ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4097/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 360 din 19 ianuarie 2001

Tribunalul București, secția comercială, a admis acțiunea formulată de

reclamanta S.C. AHL A. SRL și în consecință a obligat pârâta S.C. A.P. Română

să-i plătească 3.757 USD despăgubiri (în lei la cursul BNR din ziua plății),

250 USD dobândă aferentă și 258 USD dobândă pentru plata parțială cu

întârziere.

Prin aceeași sentință s-a luat act de renunțarea

reclamantei la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata

beneficiului nerealizat.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut în

baza înscrisurilor depuse de reclamantă că între părți s-a încheiat o poliță de

asigurare pentru suma de 10.184 USD pentru un autoturism. La mai puțin de o

lună de la încheierea contractului autoturismul asigurat a fost distrus total

într-un accident. Deși s-a întocmit dosarul de asigurare 2256/1999 în care s-a

constatat distrugerea totală, pârâta a refuzat plata sumei de 3.757 USD cu

motivarea că aceasta și-o putea recupera prin valorificarea de către reclamantă

a epavei autoturismului accidentat.

Cum în contract s-a stipulat suma asigurată de

10.184 USD și cum distrugerea autoturismului a fost totală, instanța a obligat

pârâta și la plata diferenței considerând cererea reclamantei întemeiată.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost

respins ca nefondat prin decizia nr. 1174 din 10 septembrie 2001 pronunțată de

Curtea de Apel București în dosarul nr. 1043/2001.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat

recurs pârâta S.C. A.P. Română S.A. București, invocând în drept prevederile

art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ.

Sub un prim aspect se critică hotărârea

pronunțată în cauză, susținându-se că instanțele au interpretat greșit clauzele

contractului de asigurare în sensul că valoarea la care se plătesc

despăgubirile este valoarea reală a autoturismului și nu suma la care acesta a

fost asigurat pe de o parte. Pe de altă parte, deși autoturismul a suferit

accidentul și respectiv avaria la mai puțin de o lună de când a fost cumpărat

direct din fabrică acestuia trebuie să i se aplice coeficientul de uzură dat de

trecerea timpului față de data fabricației.

Printr-o altă critică se susține că deși în

contract este stipulată clauza preluării epavei de către reclamantă spre

valorificare instanța a interpretat greșit această clauză în sensul că

reclamanta nu este obligată să preia epava.

Criticile sunt neîntemeiate iar recursul se va

respinge pentru considerentele ce urmează.

S-a stabilit în cauză și pârâta nu contestă că

autoturismul a fost distrus total în cadrul accidentului și că acesta a fost

asigurat pentru suma de 10.184 USD. De asemenea nu se contesta faptul că

autoturismul a fost cumpărat din fabrică. Date fiind toate aceste împrejurări,

necontestate de către pârâtă, în mod corect au reținut instanțele prin

hotărârile pronunțate în cauză că despăgubirile trebuie să fie egale cu suma

asigurată. Ca un supliment de motive Curtea reține că, chiar dacă pârâta ar

aplica pentru anul scurs de la data preluării autoturismului (perioadă în care

acesta a staționat în parcul său) un anumit grad de uzură nu se justifică

suportarea contravalorii acestuia de către reclamantă care a achiziționat un

autoturism nou (în sensul de nefolosit).

În ce privește susținerea că prin contractul de

vânzare s-a prevăzut preluarea epavei de către reclamant, în mod just a reținut

instanța de apel că față de conținutul clauzei privind stabilirea prin acordul

părților a valorii acesteia nu se poate deduce din cuantumul despăgubirii

propriu-zise valoarea asupra cărora părțile în cauză nu au convenit. Este pe deplin

justificată acordarea și a dobânzilor datorate dat fiind că datoria era certă,

lichidă și exigibilă și dobânzile au fost cerute prin acțiunea introductivă.

În fine, ultima critică vizează împrejurarea că

pârâta contestă valoarea pagubei stabilită de către propriul său agent de

constatare sub pretextul că acesta și-ar fi depășit atribuțiile. Ori, o

asemenea susținere chiar dacă ar fi reală ar angaja răspunderea prepusului său

față de pârâtă, în nici un caz nu constituie un motiv de contestare a realității

celor constatate întrucât aceasta ar echivala cu invocarea de către recurentă a

propriei culpe în calitate de comitent.

Față de considerentele ce preced, hotărârile

pronunțate în cauză atât la fond cât și în apel sunt legale și temeinice, iar

Curtea,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta S.C. A.R. A.G.I. România București împotriva deciziei nr.

1179 din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 28 octombrie 2003.