ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 596/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost completată și

precizată ulterior, B.V.A. a chemat în judecată Statul Român prin Consiliul

Local al comunei Crăiești, Consiliul județean Mureș și Direcția Generală a

Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Mureș solicitând ca, prin

hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate nulitatea absolută

a măsurii exproprierii imobilelor proprietatea sa tabulară – construcții și

terenuri – situate în comuna Crăiești, dispusă prin procesul verbal fără număr

încheiat de delegatul fostului Partid Muncitoresc Român;

- să se constate dreptul său de

proprietate asupra acestor imobile;

- să se dispună restabilirea situației de carte funciară prin radierea

dreptului de proprietate al statului și reînscrierea dreptului reclamantului;

- să fie obligați pârâții să-i

predea în proprietate și folosință casa de locuit în care își are sediul

Primăria Crăiești, cu construcțiile – anexă și terenurile aferente acestora.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că este proprietarul tabular al imobilelor revendicate, conform cărților

funciare 506, 33 și 8 Crăiești, cu numerele topografice precizate, care au fost

expropriate abuziv în anul 1947 când, împreună cu întreaga familie, a fost

expulzat din comună stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu într-o altă

localitate, tratament inuman care l-a determinat să emigreze în America, fără

însă a renunța la cetățenia română.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 C. civ., art. 41 din Constituția României și tratatele

internaționale referitoare la garantarea dreptului de proprietate la care

România este parte.

Prin întâmpinare, Direcția Generală

a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Mureș a invocat lipsa

calității sale procesuale pasive iar Consiliul Local al comunei Crăiești și Consiliul

județean Mureș au invocat: incidența art. 24 alin. (1) din Legea nr. 112/1995

potrivit cu care cel în cauză este îndreptățit numai la despăgubiri și, ca

urmare, neconstituționalitatea art. 1 alin. (5) din H.G. nr. 11/1997 care

îndrumă la calea dreptului comun pentru restituirea bunurilor în natură;

prescripția dreptului la acțiune raportat la prevederile Decretului nr.

218/1960, ale Legii nr. 115/1938 privind regimul cărților funciare și ale art.

1846 C. civ., precum și apartenența bunurilor în litigiu la domeniul public

care, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998, nu pot fi retrocedate.

Același consiliu județean a formulat

și o cerere reconvențională pentru restituirea contravalorii îmbunătățirilor

aduse construcțiilor, cerere la care ulterior s-a renunțat.

În primă instanță Tribunalul Mureș,

prin sentința civilă nr. 42 din 4 februarie 2000, a respins acțiunea principală

și a luat act de renunțarea la judecarea cererii reconvenționale.

Sentința a fost menținută de Curtea

de Apel Târgu Mureș, secția civilă, care a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamant, prin decizia nr. 42/A din 5 iulie 2001.

Pentru a hotărî astfel, instanțele

au reținut că imobilele în litigiu, care au fost proprietatea tabulară a

reclamantului, sunt în prezent proprietatea Statului Român prin înscriere în

carte funciară, drept consolidat prin scurgerea timpului - 10, respectiv  30 de

ani - în condițiile Legii nr. 115/1938. Mai mult, ele aparțin domeniului public

și, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998, nu pot fi retrocedate, întrucât

clădirea principală constituie sediul Primăriei comunale iar celelalte două

clădiri - noi - au destinația se școală și, respectiv, cămin cultural.

Fiind vorba de instituții publice și

așezăminte social-culturale, reține instanța de apel, „reclamantul-apelant nu

este îndreptățit să i se restituie în natură imobilele expropriate nici în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere prevederile art. 16”,

potrivit cărora „foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent

în condițiile legii menționate”.

Împotriva deciziei instanței de apel

reclamantul a declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora solicită casarea ambelor hotărâri

și admiterea acțiunii.

În motivare, recurentul reiterează

susținerile formulate în instanțele anterioare referitoare la nelegalitatea

măsurii exproprierii bunurilor sale, de la care era exceptat conform art. 3

lit. h) din Legea nr. 187/1945, modificată prin Decretul nr. 83/1949, fapt ce

atrage constatarea inexistenței titlului statului a cărui posesie, fondată pe

violență morală și fizică (acapararea întregii averi a reclamantului și

impunerea unui domiciliu forțat), nu putea conduce la dobândirea dreptului de

proprietate prin prescripție achizitivă.

Ca urmare, nu se poate invoca

dispoziția de protecție cuprinsă în art. 11 din Legea nr. 213/1998 din moment

ce statul nu deține un titlu valabil, aspect neexaminat de instanțe, după cum

nu pot fi invocate prevederile Legii nr. 10/2001 decât cu încălcarea

principiului disponibilității și al neretroactivității legii civile (acțiunea

fiind introdusă anterior intrării acesteia în vigoare și întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun).

Recursul este fondat.

Instanțele au hotărât în sensul

apartenenței bunurilor în litigiu la domeniul public, cu consecința

nerestituirii lor proprietarului firesc, cu ignorarea dispozițiilor art. 6 din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Or, potrivit art. 6 alin. (1) din

lege, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat”.

Totodată, alin. (2) și (3) ale

textului citat consacră, pe de o parte, competența instanțelor judecătorești în

soluționarea acțiunilor în revendicare privind imobilele preluate fără titlu,

inclusiv prin violență, iar pe de altă parte, recunoaște competența instanțelor

de a stabili valabilitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea

statului și de a hotărî, în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, că

dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat iar

statul nu a devenit proprietar.

În cauză instanțele, deși investite

cu un capăt expres de cerere privind nulitatea înscrierii în cartea funciară a

dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor în litigiu, nu au

examinat titlul, respectiv actul normativ în baza căruia a operat înscrierea,

scopul exproprierii și dacă acesta a fost realizat, iar în cazul în care temeiul

l-a constituit Legea nr. 187/1945, nu au verificat dacă măsura aplicată

reclamantului a fost conformă art. 3 lit. h) din lege, potrivit cu care

exproprierea privea „prisosul terenurilor agricole constituind proprietăți ale

persoanelor fizice care depășesc suprafața de 50 ha și anume: pământul arabil,

livezile, fânețele, bălțile și iazurile artificiale fie că servesc sau nu

pentru pescuit, mlaștinile și terenurile inundabile”.

În același timp, se constată că

instanțele au omis să cerceteze și să se pronunțe asupra capătului de cerere al

acțiunii privind retrocedarea terenului liber de construcții iar în privința

acestora din urmă au invocat apartenența lor la domeniul public, neobservând că

reclamantul nu a revendicat construcțiile noi - școala și căminul cultural iar

pentru fosta casă de locuit (sediul primăriei) a fost amenajat un nou sediu pe

cheltuiala sa.

Față de cele ce preced, recursul se

privește ca fondat și va fi admis, în temeiul art. 312 și art. 313 C. proc.

civ., cu consecința casării hotărârilor pronunțate și reluării judecății în

fața primei instanțe în vederea completării probatoriului, inclusiv prin

efectuarea unei expertize tehnice topo pentru determinarea suprafețelor de

teren deținute de reclamant la data exproprierii și delimitarea acelora care

fac obiectul acțiunii.

În rejudecare, vor fi reexaminate

susținerile privind dobândirea dreptului de proprietate de către stat prin

uzucapiune având în vedere calitățile „posesiei” statului prin raportare la

măsurile luate de autoritățile vremii cu privire la patrimoniul familiei

reclamantului și libertarea sa de mișcare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul B.A.V. împotriva deciziei nr. 42/A din 5 iulie 2001 a Curții de

Apel Târgu-Mureș, secția civilă.

Casează decizia recurată, precum și

sentința nr. 42/4 februarie 2000 a Tribunalului Mureș, secția civilă, și

trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie

2004.