ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2674/2004

Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 945 din 14 august 2002 a Tribunalului Harghita și deciziei nr. 890/ R din 8 noiembrie 2002 a Curții de Apel Târgu Mureș constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 3 iulie 2002, B.E. a chemat în judecată MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL HARGHITA în calitate de ordonatori, principal și respectiv secundar, de credite bugetare solicitând obligarea acestor doi pârâți la restituirea, la o valoare actualizată, a sumelor încasate prin rețineri nelegale din salariul reclamantei „în perioada anterioară datei de 29 martie 2001”. În motivarea acestei acțiuni s-a susținut că respectivele rețineri, reprezentând 7% din veniturile salariale ale reclamantei, au fost efectuate ca urmare a unei greșite aplicări a Legii nr. 145/1999, care constituie o reglementare de ordin general.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că reclamanta beneficiază de dispozițiile speciale, derogatorii, conținute în Legea nr. 92/1992 și în H.G. nr. 409/1998 care le conferă dreptul la asistență medicală gratuită. Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita cu numărul de dosar 2634/2002, iar la 15 iulie 2002 MINISTERUL JUSTIȚIEI a formulat o întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale a celor doi pârâți, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii reclamanților pe considerentul că aceștia pot beneficia de asistență medicală gratuită numai în măsura în care fac dovada îndeplinirii obligațiilor de plată a contribuțiilor lunare la asigurările de sănătate. Totodată a fost formulată o cerere de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

prin care se solicita ca, în ipoteza în care acțiunea principală ar fi admisă, respectiva chemată în garanție să fie la rândul său obligată să restituie contravaloarea sumelor care i-au fost virate ulterior reținerii lor din salariul reclamanților. La 24 iulie 2002, pârâtul TRIBUNALUL HARGHITA a formulat la rândul său o întâmpinare prin care și-a însușit integral excepțiile și celelalte apărări, precum și cererea de chemare în garanție formulate de MINISTERUL JUSTIȚIEI. Prin sentința civilă nr. 945 pronunțată de Tribunalului Harghita la 14 august 2002, au fost admise atât acțiunea, cât și cererea de chemare în garanție, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

fiind obligată să restituie „în locul pârâților” suma de 12 414 974 lei, reprezentând echivalentul contribuției de asigurări sociale de sănătate reținute din salariul reclamantei în perioada ianuarie 2000 - martie 2001. Pronunțând această sentință, instanța a reținut în esență că reclamanții au beneficiat în perioada amintită de prevederile Legii nr. 92/1992 și ale H.G. nr. 409/1998 care au instituit principiul gratuității asistenței medicale pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, ca si pentru familiile acestora. S-a mai reținut că o interpretare coerentă a acestor reglementări și a prevederilor Legii nr. 145/1999 duce la concluzia că principiul amintit are ca efect și exonerarea beneficiarilor de obligația de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate.

Totodată instanța a subliniat că noul regim juridic instituit prin Legea nr. 118/2001 nu este relevant în speță, deoarece se aplică materiei analizate numai pentru perioada ulterioară datei, 29 martie 2001, la care acest act normativ a fost publicat. Recursurile declarate ulterior de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL HARGHITA împotriva acestei sentințe au fost respinse prin decizia nr. 890/ R pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, la 8 noiembrie 2002 în dosarul numărul 910/2002/C. La 29 iulie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva ambelor hotărâri pronunțate în cauză solicitând casarea lor, precum și respingerea acțiunii și a cererii de chemare în garanție.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut că o interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în cauză duce la concluzia potrivit căreia magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistență medicală gratuită numai în măsura în care își îndeplinesc obligația de a achita lunar contribuția pentru asigurările sociale de sănătate. S-a relevat, de asemenea, că dispozițiile Legii nr. 145/1997 care reglementează această obligație sunt de generală aplicare și că singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost menționate expres în textul aceluiași act normativ. Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 4215/2003.

În ceea ce îi privește, reclamanta, pârâții și chemata în garanție nu și-au făcut cunoscute în scris punctele de vedere referitoare la recursul în anulare astfel declarat și nu s-au prezentat cu ocazia dezbaterilor care au avut loc în ședința publică de la 2 aprilie 2004. Recursul în anulare este fondat. În acest sens, Curtea are în primul rând în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie 1997 și prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/992 stabilindu-se ca aceasta din urmă să fie republicată.

O corectă soluționare a litigiului este condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv a dispozițiilor Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicat la 30 septembrie 1997. Astfel, Curtea reține ca fiind de necontestat că, potrivit art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, magistrații și personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze. Conform însă art. 99 alin. (2) din același act normativ, acordare acestor beneficii operează în condițiile stabilite prin hotărâre de guvern. Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4, instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită prevăzuți de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată. Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziții legale, a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care însă menționa expres că beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condițiile Legii nr. 145/1997. Interpretarea avută în vedere de instanțele care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte. Este de observat astfel că, anterior publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare și a fost modificată de două ori.

În raport cu această succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat. În același timp nu se poate omite că modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate. Au existat așadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor doua legi, să se prevadă într-o manieră explicită includerea magistraților și eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997. În realitate o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin H.G.

nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/1997. Pe de altă parte din analiza dispozițiilor art. 6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală de venituri a fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau scutire a unor persoane de plata contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate. Acest criteriu nu operează însă nici în cazul magistraților și nici în cel al personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete. Prin urmare nu există argumente pentru a se reține ca Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Așa fiind, interpretarea contrară avută în vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a prevederilor legale menționate care atrage incidența în cauza a art. 330 pct. 2 C. proc. civ. În consecință, Curtea va admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ., în sensul casării ambelor hotărâri atacate și al respingerii ca nefondată a acțiunii formulate de reclamanți. În raport cu soluția dată acțiunii principale și cu dispozițiile art. 60 alin. (1) și art. 63 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi, de asemenea, respinsă cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 945 din 14 august 2002 a Tribunalului Harghita și deciziei nr. 890/ R din 8 noiembrie 2002 a Curții de Apel Târgu Mureș. Casează hotărârile atacate și pe fond respinge acțiunea formulată de reclamanta B.E. împotriva pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL HARGHITA, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâți împotriva C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 aprilie 2004.