UNAL c. TURQUIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 12441/03 prezentate de dl Bariș ÜNAL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 21 martie 2006 într-o cameră compusă din domnul Sir Nicolas Bratza președinte Türmen Traja Pavlovschi Garlicki Mijović, Šikuta, judecători și domnul O Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 27 martie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la faptul că reclamantul, dl Barach Ünal, este un resortisant turc, născut în 1983 și are reședința la Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Kdök, domnul A. Kdök și H.K. Elban, avocați la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 16 ianuarie 2002, reclamantul și alte 13 persoane au fost arestate de poliție la Ümraniye în fața clădirii din conducerea subprefecturii ministrului educației naționale, pentru apartenența la MLKP, partidul comunist marxist-lenist. Procesul-verbal de percheziție a domiciliului reclamantului, stabilit la 18 Ianuarie 2002 de poliție și semnat de reclamant și de tatăl său, a indicat că nu a fost confiscată nici o dovadă la domiciliu. La 17 ianuarie 2002, Hotărârea pentru Securitate (D.E.I.), Secțiunea pentru Combaterea Terorismului, a solicitat prelungirea reținerii de patru zile a reclamantului. În cererea sa, Hotărârea pentru Securitate a precizat că, în urma unei verificări a arhivelor poliției, reclamantul fusese arestat la data de 8 În iunie 2000 în timpul unei declarații de presă care contesta sistemul de învățământ universitar și apoi a fost eliberat prin intermediul Parchetului d ayüp. La 13 iunie 2000, a fost arestat la Eminönü pentru proteste împotriva privatizării universităților. La 11 august 2000, reclamantul și alte șaisprezece persoane au dorit să își exprime și să atârne pancartele de la adresa organizației de liceeni democrați din Uniunea Europeană (inclusiv Demokratik Lise Birli.) la Fatih. Parchetul a prelungit perioada în care reclamantul a fost ținut în custodie timp de trei zile. În declarația sa din 19 ianuarie 2001, reclamantul a respins faptele care i-au fost reproșate. El și-a contestat apartenența la MLKP. El a declarat în special că a fost arestat în fața celei de-a 75-a școli profesionale de comerț din Özgür Gençlik În aceeași zi, reclamantul a fost audiat de către judecător aproape de curtea de securitate a statului t e n a t ă ii . . . . .......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... La tribunalul din 30 ianuarie 2002, instanța de securitate a statului a dispus menținerea în detenție a reclamantului, ținând cont de faptele reprobabile, de starea probelor și de faptul că ancheta nu se încheiase încă la tribunalul din 9 aprilie 2002, instanța de securitate a statului respectiv a contestat faptele care i-au fost reproșate. Prin hotărârea din 21 mai 2002, în temeiul articolului 168 alineatul (2) din fostul Cod Penal și al articolului 5 din Legea privind combaterea terorismului, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă penală cu închisoarea de 12 ani și șase luni. La 2 octombrie 2002, reclamantul a formulat un recurs în Casație. Prin hotărârea din 18 noiembrie 2002, Curtea de Casație Cassa la hotărârea atacată pe motiv că nu a avut nici o dovadă clară și convingătoare pentru a-l condamna pe reclamant pentru apartenență la o organizație armată ilegală. Aceasta a dispus punerea în libertate a reclamantului, cu excepția cazului în care acesta era pus în detenție provizorie, fie din cauza unei alte infracțiuni, fie din cauza condamnării sale pe de altă parte. O copie a registrului spațiilor de detenție indică faptul că reclamantul a fost plasat acolo între 18 noiembrie 2002, ora 23:00 și 19 noiembrie 2002 până la 10 20. Prin hotărârea din 17 aprilie 2003, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a plasat pe solicitant. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că eliberarea sa la douăzeci și două de ore după arestarea Curții de Casație a fost făcută în lipsă de cunoștință de această dispoziție. În noiembrie 2002, în jurul orei 20:30, hotărârea Curții de Casație a fost trimisă prin fax la prionul F din Tekirda Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii, în măsura în care instanța de securitate a statului nu și-a motivat deciziile de menținere în detenție din motive relevante și suficiente. Invocând art. 5 alin. (5) din Convenție, reclamantul se plânge de absența în dreptul intern a unui drept efectiv la repararea în lipsă a art. 5 alin. (3) din Convenție. Recurentul susține că a suferit o detenție ilegală timp de douăzeci și două de ore după notificarea hotărârii Curții de Casație prin care se dispune eliberarea sa provizorie. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau dacă există motive întemeiate să creadă că este necesar să se împiedice comiterea unei infracțiuni sau a unei acțiuni împotriva acesteia (...). În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat în instanță. Curtea reamintește că termenul final al perioadei menționate la art. 5 alineatul (3) este . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147, CEDO 2000-IV). În aceste condiții, Curtea constată că prima perioadă de detenție provizorie a reclamantului care urmează să fie luată în considerare, în sensul articolului 5 alineatul (3) din Convenție, a început la 16 ianuarie 2002, data plasării sale în arest la vedere și s . este, prin urmare, finalizată la 21 mai 2002, data condamnării de către Curtea de Securitate a statului. Reclamantul și-a depus cererea la 27 martie 2003, adică la mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă relevantă. Prin urmare, cauza privind această perioadă a perioadei de detenție provizorie este întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. A doua perioadă de detenție provizorie a reclamantului care urmează să fie luat în considerare a început la 18 noiembrie 2002, data la care Curtea de Casație a rupt hotărârea pronunțată de prima instanță și sa se încheie la 19 noiembrie 2002, data la care, potrivit afirmațiilor sale, reclamantul ar fi fost eliberat provizoriu. Curtea decide să examineze această a doua perioadă de detenție sub unghiul art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, aceasta nu consideră că o întrebare distinctă relevantă poate fi pusă în temeiul art. 5 alin. Reclamantul se plânge de absența în dreptul intern a unui drept efectiv la despăgubire pe durata detenției provizorii pe care o are în temeiul art. 5 alin. Curtea amintește că alineatul (5) din art. 5 este respectat în măsura în care se poate solicita despăgubirea șefului unei privări de libertate efectuată în condiții contrare alineatelor (1), (2), (3) sau (4) (a se vedea Wassink c. Țările de Jos, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A n 185-A, p. 14, § 38. Prin urmare, dreptul la despăgubiri prevăzut la alineatul (5) presupune că o încălcare a unuia dintre aceste paragrafe a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (a se vedea N.C. Italia [GC], nr. 24952/94, § 49, CEDH 2002 X). În acest caz, Curtea a respins cauza reclamantului întemeiat pe durata detenției provizorii prevăzute la art. 5 Õ (3) Prin urmare, această cauză este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în termen de două luni examinarea Păcatului reclamantului întemeiat pe legalitatea deținerii sale în perioada 18-19 noiembrie 2002 [art. 5 alin. (1) lit. (c) Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

12441/03

présentée par Bariș ÜNAL

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 21 mars 2006 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

R.

Türmen

,

K.

Traja

,

S.

Pavlovschi

,

L.

Garlicki

,

M

me

L.

Mijović,

M.

J.

Šikuta,

juges

,

et de M.

M. O’boyle,

greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 mars 2003,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Barıș Ünal, est un ressortissant turc, né en 1983 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M

es

M. Kırdök, M.A.

Kırdök et H.K. Elban, avocats à Istanbul.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 16 janvier 2002, souhaitant donner une pétition pour apprendre le kurde, le requérant ainsi que treize autres personnes furent arrêtées par la police à Ümraniye devant le bâtiment de la direction de la sous-préfecture du ministre de l’éducation nationale, pour appartenance au MLKP, le parti communiste marxiste-léniniste.

Le procès-verbal de perquisition du domicile du requérant, établi le 18

janvier 2002 par la police et signé par le requérant et son père, indiqua qu’aucune pièce à conviction n’avait été saisie à son domicile.

Le 17 janvier 2002, la direction de la sûreté d’Istanbul, section de la lutte contre le terrorisme, demanda la prorogation de la garde à vue du requérant de quatre jours. Dans sa demande, la direction de la sûreté précisa que, suite à une vérification des archives de la police, le requérant avait été arrêté le 8

juin 2000 au cours d’une déclaration de presse contestant le système d’enseignement dans les universités puis mis en liberté par le parquet d’Eyüp. Le 13 juin 2000, il avait été arrêté à Eminönü pour avoir protester contre la privatisation des universités. Le 11 août 2000, le requérant et seize autres personnes avaient voulu manifester et accrocher des pancartes de l’organisation de l’Union des lycéens démocratiques («

Demokratik Lise Birliği

») à Fatih.

Le parquet prorogea la durée de la garde à vue du requérant de trois jours.

Dans sa déposition du 19 janvier 2001, le requérant réfuta les faits qui lui étaient reprochés. Il contesta son appartenance au MLKP. Il déclara notamment qu’il avait été arrêté devant le 75

ème

lycée professionnel de commerce d’Ümraniye et non devant le bâtiment de la direction de la sous-préfecture du ministre de l’éducation nationale. Il reconnut qu’il avait sur lui un exemplaire de la revue «

Özgür Gençlik

» («

la jeunesse libre

») ainsi que des documents relatifs à l’Union des lycéens («

Liseli Öğrenciler Birliği

», «

LÖB

»). Il soutint qu’il ne s’agissait pas de documents relatifs à une organisation illégale mais de documents concernant des activités sociales et culturelles avec ses amis du lycée.

Le même jour, le requérant fut entendu par le juge près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («

la cour de sûreté de l’Etat

») qui ordonna sa mise en détention provisoire «

compte tenu du crime reproché et de l’état des preuves

».

Par acte d’accusation du 21 janvier 2002, le parquet d’Istanbul inculpa le requérant pour aide et appartenance à une organisation illégale.

A l’audience du 30 janvier 2002, la cour de sûreté de l’Etat ordonna le maintien en détention du requérant «

compte tenu des faits reprochés, de l’état des preuves et du fait que l’enquête n’était pas encore terminée

».

A l’audience du 9 avril 2002, la cour de sûreté de l’Etat entendit le requérant. Il contesta les faits qui lui étaient reprochés.

Par un arrêt du 21 mai 2002, sur le fondement des articles 168 § 2 de l’ancien code pénal et 5 de la loi relative à la lutte contre le terrorisme, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine criminelle d’emprisonnement de douze ans et six mois.

Le 2 octobre 2002, le requérant forma un pourvoi en cassation.

Par un arrêt du 18 novembre 2002, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué au motif qu’il n’y avait pas de preuve certaine et convaincante pour condamner le requérant pour appartenance à une organisation armée illégale. Elle ordonna la mise en liberté du requérant sauf s’il était placé en détention provisoire, soit en raison d’une autre infraction, soit en raison de sa condamnation par ailleurs.

La copie du registre des locaux de garde à vue indique que le requérant y a été placé du 18 novembre 2002 à 23 heures au 19 novembre 2002 à 10

h

20.

Par un arrêt du 17 avril 2003, la cour de sûreté de l’Etat acquitta le requérant.

GRIEFS

Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa mise en liberté vingt-deux heures après l’arrêt de la Cour de cassation a été faite en méconnaissance de cette disposition. Le 18

novembre 2002, vers 20 heures 30, l’arrêt de la Cour de cassation a été envoyé par télécopie à la prion de type F de Tekirdağ où le requérant était détenu. Celui-ci n’a été mis en liberté provisoire que le 19 novembre vers 18

heures car il avait été remis au commandement de la gendarmerie de Tekirdağ pour être entendu en raison de sa participation à une manifestation à une date antérieure.

Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire dans la mesure où la cour de sûreté de l’Etat n’a pas motivé ses décisions de maintien en détention par des motifs pertinents et suffisants.

Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence en droit interne d’un droit effectif à réparation en méconnaissance de l’article 5 § 3 de la Convention.

EN DROIT

1.

Le requérant affirme avoir subi une détention illégale pendant vingt-deux heures après la notification de l’arrêt de la Cour de cassation ordonnant sa mise en liberté provisoire. Il invoque l’article 5 § 1 de la Convention. La Cour décide d’examiner ce grief sous l’angle de l’article

5

§

1 c) de la Convention ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

(...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

;

(...).

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

2.

Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire. Il invoque l’article 5 § 3 de la Convention ainsi libellé

:

«

3.

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

»

La Cour rappelle que le terme final de la période visée à l’article

5 §

3 est «

le jour où il est statué sur le bien-fondé de l’accusation, fût-ce seulement en premier ressort

» (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt

Demirel c. Turquie

,

n

o

39324/98, § 56, 28 janvier 2003, et

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, §

147, CEDH 2000-IV). Dans ces conditions, la Cour constate que la première période de détention provisoire du requérant à considérer, au sens de l’article

5 § 3 de la Convention, a commencé le 16 janvier 2002, date de son placement en garde à vue et s’est donc achevée le 21 mai 2002, date de condamnation par la cour de sûreté de l’Etat. Le requérant a introduit sa requête le 27 mars 2003, soit plus de six mois après la décision interne définitive pertinente. Il s’ensuit que le grief relatif à cette période de la durée de la détention provisoire est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

La seconde période de détention provisoire du requérant à prendre en considération a commencé le 18 novembre 2002, date à laquelle la Cour de cassation a cassé l’arrêt rendu par la première juridiction et s’est terminée le 19

novembre 2002, date à laquelle, selon ses dires, le requérant aurait été mis en liberté provisoire. La Cour décide d’examiner cette seconde période de la détention sous l’angle de l’article 5 § 1 c) de la Convention, elle ne considère pas qu’une question distincte pertinente puisse se poser au titre de l’article 5 § 3. Partant, elle conclut qu’il ne s’impose pas d’examiner cette partie du grief plus avant.

3.

Le requérant se plaint de l’absence en droit interne d’un droit effectif à réparation pour la durée de sa détention provisoire qu’il invoque sous l’article 5 § 3 de la Convention. Il invoque l’article 5 § 5 de la Convention ainsi libellé

:

«

5.

Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4 (voir

Wassink c. Pays-Bas

, arrêt du 27 septembre 1990, série A n

o

185-A, p. 14, §

38). Le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 suppose donc qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention (voir

N.C. c. Italie

[GC], n

o

24952/94, § 49, CEDH 2002

‑

X). En l’occurrence, la Cour a rejeté le grief du requérant tiré de la durée de la détention provisoire invoqué sous l’article 5 §

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la légalité de sa détention du 18 au 19 novembre 2002 (article 5 § 1 c)

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président