ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1189/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 560 din 18 iunie 2002 a condamnat pe inculpatul C.R.A. la 6 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din aceeași lege. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., s-a menținut starea de arest și s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive a inculpatului de la 29 ianuarie 2002 la zi. În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea a 0,09 grame punguță cu pulbere bej; 45 punguțe în flacon Dicarbocalm (24,84 grame); 10 punguțe praf alb 8,07 gr.; 6 comprimate S.M.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că inculpatul, în ziua de 29 ianuarie 2002 pe str. Clailor a oferit spre vânzare doze de drog la 2 persoane care erau polițiști în cadrul brigăzii ANTIDROG: Inculpatul, după ce cei doi polițiști în civil au dorit să cumpere, s-a îndreptat spre o găleată de plastic, revenind la cumpărători cu o punguță de plastic cu substanță bej. După declinarea calității de polițiști, aceștia au verificat găleata în care se aflau două tuburi de medicamente cu 10 punguțe cu substanță bej și respectiv 45 punguțe cu aceeași substanță. În mașină s-au mai găsit în spațiul dintre cele două scaune din față 6 pastile M.S. (metadonă). S-a găsit asupra inculpatului și suma de 800.000 lei obținută din vânzarea drogurilor, ce a fost disponibilizată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul. În apelul declarat de parchet se critică hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate, invocându-se: - greșita aplicare a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 143/2000, întrucât măsura de siguranță a confiscării trebuia să se limiteze la cantitatea de drog rămasă după efectuarea analizelor de laborator; - netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului, apreciindu-se că instanța de fond nu a dat semnificația cuvenită dispozițiilor art. 72 C. pen. Inculpatul a criticat hotărârea pentru netemeinicie, sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, solicitând reducerea acesteia.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 585/ A din 17 septembrie 2002, a admis apelul parchetului și a desființat sentința, în sensul că în baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 a dispus confiscarea cantității de droguri rămase în urma analizelor de laborator, respectiv 2,9 gr. heroină și 3 comprimate metadonă, precum și a sumei de 800.000 lei, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței. Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat. Considerând ambele hotărâri nelegale și netemeinice, inculpatul le-a atacat cu recurs. Printr-un motiv de recurs bazat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., inculpatul susține că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de respingere a apelului declarat de el.

Motivul de recurs nu este întemeiat. Din examinarea actelor cauzei se constată că, în apelul său, inculpatul a criticat sentința numai cu privire la individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată. În speță, însă, este îndeajuns de motivată decizia prin care instanța de apel respinge apelul făcut de inculpat, declarând că rezultă din actele cauzei că pedeapsa de 6 ani închisoare răspunde cerințelor legale și este de natură să asigure finalitatea preventivă cât și cea educativă, neexistând temeiuri pentru modificarea ei. Statuând astfel, judecătorii apelului au confirmat hotărârea apelată și au adoptat motivele sale, găsind că aceste motive sunt întemeiate și suficiente, hotărârea dată asupra apelului formând în acest caz un tot împreună cu hotărârea primei instanțe, în privința motivelor însușite de instanța de apel și temeiurile instanței de apel fiind aceleași cu cele ale primei instanțe.

În asemenea caz nu mai este necesar ca instanța de apel să repete inutil expunerea elementelor de fapt și de drept arătate de prima instanță, din moment ce ele nu sunt constatate și apreciate diferit de a doua instanță. Astfel fiind și cum instanța de control a adoptat sentința instanței de fond despre care nici inculpatul nu pretinde că ar fi nemotivată, urmează a se vedea că motivul de casare bazat pe nemotivare este nefondat, urmând a fi respins ca atare. Printr-un al doilea motiv de recurs, bazat pe prevederile art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., se susține că, întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, a fost încadrată juridic ca infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, iar la ultimul termen de judecată în fața instanței de fond, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 4 din aceeași lege, prima instanță a omis să se pronunțe asupra acestei cereri.

Nici acest motiv nu este fondat. În speță, din dosarul cauzei se constată că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. La judecarea în fond a cauzei, de către tribunal, inculpatul a solicitat, prin avocat, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în cea prevăzută de art. 4 din aceeași lege. Instanța, a pus în discuția părților cererea inculpatului și, rămânând în pronunțare pe fondul cauzei, constatând că încadrarea juridică a faptei este cea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu judecarea căreia fusese sesizată, a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea menționată.

În considerentele sentinței, atunci când este vorba de încadrarea juridică a faptei, instanța nu se mărginește la simpla afirmație că aceasta constituie infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, ci arată pe larg de ce elementele unei atare infracțiuni sunt legalmente întrunite, indicând elementele care formează suportul convingerii sale și pe care își sprijină soluția adoptată. Așadar, reținând infracțiunea cu judecarea căreia fusese sesizată și condamnându-l pe inculpat pentru această infracțiune, prima instanță s-a pronunțat implicit și asupra cererii acestuia de a fi schimbată încadrarea juridică a faptei. În consecință, omisiunea primei instanțe de a se pronunța în mod expres asupra acestei cereri nu poate fi considerată ca o cauză de nulitate de natură a atrage casarea hotărârii atacate.

Deci și cel de al doilea motiv de recurs este nefondat și se respinge. Prin ultimul motiv de recurs, cu privire la cuantumul pedepsei, solicitând reducerea ei. Tot astfel nici acest motiv nu este întemeiat. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Verificându-se hotărârea atacată sub aspectul criticii formulate, se constată că, în ceea ce privește dozarea pedepsei, nu sunt elementele de reapreciere în sensul solicitat, cele două instanțe făcând o justă individualizare prin respectarea criteriilor generale prevăzute în textul de lege arătat, prin aprecierea în egală măsură a circumstanțelor aparținând faptei, cât și cele ale inculpatului, pedeapsa apărând ca fiind proporțională gradului de pericol social pe care îl prezintă fapta și făptuitorul și aptă să realizeze dublul scop prevăzut de art. 52 C. pen. Pentru considerentele arătate și cum verificând hotărârea atacată prin prisma prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpat este nefondat și a fi respins ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. și a se dispune potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.R.A. împotriva deciziei penale nr. 1737 din 17 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 29 ianuarie 2002, la 7 martie 2003. Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, azi 7 martie 2003.