ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1189/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția I

penală, prin sentința penală nr. 560 din 18 iunie 2002 a condamnat pe

inculpatul C.R.A. la 6 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din aceeași lege.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen., s-a menținut starea de arest și s-a dedus din pedeapsă durata

arestării preventive a inculpatului de la 29 ianuarie 2002 la zi.

În baza art. 17 din Legea nr.

143/2000 s-a dispus confiscarea a 0,09 grame punguță cu pulbere bej; 45 punguțe

în flacon Dicarbocalm (24,84 grame); 10 punguțe praf alb 8,07 gr.; 6 comprimate

S.M.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că inculpatul, în ziua de 29 ianuarie 2002 pe str.

Clailor a oferit spre vânzare doze de drog la 2 persoane care erau polițiști în

cadrul brigăzii ANTIDROG:

Inculpatul, după ce cei doi

polițiști în civil au dorit să cumpere, s-a îndreptat spre o găleată de

plastic, revenind la cumpărători cu o punguță de plastic cu substanță bej.

După declinarea calității de

polițiști, aceștia au verificat găleata în care se aflau două tuburi de

medicamente cu 10 punguțe cu substanță bej și respectiv 45 punguțe cu aceeași

substanță.

În mașină s-au mai găsit în spațiul

dintre cele două scaune din față 6 pastile M.S. (metadonă).

S-a găsit asupra inculpatului și

suma de 800.000 lei obținută din vânzarea drogurilor, ce a fost

disponibilizată.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul.

În apelul declarat de parchet se

critică hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate, invocându-se:

- greșita aplicare a dispozițiilor

art. 17 din Legea nr. 143/2000, întrucât măsura de siguranță a confiscării

trebuia să se limiteze la cantitatea de drog rămasă după efectuarea analizelor

de laborator;

- netemeinicia pedepsei aplicate

inculpatului, apreciindu-se că instanța de fond nu a dat semnificația cuvenită

dispozițiilor art. 72 C. pen.

Inculpatul a criticat hotărârea

pentru netemeinicie, sub aspectul individualizării pedepsei aplicate,

solicitând reducerea acesteia.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia nr. 585/ A din 17 septembrie 2002, a admis apelul

parchetului și a desființat sentința, în sensul că în baza art. 17 din Legea

nr. 143/2000 a dispus confiscarea cantității de droguri rămase în urma

analizelor de laborator, respectiv 2,9 gr. heroină și 3 comprimate metadonă,

precum și a sumei de 800.000 lei, menținându-se celelalte dispoziții ale

sentinței.

Prin aceeași decizie a fost respins

ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Considerând ambele hotărâri nelegale

și netemeinice, inculpatul le-a atacat cu recurs.

Printr-un motiv de recurs bazat pe

dispozițiile art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., inculpatul susține că

decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de

respingere a apelului declarat de el.

Motivul de recurs nu este întemeiat.

Din examinarea actelor cauzei se

constată că, în apelul său, inculpatul a criticat sentința numai cu privire la

individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată.

În speță, însă, este îndeajuns de

motivată decizia prin care instanța de apel respinge apelul făcut de inculpat,

declarând că rezultă din actele cauzei că pedeapsa de 6 ani închisoare răspunde

cerințelor legale și este de natură să asigure finalitatea preventivă cât și

cea educativă, neexistând temeiuri pentru modificarea ei. Statuând astfel,

judecătorii apelului au confirmat hotărârea apelată și au adoptat motivele

sale, găsind că aceste motive sunt întemeiate și suficiente, hotărârea dată

asupra apelului formând în acest caz un tot împreună cu hotărârea primei

instanțe, în privința motivelor însușite de instanța de apel și temeiurile

instanței de apel fiind aceleași cu cele ale primei instanțe.

În asemenea caz nu mai este necesar

ca instanța de apel să repete inutil expunerea elementelor de fapt și de drept

arătate de prima instanță, din moment ce ele nu sunt constatate și apreciate

diferit de a doua instanță. Astfel fiind și cum instanța de control a adoptat

sentința instanței de fond despre care nici inculpatul nu pretinde că ar fi

nemotivată, urmează a se vedea că motivul de casare bazat pe nemotivare este

nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Printr-un al doilea motiv de recurs,

bazat pe prevederile art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., se susține că,

întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, a fost

încadrată juridic ca infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr.

143/2000, iar la ultimul termen de judecată în fața instanței de fond, a

solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 4

din aceeași lege, prima instanță a omis să se pronunțe asupra acestei cereri.

Nici acest motiv nu este fondat.

În speță, din dosarul cauzei se

constată că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunea prevăzută

de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. La judecarea în fond a cauzei, de

către tribunal, inculpatul a solicitat, prin avocat, schimbarea încadrării

juridice din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000,

în cea prevăzută de art. 4 din aceeași lege. Instanța, a pus în discuția

părților cererea inculpatului și, rămânând în pronunțare pe fondul cauzei,

constatând că încadrarea juridică a faptei este cea prevăzută de art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000, cu judecarea căreia fusese sesizată, a condamnat pe

inculpat pentru infracțiunea menționată. În considerentele sentinței, atunci

când este vorba de încadrarea juridică a faptei, instanța nu se mărginește la

simpla afirmație că aceasta constituie infracțiunea prevăzută de art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000, ci arată pe larg de ce elementele unei atare

infracțiuni sunt legalmente întrunite, indicând elementele care formează

suportul convingerii sale și pe care își sprijină soluția adoptată.

Așadar, reținând infracțiunea cu

judecarea căreia fusese sesizată și condamnându-l pe inculpat pentru această

infracțiune, prima instanță s-a pronunțat implicit și asupra cererii acestuia

de a fi schimbată încadrarea juridică a faptei.

În consecință, omisiunea primei

instanțe de a se pronunța în mod expres asupra acestei cereri nu poate fi

considerată ca o cauză de nulitate de natură a atrage casarea hotărârii

atacate.

Deci și cel de al doilea motiv de

recurs este nefondat și se respinge.

Prin ultimul motiv de recurs, cu

privire la cuantumul pedepsei, solicitând reducerea ei.

Tot astfel nici acest motiv nu este

întemeiat.

Potrivit art. 72 C. pen., la

stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții

generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială,

de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și

de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Verificându-se hotărârea atacată sub

aspectul criticii formulate, se constată că, în ceea ce privește dozarea

pedepsei, nu sunt elementele de reapreciere în sensul solicitat, cele două

instanțe făcând o justă individualizare prin respectarea criteriilor generale

prevăzute în textul de lege arătat, prin aprecierea în egală măsură a

circumstanțelor aparținând faptei, cât și cele ale inculpatului, pedeapsa

apărând ca fiind proporțională gradului de pericol social pe care îl prezintă

fapta și făptuitorul și aptă să realizeze dublul scop prevăzut de art. 52 C.

pen.

Pentru considerentele arătate și cum

verificând hotărârea atacată prin prisma prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența unor motive care analizate

din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de

inculpat este nefondat și a fi respins ca atare, în temeiul art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.R.A. împotriva deciziei penale nr. 1737 din 17

septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 29 ianuarie 2002,

la 7 martie 2003.

Obligă recurentul inculpat să

plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

martie 2003.