ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3789/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, rezultă următoarele:

Prin sentința nr. 1935 din 21

februarie 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost admisă acțiunea civilă

exercitată de reclamanții L.P. și L.M. împotriva pârâților C.A., C.E., C.M. și

C.D.A., stabilindu-se linia de hotar dintre imobilul situat în Cluj-Napoca,

str. Mikszoth Kalman proprietatea reclamanților și imobilul situat în

Cluj-Napoca, str. M. Kalman, proprietatea pârâților, pe alin. (1) – (8

x

),

trecut cu linie roșie în planul de situație anexă la raportul de expertiză

judiciară, parte integrantă din sentință.

Pârâții au fost obligați totodată să

lase în deplină proprietate și posesie reclamanților suprafața de 30.206 mp

teren, cuprinsă între pct. 1, 8, 8

x

din raportul de expertiză.

Instanța a respins cererea

reconvențională formulată de pârâtul C.E. împotriva reclamanților și celorlalți

pârâți pentru recunoașterea dreptului de proprietate.

Pârâții au fost obligați în solidar

să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 5.056.500 lei și

în plus, C.E. 7.000.000 lei cu același titlu.

Pentru a pronunța această soluție,

judecătoria a reținut că între cele două imobile limitrofe nu există semne

distincte de delimitare, ci doar o diferență de nivel în partea dinspre stradă,

iar în partea din spate, cătină, stâlpi de fier, o magazie și o adăugire

edificată din alt material.

Raportul de expertiză tehnică ing.

C.G. asistat de expert M.S. a stabilit linia de hotar potrivit celor trecute în

dispozitivul sentinței, concluzionând că pârâții ocupă din terenul

reclamanților o suprafață pentru care a fost admisă acțiunea în revendicare.

În ceea ce privește cererea

reclamanților privind recunoașterea dreptului de proprietate al pârâtei C.A. și

al defunctului său soț, C.E. pe o porțiune de 70 metri din terenul

reclamanților, cu titlu de uzucapiune prin joncțiunea posesiilor, aceasta este

nefondată, întrucât posesia exercitată nu a fost una utilă, fiind vorba în

realitate de o simplă detențiune precară, întrucât antecesorii pârâtului

reclamant în reconvențională a deținut imobilul în baza unui contract de

închiriere încheiat cu succesorii proprietarului K.A.

În plus, în condițiile în care s-a

invocat dreptul de proprietate pe cote-părți, acțiunea în revendicare nu putea

fi exercitată atât timp cât durează starea de indiviziune.

Cât privește cheltuielile de

grănițuire, în temeiul art. 584 C. civ., instanța a dispus ca acestea să fie

suportate pe jumătate, întrucât reclamanții au făcut cheltuieli de judecată în

sumă de 11.103.000 lei, iar părțile din proces au achitat câte 1.000.000 lei

onorariu de expert, suma fiind dedusă din totalul cheltuielilor de judecată. În

temeiul art. 276, pârâții au fost obligați solidar să plătească reclamanților

jumătate din suma menționată, respectiv 5.056.500 lei.

În plus, C.E. a fost obligat la

7.000.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat ocazionat de

cererea reconvențională formulată de acesta.

Tribunalul Cluj, prin decizia

853/A/2003 a admis în parte apelul declarat de C.E., C.M. și C.D.A. împotriva

sentinței Judecătoriei Cluj, pe care a schimbat-o parțial, în sensul obligării

pârâților să plătească în solidar suma de 1.056.500 lei cheltuieli de judecată

în primă instanță reclamanților și înlăturării obligației stabilite în sarcina

pârâtului C.E. de a plăti onorariul de avocat în cuantum de 7.000.000 lei.

Prin încheierea din camera de

consiliu de la 4 martie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în

principiu recursurile declarate de reclamanți și de pârâți împotriva deciziei

853/ A din 2 septembrie 2003 a Tribunalului Cluj.

În susținerea recursului,

reclamanții au solicitat cheltuielile de judecată în sumă de 5.056.500 lei,

plus 7.000.000 lei acordate de instanța de fond, motivat de faptul că deducerea

din cheltuieli a onorariului de avocat pe considerentul că reclamantul, fiind

avocat, își putea face singur apărarea, nu se justifică.

Recursul pârâților vizează cererea

reconvențională, aceștia precizând că fâșia de teren în litigiu le aparține,

fiind dobândită prin uzucapiune, urmare a posesiunii exercitate din 1965, în

condițiile art. 1846 și art. 1847 C. civ., mai întâi de către autorii lor cu

care posesiunea acestora a făcut joncțiune.

În motivare, recurenții precizează

că instanța de apel nu a luat în considerație dovezile administrate,

hotărâtoare în dezlegarea pricinii, și în mod special acelea care evidențiază ridicarea

gardului pe același teren în locul gardului vechi și existența denivelărilor

între cele două parcele, care au rămas neschimbate, inclusiv convenția din 27

aprilie 1995, redactată de reclamant în calitate de avocat al familiei K.,

foștii proprietari.

În cel de al doilea motiv de recurs,

pârâții arată că instanța a acordat cheltuielile de judecată în care este

cuprins și onorariul expertului M.S. de 1.000.000 lei, deși aceste cheltuieli

nu au fost solicitate.

Recursul reclamanților este

întemeiat.

Prin sentința 1395 din 21 februarie

2003, pronunțată de prima instanță, pârâții au fost obligați să plătească în

solidar reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 5.056.500 lei și în

plus, C.E. a mai fost obligat și la 7.000.000 lei cheltuieli de judecată către

reclamanți ocazionate de soluționarea cererii reconvenționale.

Prin decizia 853 din 2 septembrie

2003, tribunalul a admis apelul formulat de pârâți și a schimbat parțial

sentința, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, care au fost reduse

pentru că suma reprezentând onorariu de avocat nu a mai fost acordată.

Pentru a proceda

astfel, instanța de apel a concluzionat că reclamantul L.P. având calitatea de

avocat la Baroul Cluj, avea posibilitatea de a-și face singur apărarea.

Angajarea fiicei sale, având aceeași calitate, chiar în condițiile depunerii

unor chitanțe privind achitarea onorariului avocațial, a reprezentat un abuz în

exercitarea drepturilor procesuale, raportat la art. 723 alin. (1) C. proc.

civ., abuz sancționat de instanță conform alin. (2) al art. 723 prin

neacordarea acestor cheltuieli nici în primă instanță, nici în apel.

Decizia este sub acest aspect

nelegală, deoarece legea fundamentală garantează asistența juridică oricărei

persoane, fără nici o deosebire legată de calificarea sa profesională. Nu

există nici un text legal care să obstrucționeze juriștilor, indiferent de

funcție, avocat, judecător, etc., dreptul de a apela la serviciile unui avocat.

Abstracție făcând de L.P., parte în proces este și soția acestuia, L.M., care

nu are calificare juridică, astfel că cel puțin acesteia nu i se poate refuza

asistența juridică, indiferent dacă aceasta este acordată de fiica sa ori de un

alt avocat. Mai mult, reclamanții-recurenți au încercat să-și exercitate

drepturile procesuale, în spiritul art. 723 C. proc. civ., evitând ocazionarea

cheltuielilor de judecată, la primul termen angajamentul avocațional fiind

gratuit. Numai după ce pârâții au dovedit o opoziție manifestă la pretențiile

reclamanților, aceștia formulând și cerere reconvențională, reclamanții au

recurs la serviciile avocațiale plătite, cuantumul onorariilor de avocat,

dovedite cu actele din dosar, totalizând 15.000.000 lei.

Prin urmare, instanța de fond, la

stabilirea cheltuielilor de judecată datorate de pârâți conform art. 274 C.

proc. civ., în mod corect a avut în vedere, taxa de timbru, timbrul judiciar,

onorariul expertului și onorariile avocatului, atât pentru cererea principală,

cât și pentru cererea reconvențională.

Recursul pârâților este nefondat.

Motivul principal al recursului,

respingerea cererii reconvenționale, implică inevitabil stabilirea liniei de

hotar dintre proprietățile părților.

Reclamanții sunt proprietarii

imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Mikszoth Kalman a cărui suprafață este

de 184 stj.

Pârâții sunt proprietarii imobilului

situat în Cluj, str. Mikszoth Kalman, învecinat cu cel al reclamanților, și

este format din construcție și un teren în suprafață de 201 stj.

Între proprietățile părților nu

există linie de hotar, așa cum corect au reținut instanțele de fond și apel,

din răspunsurile părților la interogatoriu și din procesul-verbal de cercetare

locală din 27 noiembrie 2002, coroborate cu declarațiile martorilor.

Expertiza topo efectuată în cauză

confirmă și ea necesitatea grănițuirii între proprietățile părților, precum și

faptul că reclamanților L.P. și L.M. le lipsește suprafața de 30,976 mp din

teren, care se regăsește în fâșia de trecere deținută de pârâți.

Expertul, punând în concordanță

suprafețele de teren cu cele din cărțile funciare, a propus linia de hotar pe

alin. (1) A situat pe capătul de nord al coamei cămării, la o distanță de 8,45

m de pct. 2N, de-a lungul coamei și în prelungire până la pct. 8

x

6

situat la o distanță de 20,33 m de pct. 6M.

Ca răspuns la capătul de cerere

privind revendicarea suprafeței de 70 mp, pârâtul C.E. a formulat o cerere

reconvențională prin care tinde să contracareze acțiunea în revendicare

formulată de soții L., solicitând să se constate că a dobândit dreptul de

proprietate asupra fâșiei de teren litigioase prin uzucapiune, urmare a

joncțiunii posesiunii sale cu posesiunea exercitată de antecesorii săi V.A. și

V.A. În cererea reconvențională se arată că soții C.E. și C.A. au dobândit în

1965 imobilul din str. Mikszoth Kalman și de atunci l-au posedat în mod

continuu, neîntrerupt, netulburați public și sub nume de proprietari, în

configurația pe care acesta o prezintă și este arătată prin acțiunea

introductivă.

Corect instanțele au respins cererea

reconvențională, deoarece una din condițiile uzucapiunii este aceea a unei

posesiuni utile, în sensul art. 1847 și urm. C. civ.

Pârâții nu au avut însă posesiunea

fâșiei de teren în litigiu, respectiv de 30,976 mp, deoarece fiind locatari, în

calitate de detentori precari, nu pot beneficia de efectele uzucapiunii. Acest

lucru rezultă nu numai din scrisoarea datată 16 mai 1970 a defunctului C.E. și

contractul de închiriere din 1 februarie 1994, recunoscute de pârâți la

interogatoriu, dar și din oferta făcută fostului proprietar K., de a-i vinde o

porțiune din suprafața de teren deținută.

În cererea reconvențională s-a

invocat uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiunea posesiunii cu aceea a

antecesorilor, numai că incidența art. 1890 și art. 1860 care reglementează

condițiile uzucapiunii de 30 de ani prin joncțiunea posesiunilor, impune ca o

condiție esențială existența posesiunii.

Conform art. 1853 alin. (1) C. civ.,

actele exercitate asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în

calitate de locatari, depozitari, uzufructuari sau asupra unui lucru comun, în

puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de

proprietar, iar în alin. (2) se arată că „tot asemenea este și posesiunea

exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului

său”.

Or în speță, pârâții C. neavând

posesiunea fâșiei de teren în litigiu ci doar detențiunea acesteia, nu pot

beneficia de efectele uzucapiunii, astfel că în mod corect instanța de fond a

respins cererea reconvențională.

Un al doilea motiv de recurs al

pârâților vizează faptul că instanța a acordat cheltuieli de judecată în care

este cuprins și onorariul de expert în cuantum de 1.000.000 lei, cheltuieli

care nu s-au cerut.

Nici această critică nu este

fondată. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în

pretenții, este obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată. În

condițiile în care este de necontestat faptul că onorariul expertului, inclusiv

al expertului asistent, intră în sfera cheltuielilor de judecată, precizarea

reclamanților din cererea de probatorii, în sensul că se solicită expert

asistent pe cheltuiala lor are semnificația faptului că în vederea participării

la efectuarea expertizei, onorariul va fi suportat de reclamanți. Acest aspect

nu este de natură a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cu

atât mai mult cu cât reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată atât prin

cererea introductivă, cât și prin concluziile depuse în fața instanței,

alcătuind și o notă de cheltuieli în acest scop.

Pentru considerentele expuse, Curtea

concluzionează că recursul declarat de C.E., C.M. și C.D.A. în calitate de

succesori ai defunctului C.E., reclamant în cererea reconvențională, este

nefondat urmând a fi respins în conformitate cu art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții L.P. și L.M. împotriva deciziei civile nr. 853 A din 2

septembrie 2003 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care o modifică în parte

în sensul că respinge apelul declarat de pârâții C.E., C.M. și C.D.A. împotriva

sentinței civile nr. 1395 din 21 februarie 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe

care o păstrează.

Obligă pe apelanții-pârâți C.M.,

C.E. și C.D.A. să plătească reclamanților L.P. și L.M. suma de 7.000.000

(șapte) milioane lei cheltuieli de judecată la instanța de apel, reprezentând

onorariu de avocat, micșorat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de

pârâții C.M., C.E. și C.D.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 mai 2004.