiune, precum și stabilirea, respectiv, aplicarea pedepsei, concret determinată pentru infracțiunea săvârșită trebuie să corespundă gravității acesteia, pericolului social concret, relevat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum și de situația personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în așa fel încât pedeapsa concret aplicată să-și poată îndeplini funcțiile și realiza scopul.

Astfel, potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., „la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.” Așadar, în raport de determinarea coordonatelor de bază stabilite prin individualizarea legală, în cadrul individualizării judiciare a pedepsei are loc o operațiune de adaptare a acesteia la cazul concret dedus judecății, în raport de criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., de care trebuie să se țină seama cumulativ. Or, în raport de conduita inculpatului ulterior săvârșirii infracțiunii ce relevă o periculozitate sporită, nu corespunde unei individualizări corecte aplicarea de către instanța de fond a unei pedepse orientată spre minimul prevăzut de norma incriminatoare.

Dând eficiența cuvenită acestei împrejurări și majorând pedeapsa aplicată inculpatului la 20 ani închisoare, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală. Pedeapsa menționată reprezintă o justă proporționalizare în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., de natură a asigura scopul educativ-preventiv prevăzut de art. 52 din același cod. Așa fiind, recursul apare ca fiind nefondat și sub aspectul acestei critici, hotărârea atacată nefiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 398 9 pct. 14 invocat de inculpat. În consecință, pentru considerentele ce preced și cum alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpatul P.O.C., ca nefondat. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu și care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.O.C. împotriva deciziei penale nr. 3/ A din 8 ianuarie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 15 aprilie 2003 la 1 aprilie 2004. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 aprilie 2004.