ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1802/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1802/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 248 din 30 octombrie

2003, Tribunalul Hunedoara, secția penală, a condamnat pe inculpatul P.O.C. la

16 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav,

prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) și art. 176 lit. a) C. pen.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a

confiscat un topor, corp delict, înregistrat la poziția nr. 48/2003 în

registrul de corpuri delicte al instanței.

Prin aceeași hotărâre, s-a constatat

că în cauză nici o persoană nu s-a constituit parte civilă.

S-a reținut că, în data de 7 aprilie

2003, inculpatul a aplicat tatălui său, victima P.E., mai multe lovituri cu

tăișul toporului și cu coada de topor în zona capului și gâtului, cauzându-i un

traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple craniene și dilacerare.

După decesul victimei, inculpatul a

ascuns cadavrul, îngropându-l în spatele șurii, deasupra gropii punând o

grămadă de lemne. În același loc a îngropat hainele, pernele și cearceaful,

toate pline de sânge, după care a ars coada toporului în sobă, a dat foc

patului din camera victimei, a acoperit ferestrele cu o pătură și a încuiat

casa.

Inițial, inculpatul nu a recunoscut

fapta, ulterior relatând cele întâmplate și motivând infracțiunea săvârșită ca

fiind o reacție impulsivă la agresiunea victimei.

Prin expertiza medico-legală s-a

concluzionat, în sensul prezentării de către inculpat a unor tulburări de

personalitate de tip impulsiv, iar în privința discernământului, că acesta are

capacitatea psihică de apreciere a conținutului și consecințelor faptelor sale.

Împotriva hotărârii primei instanțe

au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și inculpatul

P.O.C.

Parchetul a susținut că hotărârea

atacată este netemeinică și nelegală, arătând că în mod greșit instanța de fond

a schimbat încadrarea juridică prin darea unei interpretări restrictive laturii

obiective a infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 lit.

a) C. pen. Totodată, în raport de modul în care inculpatul a acționat,

aplicarea unei pedepse situată în apropierea limitei inferioare a normei legale

nu este în măsură a atinge scopul preventiv-educativ al acesteia.

Inculpatul a solicitat reținerea

circumstanței atenuante a scuzei provocării și reducerea pedepsei aplicate.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

penală, prin decizia nr. 3/ A din 8 ianuarie 2004 a admis apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a desființat sentința atacată numai

sub aspectul individualizării pedepsei principale aplicate inculpatului, pe

care a stabilit-o la 20 ani închisoare.

Celelalte dispoziții ale sentinței

atacate au fost menținute.

Prin aceeași decizie, apelul

declarat de inculpatul P.O.C. împotriva hotărârii primei instanțe a fost

respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut a reținut că inculpatul a ucis victima prin aplicarea mai multor

lovituri cu tăișul unui topor, precum și cu coada acestuia, în zona capului și

gâtului, moartea survenind la scurt timp, astfel că suferințele victimei au

fost cele care caracterizează o moarte violentă.

S-a mai reținut că modul în care

inculpatul s-a comportat ulterior constatării decesului, pentru ștergerea

urmelor infracțiunii, constituie temeiuri pentru o reindividualizare în sensul

majorării cuantumului acesteia la 20 ani închisoare.

Pentru a respinge apelul declarat de

inculpat, instanța de control judiciar a reținut caracterul justificat al

atitudinii victimei, neprobarea afirmației inculpatului privitoare la lovirea

sa cu palma de către victimă și lipsa provocării în momentul exercitării

violențelor menționate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpatul a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. Acesta a solicitat redozarea pedepsei, în sensul

menținerii hotărârii instanței de fond, arătând că a fost atacat și lovit de

partea vătămată, aflată în stare de ebrietate și care îl bătea de mic copil. În

susținerea recursului, inculpatul a mai arătat că nu are antecedente penale și

că suferă de tulburări de personalitate.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport de probatoriul administrat

în cauză, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt necontestată:

Inculpatul P.O.C. este fiul victimei

P.E.

Părinții inculpatului sunt

despărțiți. Inculpatul a fost încredințat mamei, dar locuia mari perioade de

timp în aceeași gospodărie cu tatăl său, însă într-un corp separat de casă.

Cu două zile înainte de săvârșirea

faptei, inculpatul a lipsit de la domiciliul tatălui său. De la acest domiciliu

lipsea și martora Veghea Ileana, concubina victimei, plecată la rude în altă

localitate.

În data de 7 aprilie 2003,

inculpatul și tatăl său au lucrat împreună la grădină.

Seara, inculpatul a mers la un local

în sat, unde a consumat suc cu niște cunoștințe întâlnite aici.

Când s-a întors la domiciliu, a

intrat în camera tatălui său, intenționând să se uite la televizor.

Între cei doi a izbucnit o ceartă,

inculpatului reproșându-i-se lipsa sa de acasă timp de două zile.

În acest context, potrivit

declarației inculpatului, victima l-a lovit cu pumnul în stomac.

Inculpatul nu a ripostat pe loc, ci,

a ieșit din cameră, a mers în bucătărie de unde a luat un topor, s-a întors în

cameră și l-a lovit pe tatăl său, care era întins pe pat, pe o parte, cu partea

tăioasă a toporului, în cap, în zona din spate, în partea dreaptă. Victima a

început să horcăie.

Inculpatul a lovit victima în

continuare, cu o coadă de topor și, din nou, cu toporul peste cap și gât, până

când și-a dat seama că aceasta a decedat.

Pentru a ascunde cadavrul,

inculpatul l-a îngropat în spatele șurii, la o adâncime de 50-60 cm, iar

deasupra a pus o grămadă de lemne. Tot în apropierea șurii a îngropat hainele

de pe el, pernele și cearceafurile, acestea fiind stropite cu sânge. Apoi, a

ars coada de topor în sobă, a turnat benzină pe patul victimei și i-a dat foc.

Inculpatul a acoperit ferestrele cu

o pătură și a încuiat casa, astfel că atunci când s-a reîntors la domiciliu,

martora V.I. nu a putut intra. Aceasta a plecat din nou la rudele sale, bănuind

că s-a întâmplat ceva anormal, a alertat pe martorii M.A. și Ț.A.

Din raportul de autopsie

medico-legală a rezultat că moartea victimei a fost violentă, aceasta

datorându-se unui traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple craniene și

dilacerare meningo-cerebrală. S-a mai arătat că leziunile tanatogeneratoare

constatate s-au putut produce prin loviri repetate cu un corp

despicător-tăietor.

Prin raportul de expertiză

medico-legală psihiatrică s-a concluzionat că inculpatul, prezentând tulburare

de personalitate de tip instabil impulsiv, păstrează capacitatea psihică de

apreciere critică a conținutului și consecințelor faptelor sale și are

discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat.

Inculpatul a susținut că a săvârșit

omorul sub stăpânirea puternicei tulburări determinată de lovirea sa de către

victimă și a solicitat reținerea scuzei provocării.

În raport de dispozițiile art. 73

lit. b) C. pen., pentru existența provocării este necesară îndeplinirea

cumulativă a trei condiții și anume: infracțiunea să fi fost comisă sub

influența unei puternice tulburări sau emoții, această stare sufletească să fi

fost determinată de o provocare din partea victimei, iar provocarea să se fi

produs prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau

printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Din aceleași dispoziții rezultă că

starea de provocare nu se prezumă, pentru reținerea ei fiind necesară o analiză

concretă a stării psihice în care s-a aflat inculpatul în momentul săvârșirii

infracțiunii, pe baza tuturor probelor administrate și a împrejurărilor în care

s-a săvârșit fapta.

În cauză, lovirea inculpatului de

către victimă, în măsura în care aceasta a fost reală, nu este prin ea însăși

de natură a crea acestuia o intensă tulburare, care să fie determinată de

declanșarea agresiunii.

Pe de altă parte, din dispozițiile

menționate rezultă că infracțiunea săvârșită în stare de provocare constituie o

ripostă la actul provocator al persoanei vătămate, iar starea de tulburare caracteristică

circumstanței atenuante a provocării se verifică în raport cu momentul

săvârșirii acesteia.

Or, în cauză, între actul provocator

afirmat de inculpat și violențele exercitate asupra victimei nu a existat

concomitență temporală, situație în care, coroborat cu celelalte împrejurări

ale comiterii faptei, caracterul de ripostă este exclus.

Ca atare, în mod corect instanțele

nu au reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.,

criticile formulate de inculpat în recurs constatându-se a fi neîntemeiate sub

acest aspect.

O altă critică formulată de inculpat

în recurs privește nereținerea de către instanțe a discernământului alterat.

Într-adevăr, în raport de

dispozițiile art. 19 C. pen., pentru a exista vinovăție, persoana care a săvârșit

fapta trebuie să aibă aptitudinea de a-și da seama de semnificația și valoarea

acțiunilor sale, de a și le putea stăpâni și dirija.

Ca atare, lipsa discernământului

atrage inexistența infracțiunii, datorită lipsei de vinovăție,

responsabilitatea presupunând, între altele, existența factorului intelectiv.

În cauză, prin raportul de expertiză

medico-legală psihiatrică s-a concluzionat, în sensul păstrării

discernământului inculpatului în raport cu fapta săvârșită, așa încât, în mod

corect instanțele au înlăturat această apărare, astfel că recursul se constată

a fi nefondat și sub aspectul acestei critici.

Inculpatul a mai susținut că

instanța de apel a stabilit o pedeapsă greșit individualizată și a solicitat

menținerea pedepsei aplicate de prima instanță.

Unul din principiile de bază al

dreptului penal este cel al individualizării pedepsei potrivit căruia

„stabilirea în lege a naturii și limitelor aplicabile pentru o anumită

infracțiune, precum și stabilirea, respectiv, aplicarea pedepsei, concret determinată

pentru infracțiunea săvârșită trebuie să corespundă gravității acesteia,

pericolului social concret, relevat de împrejurările în care fapta a fost

comisă, precum și de situația personală a infractorului, de periculozitatea

acestuia, în așa fel încât pedeapsa concret aplicată să-și poată îndeplini

funcțiile și realiza scopul.

Astfel, potrivit art. 72 alin. (1)

C. pen., „la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile

Părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea

specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana

infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală.”

Așadar, în raport de determinarea

coordonatelor de bază stabilite prin individualizarea legală, în cadrul

individualizării judiciare a pedepsei are loc o operațiune de adaptare a

acesteia la cazul concret dedus judecății, în raport de criteriile generale

prevăzute în art. 72 C. pen., de care trebuie să se țină seama cumulativ.

Or, în raport de conduita

inculpatului ulterior săvârșirii infracțiunii ce relevă o periculozitate

sporită, nu corespunde unei individualizări corecte aplicarea de către instanța

de fond a unei pedepse orientată spre minimul prevăzut de norma incriminatoare.

Dând eficiența cuvenită acestei

împrejurări și majorând pedeapsa aplicată inculpatului la 20 ani închisoare,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală. Pedeapsa menționată reprezintă

o justă proporționalizare în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72

C. pen., de natură a asigura scopul educativ-preventiv prevăzut de art. 52 din

același cod.

Așa fiind, recursul apare ca fiind

nefondat și sub aspectul acestei critici, hotărârea atacată nefiind supusă

cazului de casare prevăzut de art. 398

9

pct. 14 invocat de inculpat.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și cum alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din

oficiu nu se constată, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpatul P.O.C., ca

nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat,

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu și care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.O.C. împotriva deciziei penale nr. 3/ A din 8 ianuarie

2004 a Curții de Apel Alba Iulia.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul arestării preventive de la 15 aprilie 2003 la 1 aprilie

2004.

Obligă pe recurent să plătească

statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1

aprilie 2004.