ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta S.C. E.S. SRL București a chemat în

judecată S.C. S. S.A. București solicitându-se inițial obligarea pârâtei să

transfere dreptul de proprietate privind activul Microproducție – etaj I – din

București, prin încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză

irevocabilă de vânzare sau a contractului de vânzare cumpărare prin negociere

directă cu plata prețului în rate la prețul stabilit prin raportul de evaluare

efectuat în cauză, și obligarea la daune cominatorii de 1.000.000 lei/zi de

întârziere.

La dosarul de fond reclamanta a depus o cerere

completatoare la acțiune prin care a solicitat să fie obligată pârâta la

efectuarea raportului de evaluare și să transfere proprietatea și cu privire la

activul birou compus din 2 camere în suprafață de cca. 45 mp de la aceeași

adresă cu primul activ cerându-se de data aceasta daune cominatorii de

1.550.000 lei/zi de întârziere.

Pentru a doua oară, la dosarul de fond,

reclamanta precizează obiectul acțiunii în conformitate cu art. 13 alin. (3)

din Legea nr. 133/199 în sensul obligării pârâtei să încheie contract de

vânzare-cumpărare pentru cele două active, cu plata prețului în rate, cu un

avans de 5% și eșalonarea ratelor pe o perioadă de 5 ani la valoarea de

2.356.982.000 lei pentru activul Microproducție – etaj l – București împreună

cu terenul aferent, și de 224.085.000 lei pentru activul birou, valori

stabilite prin raportul de expertiză depus la dosar. Daunele cominatorii au fost

majorate la 10.000.000 lei/zi întârziere.

În ședința din 15 mai 2000, instanța de fond a

conexat dosarul nr. 2444/2000 în care reclamantă figura S.C. S. S.A., iar

pârâtă S.C. E.S. Ltd, având ca obiect rezilierea contractului de asociere

dintre părți și actele adiționale nr. 1/1997 și nr. 2/1998 și evacuarea pârâtei

din spațiul în suprafață de 720 mp ce reprezintă etajul I din cea de a doua

hală de producție ca și din suprafața de 45 mp la etaj I din corpul central al

clădirii, la dosarul de față nr. 529/2000, considerându-se îndeplinite

cerințele art. 164 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6253 din 16 octombrie

2000 Tribunalul București a admis acțiunea principală și a obligat pârâta S.C.

S. S.A. să încheie contractul de vânzare-cumpărare pentru cele 2 active cu

plata prețului în rate cu un avans minim de 5% și eșalonarea ratelor pe o

perioadă de 5 ani la valoarea de 2.356.982.000 lei pentru activul

Microproducție – etaj I– situat în București împreună cu terenul aferent, și de

224.085.000 lei pentru activul birou – valori stabilite conform expertizei. A

fost obligată pârâta și la plata daunelor cominatorii de 10.000.000 lei pe zi

întârziere începând de la data pronunțării și până la executarea obligației.

S-a respins ca nefondată cererea conexă privind

rezilierea contractului de asociere în participațiune și evacuarea pârâtei.

Instanța de fond a reținut că reclamanta din

acțiunea principală a făcut dovada că se încadrează în categoria

întreprinderilor mici și mijlocii, că utilizează în baza contractului de

asociere activele disponibile ale pârâtei, rezultând din raportul de expertiză

că a făcut investiții la imobilele utilizate.

În baza situației de fapt reținute, instanța a

considerat că în cauză operează dispozițiile art. 12 din Legea nr. 133/1999 și

că față de caracterul imperativ al normelor acestei legi, consimțământul la

vânzare al societăților comerciale proprietare de active este suplinit prin

lege, acestea neavând altă alternativă decât de a se conforma opțiunii

utilizatorilor.

Aceste considerente au determinat respingerea

apărărilor pârâtei privind hotărârea AGA din 30 iunie 2000 și faptul că activul

în litigiu nu este disponibil.

Cu referire la acțiunea conexă, s-a considerat

că S.C. S. nu a dovedit neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către

pârâta din această cerere, iar, refuzul de a plăti cotele fixe stabilite în

contract, este justificat în lipsa facturilor care trebuiau emise de

reclamantă.

Curtea de Apel București prin decizia nr. 306

din 6 martie 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. S. S.A.

București.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a

reținut că potrivit art. 12 lit. a) din Legea nr. 133/1999 I.M.M. urile au

acces la activele disponibile ale societăților comerciale și companiilor

naționale cu capital majoritar de stat, precum și al regiilor autonome în

condițiile arătate de text, reclamanta aflându-se în situația utilizării

activelor pârâtei în baza contractului de asociere, în participațiune, ceea ce

duce la obligarea societății comerciale pârâte să le vândă la solicitarea

deținătorului în condițiile de asemeni arătate de textul de lege incident.

În condițiile normelor imperative în materie,

s-a apreciat că societățile comerciale (în speță pârâta) nu are dreptul de a

opta între a vinde sau nu activele solicitate, nerespectarea acestei obligații

fiind sancționată contravențional.

Apărarea pârâtei privind acordul F.P.S. a fost

înlăturată cu motivarea că aplicarea legii nu poate fi condiționată de acest

acord, aplicațiunea în speță a O.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999

inclusiv a H.G. nr. 450/1999 care fiind legi de drept comun în materia

privatizării, cu caracter general, nu pot anihila efectele legii speciale în

materie de vânzare a activelor, cum este Legea nr. 133/1999.

Însușindu-și în parte motivarea instanței de

fond, cu completarea invocării actului adițional nr.1 la contractul de

asociere, s-a considerat corect respinsă cererea conexă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.C.

S. S.A. București care invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9,

10 și 11 C. proc. civ. a susținut în esență următoarele:

de profit de către pârâta din acțiunea conexă și asta ca urmare a neemiterii

facturilor de recurentă, încălcându-se astfel clauzele contractului de asociere

în participațiune, cât și prevederile O.G. nr. 3/1992 arătându-se expres în

contractul semnat de ambele părți că plata cotei de profit se face prin

emiterea unor bilete la ordin, așa cum s-a procedat dealtfel cu cotele ce s-au

plătit.

Se mai arată că până la data litigiului, pârâta

din cererea conexă nu a invocat niciodată ca motiv de neplată a cotei de

profit, neemiterea facturilor fiscale.

motivării, a ignorat atât conținutul contractului de asociere în participațiune

cât și al actului adițional nr. 1 din 10 februarie 1993, deoarece intimata din

recursul de față s-a obligat prin art. 2 pct. 2.2. din actul adițional nr. 1/1993

să asigure reparația clădirii pe care o utilizează, preluând această obligație

din sarcina recurentei.

apărărilor formulate de recurentă cu privire la condițiile în care ar fi

trebuit să aibă loc vânzarea, dat fiind neachitarea de către intimată a cotelor

de profit și a cheltuielilor pentru utilități, prin acesta dând dovadă că este

un rău platnic și că nu a respectat clauzele contractului, ceea ce exclude

încadrarea acesteia în prevederile Legii nr. 133/1999, cum greșit a considerat

instanța de apel.

În cadrul acestui motiv de recurs se invocă și

nepronunțarea instanței asupra cererii de introducere în cauză a F.P.S. pentru

a se judeca litigiul și în contradictoriu cu statul – acționarul majoritar - și

nici asupra dovezilor, care conduceau la rezilierea contractului de asociere în

participațiune.

Recursul este fondat.

Mai înainte de a se analiza motivele de recurs,

trebuie menționat că la termenul din 5 iunie 2002, față de decizia nr. 495/2000

a Curții de Apel București care a dispus deschiderea procedurii falimentului în

condițiile Legii nr. 64/1995, cauza a fost suspendată, dar repusă pe rol ca

urmare a anulării deciziei de mai sus prin admiterea cererii de revizuire

formulată de intimata din acest dosar.

Revenind la analiza recursului se impune

verificarea criticilor raportat distinct la cele două acțiuni care au fost

conexate și care urmăreau efecte diferite vizând raporturile dintre părți.

Astfel, acțiunea introdusă de S.C. E.S. SRL

București a fost admisă invocându-se exclusiv art. 12 din Legea nr. 133/1999

care are norme imperative, obligatorii pentru proprietarul activelor (în cauză

recurenta) care trebuie să se supusă necondiți0onat de nici o altă analiză a

cererii utilizatorului spațiului, dacă acesta se încadrează în categoria de

I.M.M. uri.

Tocmai în preluarea generică a conținutului art.

12 din Legea nr. 133/1999 și a necoroborării acestuia cu art. 13 din aceeași

lege, constă greșeala instanței de apel și incidența motivului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Este netăgăduit că instanța de apel a reprodus

corect prevederile art. 12 din Legea nr. 133/1999, numai că s-a grăbit să tragă

concluzia cu privire la obligația recurentei, în mod automat, fără ca aceasta

să mai aibă vreun drept de verificare a cererii de cumpărare, și fără ca

intimata să mai fi îndeplinit și alte condiții, cerute de același text, și tot

cu caracter imperativ.

Simpla lectură a art. 12 din Legea nr. 133/1999

arată că I.M.M. urile (intimata în cauza de față) au acces la activele

disponibile ale societăților comerciale etc. în condițiile arătate în

continuare la lit. a) - c), pentru că la lit. d) să se menționeze că au și

prioritate și la cumpărarea activelor disponibile.

Pentru facilitățile ce s-au acordat de legiuitor

întreprinderilor mici și mijlocii se constată că accesul și prioritatea la

cumpărare se referă permanent la activele disponibile condiție de esență, în

lipsa căreia conținutul textului rămâne fără eficiență.

Tocmai datorită importanței acestei condiții,

legiuitorul a simțit nevoia ca în art. 13 din Legea nr. 133/1999 să explice ce

se înțelege prin active disponibile și cum se stabilesc acestea de către

proprietarii lor (în cauză de recurentă), și nu de utilizator.

Cu alte cuvinte, un litigiu cu obiectul celui de

față, nu se poate soluționa prin aplicarea automată a prevederilor art. 12 din

Legea nr. 133/1999, dacă nu este coroborat și cu art. 13 din aceeași lege.

Ori instanța de apel nefăcând acest lucru a

pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii, pentru că art. 13 din Legea nr. 133/1999

obligă proprietarii de active să stabilească și să întocmească listele

cuprinzând activele disponibile, în termen de 60 zile de la data intrării în

vigoare a legii, liste ce se transmit la camerele de comerț și industrie

județene și a municipiului București unde se și afișează, având caracter

public.

O asemenea dovadă nu s-a făcut de S.C. E. SRL,

existând în schimb memoriul adresat de recurentă la 10 aprilie 2000

acționarului majoritar, F.P.S., că activul nu este disponibil fiindu-i necesar

acesteia pentru o serie de oportunități de afaceri.

Deci, activele în discuție, nu sunt cuprinse în

nici o listă care să fie afișată la camera de comerț pentru a se putea vorbi de

un activ disponibil cum cere legea.

Dealtfel nici instanța de apel nu a putut să

ignore total chiar condițiile cerute de art. 12 din Legea nr. 133/1999 pe care

s-a întemeiat hotărârea, dar recunoscând că prioritatea la vânzare

[

cum prevede art. 12 lit. d)] și

obligarea proprietarului de active să le vândă nu este același lucru, trage o

concluzie contrară constatării de mai sus, și anume că diferența nu are

relevanță, ceea ce este total greșit.

Din cele arătate, rezultă clar că un activ este

disponibil și la acesta au acces I.M.M. urile și prioritate la cumpărare, numai

în momentul în care s-au îndeplinit formalitățile prevăzute de art. 13 alin. (1)

din Legea nr. 133/1999. Această formalitate nu a fost îndeplinită tocmai pentru

că în ședința extraordinară AGA din 30 iunie 2000 s-a hotărât ca activul

Microproducție să nu se vândă decât cu aprobarea AGA, idem ședința ordinară AGA

din 31 august 2000, iar aceste hotărâri nefiind contestate în termen legal,

fiind publicate în Monitorul Oficial și înregistrate la ORCMB potrivit Legii

nr. 31/1990 R au devenit opozabile terților (deci și intimatei) și nu cum s-a

reținut greșit de instanța de apel.

De menționat, și nu este lipsit de importanță,

că acțiunea în care S.C. E. SRL figurează reclamantă a fost introdusă după ce

instanța a fost sesizată de recurenta de acum cu acțiune în rezilierea contractului

de asociere în participațiune și evacuare. Mai trebuie relevat și faptul că

deși prin art. 12 lit. a) din Legea nr. 133/1999 se arată că activele se vând

la prețul negociat stabilit pe baza raportului de evaluare, ceea ce nu este

cazul în speță, instanța nu numai că a preluat sumele din raportul de expertiză

(deci fără negociere) a stabilit și modalitatea de plată atât cu privire la

avans, cât și ulterior la achitarea și eșalonarea ratelor, încălcându-se din

nou legea, cât și voința proprietarului activelor.

Pentru toate aceste motive hotărârea privind

acțiunea principală este dată cu nerespectarea legii urmând a fi admis

recursul, casată decizia din apel, admis apelul S.C. S. S.A. și respinsă

acțiunea.

Cu privire la acțiunea conexă prin care se

solicita de S.C. S. S.A. rezilierea contractului de asociere în participațiune

și evacuarea S.C. E. SRL instanța de apel a motivat respingerea acesteia

întemeindu-se pe art. 4 din contractul de asociere și actul adițional nr. 1/1997.

Ceea ce s-a omis însă de instanța de apel este

verificarea actului adițional nr. 2/1998 la contractul de asociere semnat de

ambele părți, prin care se modifica art. 2 alin. (1) din actul adițional nr. 1/1997

(reținut exclusiv de instanță) în sensul că pentru sumele datorate de intimată

aceasta (și nu recurenta) va emite Bilet la Ordin.

Rezultă deci, că achitarea cotelor de profit

stabilite prin contractul de asociere trebuia făcută prin mijlocul de plată

arătat și nu prin emiterea de facturi de către proprietarul activelor, cum a

motivat instanța de apel, înlăturând în acest mod culpa intimatei în

nerespectarea clauzelor contractuale.

Există dovadă la dosar (adresa nr. 198/1998

emisă de intimată) că anterior perioadei în litigiu cotele de profit au fost

plătite prin Bilete la Ordin și nu prin facturi, această ultimă modalitate

privind exclusiv plățile cuvenite pentru utilitățile spațiului ocupat care au

fost emise dar nu au fost onorate.

Că plata cotei de profit nu se efectua prin

emiterea de facturi, rezultă din prevederile O.G. nr. 3/1992 astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 130/1995 care la Capitolul I – Operațiuni impozabile

– nu menționează cotele de profit care rezultă din contractele de asociere,

pentru că prin modul său de calcul, ar însemna o dublă impozitare, aspecte care

nu au fost avute în vedere de instanțe atunci când au analizat culpa intimatei

în acțiunea formulată de recurentă.

Tot printr-o interpretare greșită a actelor

adiționale, s-a ajuns la concluzia că recurenta nu a reparat hala pusă la

dispoziția intimatei, ceea ce a justificat neplata cotei de profit din partea

acesteia, dacă s-ar fi analizat art. 2 pct. 2.2. din actul adițional nr. 1/1997

s-ar fi observat că intimata se obliga ca în contul cotei de profit neachitată

să asigure reparația clădirii, astfel obligația fiind transferată de la

recurentă la intimată.

Numai printr-o lipsă de verificare a probelor

administrate de recurentă în acțiunea având ca obiect rezilierea contractului

și evacuarea intimatei (ceea ce face incidente și dispozițiile art. 304 pct. 10

C. proc. civ.) s-a putut ajunge la concluzia eronată că intimata și-a

îndeplinit obligațiile din contractul de asociere în participațiune și că nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 17 din contract, când rezultă fără dubiu din

adresele existente la dosar că au fost încălcate obligațiile ce reveneau

utilizatorului activelor din art. 13 contract și asemeni din art. 17 care sunt

sancțiunile.

Acestea sunt considerentele pentru care se

admite recursul și cu privire la acțiunea conexă, urmând a se casa decizia, a

se admite apelul și prin schimbarea sentinței a se admite acțiunea,

dispunându-se rezilierea contractului de asociere în participațiune și

evacuarea pârâtei S.C. E.S. SRL din spațiul în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta S.C. S. S.A. București împotriva deciziei nr. 306

din 6 martie 2001 a Curții de Apel București, secția comercială, modifică

decizia atacată, admite apelul și schimbă în tot sentința în sensul că respinge

acțiunea principală ca nefondată, admite cererea conexă, dispune rezilierea

contractului de asociere în participațiune precum și evacuarea pârâtei din

spațiul în litigiu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

februarie 2003.