ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 875/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 875/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

R  O  M    N  I  A

La 12 februarie 2002 s-au lu

at în

examinare recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara și inculpații D.N., I.M., C.D. și Banca Românească SA București

împotriva deciziei penale nr.8/A din 14 ianuarie 2002 a Curții de Apel

Timișoara.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 12 februarie 2003, iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 20 februarie 2003.

C  U  R  T  E  A

Asupra

recursurilor de față;

Din

actele dosarului, constată următoarele:

Tribunalul

Timiș, prin sentința penală nr.26 din 15 ianuarie 2001, îi condamnă pe

inculpații:

1.

I.M. la:

-

5 ani de închisoare, pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de

art.248

1

raportat la art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2

din Codul penal;

-

un an de închisoare, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură

privată, prevăzută de art.290 alin.1 din Codul penal, în baza art.33 și 34 din

cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 5 ani închisoare și

3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art.71 din cod;

2.

D.N. la:

-

3 ani de închisoare, pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de

art.248

1

raportat la art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2

din Codul penal și a art.74 din cod;

-

două luni de închisoare, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub

semnătură privată, prevăzută de art.290 alin.1, cu aplicarea art.74 din Codul

penal, în baza art.33 și 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea

mai grea, de 3 ani de închisoare, 3 ani interzicerea unor drepturi, cu

aplicarea art.71 din cod;

3.

C.D. la 5 ani de închisoare și 3 ani interzicerea unor drepturi, pentru

complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.26 raportat

la art.248

1

, art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul

penal și a art.71 din cod.

Din

durata pedepselor, a fost dedusă detenția preventivă a inculpatului I.M., de la

21 decembrie 1999 până la 1 iunie 2000 și de la 8 august 2000 până la 6

septembrie 2000 și a inculpatului D.N., de la 21 decembrie 1999 până la 31 mai

2000.

Inculpații

au fost obligați, în solidar, - și cu S.C.”M și F”   și S.C.”G”   – să plătească

Băncii Române SA  36.149.042.344 lei daune și 14.240.100 lei cheltuieli

judiciare.

Fiecare

inculpat a fost obligat –  solidar cu cele două societăți comerciale – să

plătească și statului câte 500.000 lei cheltuieli judiciare.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut următoarea situație de fapt:

„Banca

Românească” SA, cu sediul în București, înființează, la 27 februarie 1996, o

sucursală la Timișoara.

La

28 august 1997, în funcția de director al sucursalei este numit economistul I.M.

Economistul

D.N. îndeplinește funcția de șef al Serviciului de credite, din octombrie 1996.

Economista

Ș.A. este inspector de credite, iar economistul C.D. este contabil șef.

R.P.

este asociat unic al S.C.”G”,  iar soția sa, G.R., este asociat unic al S.C. „M

și F”.

Din

luna aprilie 1999, C.D. este administrator al S.C.”G” și al S.C.”M și F”.

Ambele

societăți comerciale erau cliente la  Bănca Românească – Sucursala T.

I.M.

și D.N. aveau relații apropiate cu R.P., împreună cu care organizau petreceri,

ale căror cheltuieli erau suportate de R.

După ce D.C. a devenit administratorul celor două societăți

comerciale, relațiile lui cu I.M., directorul sucursalei băncii, s-au strâns,

tot mai mult.

Observând acest lucru, grupul de interese, reprezentat de soții

R, au dat puteri depline lui C.D., în administrarea celor două societăți

comerciale.

Astfel,

în perioada 1 aprilie – 18 octombrie 1999, I.M. a avalizat, în numele și pe

contul băncii un număr de 173 de bilete la ordin, pentru S.C.”M și F” și un

număr de 14 bilete pentru S.C.”G”, în favoarea băncilor la care cele două

societăți aveau împrumuturi.

Unele

bilete la ordin au fost emise în alb, fără a se menționa și suma și scadența.

Aceste

bilete la ordin au fost remise lui C.D.

În

acest fel, inculpatul I.M. și-a încălcat îndatoririle de serviciu, deoarece

sucursala băncii nu era competentă să avalizeze bilete la ordin.

Sucursala

băncii era competentă să acorde credite și facilități la nivelul de 750.000.000

lei.

Biletele

la ordin au fost ștampilate și semnate numai de inculpatul I.M., deși erau

necesare două semnături, autorizate.

Inculpatul

C.D. folosea biletele la ordin, avalizate de I.M., deoarece nu avea

disponibilități să plătească marfa, achiziționată anterior și vândută, dar

neîncasată.

Pe

biletele la ordin – eliberate în alb de I.M. -, C.D. completa numele

plătitorului și al beneficiarului, fără a cunoaște valorile exacte ale

facturilor ce trebuiau achitate. Lăsa necompletate aceste rubrici, după care se

prezenta la sediul sucursalei băncii și îi cerea lui I.M. să avalizeze

respectivele bilete, ceea ce acesta făcea, aplicând ștampila și semnătura și

restituind biletele lui C.D., care le preda furnizorului mărfii.

La

un moment dat, însă, disponibilul din conturile celor două societăți comerciale

nu mai acopereau valoarea biletelor la ordin date în plată și avalizate.

În

aceste condiții, inculpații au recurs la suplimentarea creditelor și

plafoanelor de lucru ale celor două societăți comerciale, cu încălcarea

normelor și procedurilor bancare de avalizare și acordare a creditelor, a

limitelor de competență stabilite pentru sucursală, a condițiilor referitoare

la constituirea garanțiilor asigurătorii și fără informarea și solicitarea

aprobării de fonduri de la centrala băncii.

Acest

mod abuziv de lucru – prin care s-au majorat soldul creditelor și al

plafoanelor de lucru, acordate celor două societăți comerciale – a avut loc, în

perioada 31 august – 3 septembrie 1999 și în continuare, până la 18 octombrie

1999.

Inculpatul

C.D. formula, în mod repetat, cereri de suplimentare a creditului inițial,

cereri pe care le înmâna lui I.M., care le semna și i le preda inculpatului D.N.

Acesta din urmă le completa, înregistra și îndosaria, executând activitățile și

operațiunile necesare asigurării creditelor solicitate de C.D.

Inculpatul

D.N. efectua aceste activități, deși, în funcția de șef al serviciului de

credite, știa că nu se respectau normele de creditare ale băncii și anume:

analiza, temeinică, a documentației clientului, analiza și aprobarea, de către

Comitetul de Risc și Credite și de Comitetul de conducere al sucursalei,

acoperirea facilităților cu garanții reale asigurătorii (garanții sub valoarea

creditelor acordate), nedepășirea limitelor de competență acordate sucursalei

(750 milioane lei), solicitarea aprobării centralei băncii, solicitarea – de la

aceeași centrală – a avizului privind utilizarea de resurse, obligații

deliberat încălcate.

Au

fost frecvente situațiile în care cererile de suplimentare, formulate de

inculpatul C.D., și actele adiționale erau prezentate după acordarea

suplimentărilor, încât S.A. – inspector de credite pentru cele două societăți

comerciale, care primea cererile de la D.N. – era nevoită, așa cum declară, să

le introducă în registrul de evidență folosind numere de înregistrare deja acordate,

cărora le adăuga câte un indice, pentru a face, astfel, loc cererilor primite

de I.M. și D.N.

Pentru

inculpați, acest mod, abuziv, de lucru apărea ca necesar – așa cum, deschis,

discutau -, deoarece biletele la ordin fiind avalizate, dacă ar fi fost

refuzate la plată, partenerii de afaceri ai lui C.D. ar fi reacționat negativ,

ceea ce ar fi dus la descoperirea „afacerii”.

Unii

funcționari ai sucursalei băncii și-au exprimat, tot mai deschis, rezerve cu

privire la acest mod de lucru cu cele două societăți comerciale, motiv pentru

care inculpatul I.M., prin Nota internă de serviciu nr.2286 din 5 august 1999,

a învederat Serviciului decontări că  își asumă propria răspundere pentru

efectuarea plăților celor două societăți (p.177, vol.III).

Sistemul

informațional, instituit de centrala Băncii Românești SA prevedea

obligativitatea indicării, periodice, de către sucursale, a situației rulajelor

la societățile comerciale, clienți ai băncii.

Pentru

a nu fi descoperiți că au comis ilegalități, inculpații I.M. și D.N. au

dezinformat centrala băncii, căreia   i-au comunicat că au respectat plafoanele

de 750 milioane lei, sens în care i-au cerut Ș.A. să opereze, în calculator,

modificările respective, ceea ce ea a și făcut (vol.III p.140).

În perioada 18-22 octombrie

1999, Departamentul Audit Control din centrala băncii a efectuat o verificare,

inopinată, la sucursala din Timișoara, unde au descoperit o pagubă de 20 de miliarde

de lei și avalizarea unui număr de 173 bilete la ordin (vol.III p.1-10), pagubă

pe care inculpații au recunoscut că le este imputabilă.

Parchetul

de pe lângă aceeași instanță, Banca Românească S.A. și inculpații au declarat apel.

Parchetul

a criticat sentința, motivând că:

a)

nu au fost anulate înscrisurile falsificate, așa cum cere art.348 din Codul de

procedură penală;

b)

în mod greșit, în favoarea inculpatului D.N., au fost recunoscute

circumstanțele atenuante prevăzute de art.74 lit.a din Codul penal;

c)

pedepsele aplicate inculpaților nu corespund gradului, accentuat, de pericol

social al faptelor și al făptuitorilor;

d)

în mod nelegal, inculpații au fost obligați, în solidar cu părțile civilmente

responsabile la plata despăgubirilor și a cheltuielilor judiciare;

e)

instanța a omis să aplice inculpaților I.M. și D.N. pedeapsa complimentară

prevăzută de art.64 lit.a din Codul penal.

Banca

Românească S.A. a cerut, în apel, ca inculpații să fie obligați să-i plătească,

dobânzi și penalități, în sumă de 39.558.684.454 (39,5 miliarde) lei.

În

instanță, la termenul din 19 decembrie 2001, Banca Românească și-a retras

apelul.

Inculpatul

I.M. critică aceeași hotărâre, motivând că:

a) în mod greșit, nu i-au fost recunoscute circumstanțele

atenuante prevăzute de art.74 lit.a și c din Codul penal;

b) tot greșit a fost calculat prejudiciul.

Inculpatul

D.N. critică hotărârea, motivând că:

a) instanța nu a reținut corect situația de fapt și nu a

încadrat-o corespunzător;

b)

îi este aplicabil art.10 lit.d din Codul de procedură penală, cu excepția

faptei de a fi semnat, împreună cu I.M., informarea din 11 octombrie 1999,

către centrala băncii, faptă pentru care i se poate aplica o pedeapsă cu

suspendarea executării ei;

c)

faptele sale pot fi încadrate în art.249, cu aplicarea art.258 din Codul penal

și a art.81 sau 86

7

din același cod.

Inculpatul

C.D. a criticat hotărârea, motivând că i  s-a aplicat o pedeapsă excesiv de

severă.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia penală nr.8/A din 14 ianuarie 2001, a luat act de retragerea

apelului declarat de Banca Românească SA București și a admis apelul declarat

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, desființând în parte hotărârea

atacată.

Rejudecând cauza, instanța

de apel:

a) a majorat, la 8 ani de

închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului I.M., pentru infracțiunea de abuz în

serviciu, prevăzută de art.248

1

raportat la art.258, art.256, cu

aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal;

b) a contopit pedeapsa de 8

ani de închisoare, cu aceea de un an de închisoare aplicată inculpatului I.M.,

pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de

art.290 alin.1 din Codul penal, urmând ca inculpatul I.M. să execute 8 ani de

închisoare și 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art.71 din același

cod;

c) a aplicat inculpatului D.N.,

pe o perioadă de 3 ani, pedeapsa complementară prevăzută de art.64 lit.c din

Codul penal;

d) a majorat, la 8 ani de

închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului C.D., pentru complicitate la

infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.26 raportat la art.248

1

,

art.258, art.246, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal;

e) a înlăturat obligarea, în

solidar, a inculpaților I.M. și D.N. cu părțile responsabile civilmente S.C.”M

și F”  și S.C.”G”, la plata despăgubirilor către partea civilă și la plata

cheltuielilor judiciare;

f) a anulat înscrisurile

falsificate de inculpați;

g) a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței;

h) a respins, ca nefondate,

recursurile inculpaților, pe care i-a obligat la cheltuieli judiciare statului,

în apel.

Instanța de apel a motivat

că, în adevăr, pedepsele privative de libertate aplicate inculpaților I.M. și C.D.,

pentru infracțiunea de abuz în serviciu și complicitate la această infracțiune

nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al făptuitorilor, că

inculpatului D.N. nu trebuie să i se majoreze pedeapsa privativă de libertate,

dar trebuie să i se aplice pedeapsa complimentară prevăzută de art.64 lit.c din

Codul penal și că în mod greșit inculpații I.M. și D.N. au fost obligați la

despăgubiri civile și cheltuieli judiciare în solidar cu cele două societăți

comerciale.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs parchetul de pe lângă aceeași instanță, Banca Românească SA

și inculpații.

Parchetul critică decizia,

motivând că:

a) în mod nejustificat au

fost recunoscute circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului D.N.;

b) instanța de apel a

înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaților I.M. și D.N. cu cele două

societăți comerciale, la plata despăgubirilor și a cheltuielilor judiciare,

fără să precizeze cine plătește aceste daune și cheltuieli.

Banca Românească S.A.

critică decizia, susținând, ca și parchetul, că instanța de apel nu a precizat

cine îi plătește suma de 36.149.042.344 lei daune și 14.240.100 lei cheltuieli

judiciare.

La rândul lor, inculpații I.M.

și C.D. au criticat decizia, motivând că li s-au aplicat pedepse prea aspre.

Inculpatul D.N. a cerut, în

principal, achitarea, în baza art.11 pct.2 lit.a  raportat la art.10 lit.d din

Codul de procedură penală, iar în subsidiar, suspendarea executării pedepsei.

Recursurile declarate de

parchet și de Banca Românească SA sunt întemeiate.

În adevăr, instanța de apel

nu a precizat cine trebuie să plătească Băncii Românești SA suma de

36.149.042.344 lei despăgubiri civile și suma de 14.240.100 lei cheltuieli

judiciare.

Aceste sume trebuie să fie

plătite,  solidar, de inculpații I.M., D.N. și C.D. (acesta din urmă, în

solidar și cu cele două societăți comerciale, al căror administrator a fost).

Recursurile inculpaților nu

sunt fondate.

Instanțele, de fond și de

apel, au reținut corect situația de fapt, pe care au calificat-o corespunzător.

La fel de corect, instanța

de apel a majorat pedepsele aplicate inculpaților I.M. și C.D.

Nu sunt temeiuri pentru

reducerea acestor pedepse.

Faptele inculpaților sunt

deosebit de grave.

Gravitatea acestor fapte

este reflectată nu numai de amploarea prejudiciului – aproape 40 de miliarde

lei -, ci și de modul sistematic, în care l-au produs, în disprețul celor mai

elementare norme bancare.

Nu se justifică majorarea

pedepsei aplicate inculpatului D.N., care a avut o participare mai redusă la

producerea acestui prejudiciu și are o sănătate precară.

De asemenea, nu sunt

temeiuri pentru suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului D.N.,

care, în calitate de șef al Serviciului de Credite ar fi putut împiedica acest

dezastru financiar, dar nu l-a împiedicat, ci a cooperat, deliberat, la

producerea lui.

Așa fiind, în baza art.385

15

pct.2 lit.d din Codul de procedură penală, recursurile parchetului și ale

părții civile vor fi admise, conform dispozitivului deciziei, iar în baza

art.385

15

pct.1 lit.b din cod, recursurile inculpaților vor fi

respinse, conform aceluiași dispozitiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile  declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara și partea civilă Banca Românească SA București împotriva

deciziei penale nr.8/A din 14 ianuarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, privind

pe inculpații D.N., C.D. și I.M.

Casează

decizia atacată numai sub aspectul obligării inculpaților la plata

despăgubirilor civile și a cheltuielilor judiciare.

Obligă,

solidar, pe inculpații I.M., D.N. și C.D. (acesta din urmă, în solidar și cu

părțile responsabile civilmente SC „M și F” și SC „G” ) să plătească părții

civile Banca Românească SA București, sumele de 36.149.042.344 lei cu titlu de

despăgubiri civile și 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.

Obligă

pe inculpații I.M., D.N. și C.D. (acesta din urmă, în solidar cu părțile

responsabile civilmente SC „M și F” și SC „G”) la câte 500.000 lei cheltuieli

judiciare statului, în primă instanță.

Obligă

pe inculpații I.M. și D.N. la câte 500.000 lei cheltuieli judiciare statului,

în apel.

Obligă

pe inculpatul C.D., în solidar cu părțile responsabile civilmente SC „M și F”

și SC „G”, la 800.000 lei cheltuieli judiciare statului, în apel.

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.N., C.D. și I.M. împotriva

deciziei penale nr.8/A din 14 ianuarie 2002 a Curții de Apel Timișoara.

Constată

că inculpatul C.D. este arestat în altă cauză.

Onorariul

de avocat, în sumă de câte 300.000 lei, pentru apărarea din oficiu a

inculpaților C.D. și I.M., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată

în ședință publică, azi  20 februarie 2003.

5.03.2003/ex.5