ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1411/2004

Deliberând asupra recursului în anulare declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 894/ R din 8 noiembrie 2002 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secția civilă, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 2 iulie 2002, reclamanta

B.E. a chemat în judecată MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL HARGHITA în

calitate de ordonatori, principal și respectiv secundar, de credite bugetare

solicitând obligarea acestor doi pârâți la restituirea sumelor încasate prin

rețineri nelegale din salariul reclamantei în perioada anterioară datei de 29

martie 2001.

În motivarea acestei acțiuni s-a susținut că

respectivele rețineri, reprezentând 7% din veniturile salariale ale reclamantei

constituie o plată nedatorată, deoarece au fost efectuate ca urmare a unei

greșite aplicări a reglementărilor de ordin general conținute în Legea nr.

145/1999.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că reclamanta

beneficiază de dispozițiile speciale, derogatorii, conținute în Legea nr.

92/1992 și în H.G. nr. 409/1998 care îi conferă dreptul la asistență medicală

gratuită.

Prin acțiune reclamanta a solicitat ca pârâții să fie

obligați și la plata dobânzii legale calculate în raport cu sumele reținute pe

nedrept și cu dispozițiile O.G. nr. 9/2000.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

Harghita cu numărul de dosar 2682/2002, iar la 18 iulie 2002, pârâtul

MINISTERUL JUSTIȚIEI a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea

cererii reclamantei pe considerentul ca aceasta poate beneficia de asistență

medicală gratuită numai în măsura în care face dovada îndeplinirii obligațiilor

de plată a contribuțiilor lunare la asigurările de sănătate.

A fost invocată, de asemenea, excepția lipsei

calității procesuale a Tribunalului Harghita, fiind formulată si o cerere

subsidiară de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. prin care s-a

solicitat ca, în ipoteza în care acțiunea principală ar fi admisă, respectiva

chemată în garanție să fie la rândul său obligată să restituie contravaloarea

sumelor care i-au fost virate ulterior reținerii lor din salariul reclamantei.

Toate aceste apărări și cereri au fost însușite de

pârâtul TRIBUNALUL HARGHITA printr-o altă întâmpinare formulată la 24 iulie

2002, iar la 6 august 2002, pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI a depus o completare a

întâmpinării sale inițiale.

Prin sentința civilă nr. 993/ D pronunțată de

Tribunalul Harghita la 14 august 2002 au fost admise acțiunea și cererea de

chemare în garanție, iar C.A.S.A.O.P.S.N.A.J a fost obligată „în locul

pârâților” să restituie reclamantei suma de 5 596 840 lei „cu aplicarea

dobânzii legale calculate conform O.G. nr. 9/2000 „de la data reținerii lunare

a sumei și până la data plătii integrale a datoriei”.

Pronunțând această sentință, instanța a reținut în

esență că reclamanta a beneficiat în perioada 1 ianuarie 2000 - 1 martie 2001

de prevederile Legii nr. 92/1992 si ale H.G. nr. 409/1998 care au instituit

principiul gratuității asistentei medicale pentru magistrați și personalul

auxiliar de specialitate, ca si pentru familiile acestora.

S-a mai reținut că o interpretare coerentă a acestor

reglementări și a prevederilor Legii nr. 145/1999 duce la concluzia ca

principiul amintit implică și exonerarea beneficiarilor de obligația de a

contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate.

Totodată instanța a subliniat că noul regim juridic

instituit prin Legea nr. 118/2001 nu este relevant în speță, deoarece se aplică

materiei analizate numai pentru perioada ulterioară datei, 29 martie 2001, la

care acest act normativ a fost publicat.

Tot în considerentele sentinței pronunțate s-a relevat

că încasarea de către chemata în garanție a sumelor reținute din salariul

reclamantei justifică obligarea acesteia la restituire respectivelor sume în

condițiile în care atât reținerea, cât și virarea lor către

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. s-a făcut fără temei legal.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul

MINISTERUL JUSTIȚIEI „în nume propriu și în calitate de reprezentant al

Tribunalului Harghita”, precum și chemata în garanție C.A.S.A.O.P.S.N.A.J, iar

prin decizia nr. 894/ R pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă

la 8 noiembrie 2002, în dosarul nr. 914/C/2002 recursurile au fost respinse ca

nefondate.

La 29 iulie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare împotriva deciziei date de către instanța de

recurs solicitând casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză, precum și

respingerea acțiunii și a cererii de chemare în garanție.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut că o

interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în cauză duce la

concluzia că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la

asistentă medicală gratuită numai în măsura în care își îndeplinesc obligația

de a achita lunar contribuția pentru asigurările sociale de sănătate.

S-a relevat, de asemenea, că dispozițiile Legii nr.

145/1997 care reglementează această obligație sunt de generală aplicare și că

singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost menționate expres

în textul aceluiași act normativ.

Odată cu declararea recursului în anulare s-a

solicitat, conform art. 330

2

C. proc. civ., și suspendarea

executării hotărârilor pronunțate în cauză.

Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza

a fost înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și

Justiție cu numărul de dosar 4213/2003.

Intimata-reclamantă B.E., intimatul-pârât TRIBUNALUL

HARGHITA și intimata-chemată în garanție C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. nu s-au prezentat

în fața acestei curți și nici nu si-au făcut cunoscute în scris punctele de

vedere referitoare la recursul în anulare declarat în cauză.

În ceea ce îl privește, intimatul pârât MINISTERUL

JUSTIȚIEI a solicitat admiterea recursului în anulare și respingerea acțiunii

ca nefondată, urmând ca pe cale de consecință să fie respinsă și cererea de

chemare în garanție.

Recursul în anulare este fondat.

În acest sens, Curtea are în vedere că publicarea

Legii nr. 142/1997, prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de

organizare judecătorească nr. 92/992, și respectiv publicarea Legii

asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 au avut loc la 25 iulie 1997 și

31 iulie 1997.

O corectă soluționare a litigiului este condiționată

de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv a dispozițiilor Legii

nr. 92/1992 în forma în care acest act normativ a fost republicat la 30

septembrie 1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 142/1997.

Astfel, Curtea reține ca fiind de necontestat că,

potrivit art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, magistrații și personalul

auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete beneficiază gratuit de

asistență medicală, medicamente și proteze.

Conform însă art. 99 alin. (2) din același act

normativ, acordare acestor beneficii operează în condițiile stabilite prin

hotărâre de guvern.

Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în

vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4, instituia

obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar

în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau

scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă categorii nu îi

includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită prevăzuți de art. 99

și art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.

Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziții

legale, a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care menționa expres că beneficiul

gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează

în condițiile Legii nr. 145/1997.

Interpretarea avută în vedere de instanțele care au

soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia Legea nr.

92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr.

145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.

Este de observat astfel că Legea nr. 92/1992 s-a aflat

în vigoare anterior publicării Legii nr. 145/1997, iar în raport cu această

succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu

al legii mai vechi nu poate fi prezumat.

În același timp nu se poate omite că modificările aduse

Legii de organizare judecatorescă prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape

simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate.

Au existat așadar toate premisele pentru ca, printr-o

corelare a dispozițiilor celor doua legi, să se prevadă într-o manieră

explicită includerea magistraților și eventual a personalului auxiliar de

specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor exceptate ori

scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Întrucât o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin

H.G. nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din

Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea prevederilor Legii nr.

145/199 este evident că voința legiuitorului nu a fost, în sensul prezumat de instanțele

de fond și de recurs.

Pe de altă parte din analiza dispozițiilor art. 6 și

art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că unicul criteriu pe care legiuitorul

l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau de scutire a anumitor categorii

de persoane de plata contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate

este acela al lipsei veniturilor proprii.

Acest criteriu nu operează, însă nici în cazul

magistraților și nici în acela al personalului auxiliar de specialitate de la instanțe

și parchete.

Prin urmare nu există argumente pentru a se retine ca

Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la dispozițiile art. 4

din Legea nr. 145/1997.

Așa fiind, interpretarea contrară avută în vedere în

speță de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a prevederilor

legale menționate, făcând incidente dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

În consecință, Curtea va admite recursul în anulare și

va face aplicarea art. 330

3

și respectiv art. 314 C. proc. civ., în

sensul casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză și al respingerii ca

nefondată a acțiunii formulate de reclamantă.

În raport cu soluția dată acțiunii principale și cu dispozițiile

art. 60 alin. (1) și art. 63 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi, de

asemenea, respinsă cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

Întrucât cererea de suspendare a executării

hotărârilor pronunțate în cauză devine, în contextul arătat, lipsită de obiect,

urmează ca și acesta să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 894/ R din 8 noiembrie 2002 a Curții de Apel Târgu

Mureș, secția civilă.

Casează decizia recurată, precum și sentința civilă,

nr. 993 din 14 august 2002 a Tribunalului Harghita și, rejudecând cauza,

respinge acțiunea formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu MINISTERUL

JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL HARGHITA.

Respinge cererea de chemare în garanție a

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

Respinge cererea de suspendare a executării sentinței

civile nr. 993 din 14 august 2002 a Tribunalului Harghita și a deciziei civile

nr. 894/ R din 8 noiembrie 2002 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, ca

rămasă fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie

2004.