ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2830/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 919/ PI din

9 decembrie 2002, Tribunalul Timiș a aplicat inculpatului O.M. o pedeapsă

rezultantă de 9 ani închisoare, pentru săvârșirea în concurs real a

infracțiunilor de tâlhărie, prevăzută de art. 211 pct. 2

1

lit. b) C.

pen., de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) și (3) C. pen. și de violare

de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art.

37 lit. a) C. pen.

În baza art. 61 C. pen., a revocat

liberarea condiționată pentru restul de 823 zile închisoare, rămas neexecutat

din pedeapsa de 6 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală

nr. 2512 din 20 noiembrie 1997, a Judecătoriei Arad, pe care l-a contopit cu

pedeapsa aplicată în prezenta cauză și a dispus ca acesta să execute pedeapsa

cea mai grea de 9 ani închisoare, cu aplicarea art. 64 și art. 71 C. pen.

Prin aceeași hotărâre, instanța de

fond a constatat că părțile vătămate nu s-au constituit parte civilă în cauză.

S-a reținut că inculpatul a pătruns

fără drept în imobilul părților vătămate R.S. și R.M., de unde a sustras bunuri

în valoarea de peste un miliard de lei, iar pentru a-și asigura scăparea a

întrebuințat violența, precum și spray paralizant, inclusiv asupra polițistului

care, alertat de cetățeni, a plecat în urmărirea acestuia.

Împotriva hotărârii primei instanțe

inculpatul a declarat apel, susținând că faptele reținute în sarcina sa nu au

fost probate.

Curtea de Apel Timișoara, secția

penală, prin decizia nr. 59/ A din 19 februarie 2003, a respins apelul declarat

de către inculpat, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că inculpatul nu a făcut nici o dovadă, nu a

administrat și nici nu a propus nici o probă, prin care s-ar putea confirma

caracterul nereal al depozițiilor martorilor, care au confirmat acuzarea.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpatul a declarat recurs, reiterând motivele apelului. La termenul de

judecată, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate, se constată următoarele:

Administrând probe, prima instanță a

constatat că inculpatul, pe la începutul lunii iunie 2002, s-a deplasat în

localitatea Biled, unde a pătruns și s-a stabilit fără drept, în imobilul

proprietatea părților vătămate R.S. și R.M., unde a rămas până în după - amiaza

zilei de 16 iunie 2002.

În jurul orelor

17,00, observând că părțile vătămate, împreună cu copii, au plecat de acasă,

inculpatul, aflat în podul imobilului, a coborât în curte, a forțat ușa de la

intrare și a intrat înăuntru, de unde a sustras mai multe bunuri, pe care le-a

ascuns în grădina unui vecin, situată în spatele imobilului.

Ulterior, a revenit în imobil, cu

intenția de a sustrage și alte bunuri, ocazie cu care a fost surprins de

părțile vătămate, însoțite de martorii Ș.A. și Ș.N.

Având asupra sa un spray paralizant

și un cuțit, inculpatul, pentru a-și asigura scăparea, a lovit-o pe partea

vătămată R.M., pe care a proiectat-o în curte și a fugit prin spatele casei.

Mai mulți locuitori ai comunei și

polițistul D.S., alertat de către aceștia, au plecat în urmărirea inculpatului.

Fiind ajuns din urmă, pe una din

străzile comunei, inculpatul a reacționat violent, proiectând asupra grupului

de cetățeni plecați în urmărirea sa și inclusiv a subofițerului menționat,

spray paralizant.

Într-un sfârșit, inculpatul a fost

imobilizat și dus la Postul de Poliție, unde a recunoscut săvârșirea faptelor

arătate.

Așadar, se constată că prima

instanță a administrat probe și a stabilit corect starea de fapt, prin

valorizarea corespunzătoare a acestora.

În consecință, sub aspectul acestei

critici, recursul apare ca fiind nefondat.

Ca atare, respingând apelul, cu

referire la situația de fapt reținută de prima instanță, instanța de control

judiciar a pronunțat o decizie temeinică și legală, criticile formulate în

recurs, sub aceste aspecte, fiind neîntemeiate.

În consecință, în cauză nu este

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen., vizat în recursul declarat de către inculpat.

În stabilirea pedepselor, prima

instanță a avut în vedere gradul de pericol social al infracțiunilor săvârșite,

de prejudiciul produs, de împrejurările și modul de operare, precum și de

persoana inculpatului.

Totodată, prima instanță a

individualizat just pedepsele în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C.

pen. Pe de altă parte, prin cuantum și modalitate de executare, pedeapsa

rezultantă este de natură a asigura realizarea scopului pedepsei prevăzut de

art. 52 C. pen. și nu se constată motive, care să justifice reducerea acesteia.

Ca atare, în cauză nu este incident

nici cazul de casare, prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

vizat prin recursul inculpatului.

Totodată, examinând cauza și în

raport de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se

constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din

oficiu.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de către inculpat, ca nefondat și în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul O.M., împotriva deciziei nr. 59 din 19 februarie 2003 a Curții de

Apel Timișoara, ca nefondat.

Compută din pedeapsa aplicată durata

reținerii și arestării preventive de la 16 iunie 2002, la zi.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției

Pronunțată în ședință publică, azi

12 iunie 2003.