ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4468/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9429 din 24 septembrie 2000

Judecătoria sector 6 București, a admis acțiunea formulată de reclamanta

Asociația de Proprietari Bl. 7. S14 București, în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București și cu SC O. SA București, a obligat pârâtele

să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei încăperile situate la

parterul imobilului situat în București, destinate prin construcție a servi

drept salon de primire, în suprafață de 42 mp și cameră de biciclete în

suprafață de 17,50 mp.

S-a reținut pentru aceasta că, potrivit actelor

și lucrărilor dosarului, cele două încăperi, prin construcție, au primit

destinația arătată, făcând parte din partea comună a imobilului aflată în

coproprietatea forțată și perpetuă a tuturor coproprietarilor de apartamente,

în conformitate cu prevederile art. 3 lit. c) din anexa 2 la Legea nr.114/1996.

Pe de altă parte, spațiul respectiv este ocupat de către SC N. SA în baza unui

contract de închiriere încheiat cu SC O S.A., contract ce a expirat la 1 iulie 1992,

iar SC O. SA nu a făcut dovada vreunui drept al său asupra spațiului

revendicat.

Tribunalul București, prin decizia civilă nr. 1140

din 2 mai 2001, a respins excepția netimbrării apelului formulat de SC O. SA, a

respins ca nefondate apelurile formulate de Consiliul General al Municipiului

București și SC O. SA împotriva sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut că în mod corect Consiliul General al Municipiului București a avut

calitatea procesuală pasivă, iar, pe fond, spațiul face parte comună din punct

de vedere constructiv cu restul blocului, fiind o parte a dreptului de

proprietate forțată și perpetuă.

Hotărârea a rămas irevocabilă prin nerecurare.

Împotriva acestor hotărâri, în temeiul art. 330

pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, a declarat recurs în anulare, considerând că au fost

pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond.

Se susține, sub un prim aspect, că instanțele au

soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

General al Municipiului București, calitate procesuală în cauză, în raport de

dispozițiile Legii nr. 69/1991 având-o Primarul General.

Mai departe, reclamanta nu a dovedit dreptul ei

de proprietate, mai mult, rezultă că spațiul în litigiu a trecut în

proprietatea statului, la recepția blocului fiind preluat de către stat, iar

apoi închiriat de către SC O. SA, SC N. SA, el constituind de altfel spațiu cu

altă destinație și nu parte comună.

Dacă instanțele aveau îndoieli în legătură cu

exactitatea acestor împrejurări, aveau posibilitatea ca, în temeiul și în

aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să ordone completarea probatoriului

cu înscrisuri și eventual, cu efectuarea unei expertize tehnice de

specialitate.

Recursul în anulare este întemeiat potrivit

celor ce urmează.

Cu privire la excepția privind lipsa calității

procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București, este de

reținut că aceasta a fost corect soluționată, prin respingere, de către

instanțe, întrucât, esențial, din coroborarea dispozițiilor art. 2, art. 4,

art. 5 și art. 20 lit. g) din Legea administrației publice locale nr. 69/1991

(în vigoare la data judecății) art. 6 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998,

rezultă că în speță, Consiliul General al Municipiului București, ca organ

deliberativ al administrației publice locale poate sta în proces, având

calitate procesuală pasivă.

Pe fond însă, în adevăr, instanțele și-au

întemeiat soluția pe un probatoriu insuficient, neconvingător, chiar

contradictoriu, în ce privește existența dreptului de proprietate al

reclamantei asupra spațiului din litigiu și caracterul, destinația acestui

spațiu, respectiv numai pe o schiță-plan, ce, afirmativ, ar reprezenta (ar face

parte din documentația tehnică întocmită pentru construcția blocului.

Pe de altă parte concluzia instanței întemeiată

astfel, este contrară celor rezultate din adresa nr. 1842/2000 a SC O. SA,

potrivit căreia spațiul respectiv ar fi trecut în proprietatea statului.

Așa

fiind, evident, hotărârile au fost date în cauză, cu încălcarea prevederilor

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., situație în care, în raport de dispozițiile

art. 314 C. proc. civ. se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru

lămurirea tuturor elementelor de fapt și de drept privind situația juridică a

imobilului, aceasta prin suplimentarea probatoriului, inclusiv prin efectuarea

unei expertize tehnice în acest sens, pe baza documentației existente.

Cu această ocazie, urmează a se pune în discuția

părților, cu respectarea desigur a principiului disponibilității, introducerea

în cauză ca pârâtă, SC N. SA, intervenient accesoriu în această fază de

judecată, deținător în calitate de chiriaș al spațiului din litigiu.

Așa fiind, pentru cele arătate, recursul urmează

a fi admis, a se casa ambele hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 1140 din 2 mai 2001 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă și de contencios administrativ, și a sentinței civile nr. 9429 din

24 septembrie 2000 a Judecătoriei sector 6 București pe care le casează și

trimite cauza spre rejudecare la această din urmă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 iunie 2004.