ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5359/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5359/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor

civile de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, rezultă următoarele:

Reclamanții D.C.P.P., D.G. și C.M. au

acționat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând

instanței să constate lipsa de valabilitate a titlului de proprietate al

statului asupra imobilului din București, iar Consiliul General să fie obligat

a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că imobilul în litigiu a aparținut familiei M. din 1885, și că, în 1950,

în temeiul decretului de naționalizare acesta a trecut în proprietatea statului

în mod abuziv, deoarece autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare.

Pe parcursul procesului, în termenul

procedural, reclamanții și-au completat acțiunea solicitând anularea

contractelor de vânzare-cumpărare 199/112 din 10 iunie 1991 și 201/112 din 30

ianuarie 2002 încheiate între Primăria Municipiului București prin SC R. SA, cu

C.S. și respectiv cu Z.J. pentru cauză ilicită și imorală, întrucât vânzarea

s-a încheiat în mod fraudulos, față de împrejurarea că statul nu a fost

niciodată proprietarul real al imobilului, adevărații proprietari fiind astfel

împiedicați să dobândească bunul care le aparținea.

Urmare a anulării contractelor de

vânzare-cumpărare, reclamanții au solicitat obligarea celor două cumpărătoare

să le lase în deplina proprietate și posesie apartamentele pe care le ocupă.

La data de 23 februarie 2001, C.S. a

formulat o cerere de intervenție în interes propriu, în calitate de proprietară

a apartamentului nr. 1 din imobilul aflat în București precizând că a dobândit

apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 și în considerarea calității sale de

chiriaș, după o atentă verificare care i-a conferit certitudinea că

apartamentul nu fusese revendicat până la acea dată.

Pârâtele C.S. și Z.J. au formulat câte

o întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca

nefondată, pârâta Z.J. formulând și o cerere de chemare în garanție a Primăriei

Municipiului București, pentru a fi obligată la restituirea sumei plătită cu

titlu de preț, la valoarea actualizată și la daune interese.

Prin sentința 210 din 5 martie 2002,

Tribunalul București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ, a

admis acțiunea principală formulată de reclamanții D.C.P.P., D.G. și C.M. împotriva

Consiliului General al Municipiului București, Primăriei Municipiului

București, introdusă în cauză, C.S. și Z.J.

Constatând lipsa de valabilitate a

titlului de proprietate al statului asupra imobilului din București, instanța a

obligat Primăria Municipiului București și SC R. SA să lase reclamanților în

deplina proprietate și posesie imobilul situat în București.

Prin aceeași sentință instanța a

respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare și obligarea pârâtelor C.S. și Z.J. să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că reclamanții și-au probat legitimarea procesuală activă în

privința imobilului din București, deoarece acesta a aparținut E.C., conform

actului dotal 1702 din 5 septembrie 1885 ce reprezintă titlu de proprietate,

identic cu cel revendicat. Tatăl reclamanților D.C.P.P. a fost unicul

moștenitor al E.C. de la care a moștenit imobilul în litigiu, preluat abuziv de

stat în baza Decretului nr. 92/1950 de naționalizare, deși autorul

reclamanților făcea parte din acea categorie socio-profesională exceptată de la

naționalizare, așa cum rezultă din xerocopia certificatului de absolvire și carnetul

260 din 1 decembrie 1921.

În consecință tribunalul a

considerat întemeiat primul capăt al cererii de chemare în judecată, constatând

lipsa de valabilitate a titlului statului.

Cu privire la contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în conformitate cu dispozițiunile Legii nr. 112/1995,

tribunalul procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, a

constatat că titlul reclamanților deși este mai vechi și anterior titlului pârâtelor,

titlul acestora din urmă este mai bine caracterizat, în sensul că, pe lângă

faptul că acestea se află în posesia imobilului, au fost și de bună credință.

În cauză, reține tribunalul,

operează teoria aparenței dreptului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat

între părți menținându-și efectele, întrucât buna credință trebuie ocrotită, iar

reclamanții nu au putut aduce vreo dovadă pertinentă care să ateste reaua

credință a pârâtelor la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare.

Constatând că reclamanții au fost

frustrați de dreptul lor de proprietate prin actul naționalizării, instanța i-a

îndrumat să-și valorifice dreptul la măsuri reparatorii, în conformitate cu

Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, tribunalul a respins ca

nefondate capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare și obligarea pârâtelor C.S. și Z.J. să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Curtea de Apel București prin decizia

464 A din 14 noiembrie 2002, a admis apelurile Consiliului General al

Municipiului București și ale pârâtelor C.S. și Z.J., schimbând sentința 210

din 15 martie 2002 în sensul respingerii acțiunii precizate și completate ca

neîntemeiată. Instanța de apel a admis și cererile de intervenție în interes

propriu formulate de C.S. și Z.J.

Restul dispozițiilor sentinței

privind respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare și a cererii de chemare în garanție au fost menținute.

Apelul declarat de reclamanții D.C.P.P.,

D.G. și C.M. împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului

s-a făcut cu atenta respectare a dispozițiunilor art. I pct. 2 Decretul nr. 92/1950,

deoarece autorul reclamanților apelanți deținând un mare număr de imobile la

data naționalizării, care depășeau semnificativ nevoile locative ale

proprietarului, acesta a fost corect inclus în categoria marilor exploatatori

de imobile. Ca urmare, instanța admițând apelul pârâților a schimbat parțial

sentința, respingând pe fond ca neîntemeiată acțiunea precizată și completată a

reclamanților.

Instanța a respins ca nefondat

motivul de apel formulat de C.S. privind excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților, bazată pe lipsa unui titlu valabil de proprietate al E.M.,

căsătorită C., deoarece imobilul în litigiu este menționat în actul dotal nr.

1702/1885, care reprezintă titlul de proprietate potrivit acelei reglementări,

cu atât mai mult cu cât a fost înscris în cartea funciară.

Curtea a respins și motivul de apel

invocat de reclamanți, în sensul că imobilul în litigiu fiind naționalizat fără

titlu valabil, contractele de închiriere nu puteau fi prelungite și cu atât mai

mult nu puteau fi încheiate acte juridice de înstrăinare, în condițiile în care

adevărații proprietari au notificat, cerând să nu se încheie acte de

vânzare-cumpărare. S-a avut în vedere la pronunțarea acestei soluții

împrejurarea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 pârâtele C.S. și

Z.J. ocupau cele două apartamente din imobilul în litigiu în calitate de

chiriașe și neexistând nici o interdicție de înstrăinare le-au cumpărat, după

ce au depus diligențe la organele abilitate, și în condițiile în care

reclamanții nu și-au manifestat dorința de a-și revendica imobilul. În acest

caz și în conformitate cu prevederile art. 1898 C. civ. privind prezumția de

bună credință, în speță nu se regăsește intenția de fraudare a legii și nici

cauza ilicită de natură să afecteze valabilitatea contractelor de

vânzare-cumpărare.

S-a concluzionat că soluția

instanței de fond privind respingerea capetelor de cerere referitoare la

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtelor

de a lăsa reclamanților deplina proprietate și posesie a imobilului, a fost

pronunțată cu respectarea principiului validității aparenței în drept.

Făcând o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instanța de fond a conferit eficiența

bunei credințe similară aceleia din dreptul comun, menținând contractele de

vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei 464/A din 14

noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III – a civilă,

au declarat recurs reclamanții D.C.P.P., D.G. și C.M., precum și pârâta Z.J.

Încadrând în drept recursul declarat

în dispozițiunile art. 304 pct. 4, 6, 7, 9 și 10 C. proc. civ. reclamanții

arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că autorul lor, D.C.P. se

încadra în categoria marilor exploatatori de imobile, fiindu-i incident

Decretul nr. 92/1950 de naționalizare.

Cu probatoriul administrat în cauză

s-a stabilit că autorul reclamanților făcea parte din categoria

socio-profesională (intelectual) exceptată de la naționalizare, așa cum corect

a reținut prima instanță.

De asemeni recurenții arată că

instanța de apel ignorând probele dosarului hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii, încalcă reclamanților dreptul fundamental de proprietate și totodată

dispozițiile tratatelor și pactelor internaționale privind garantarea dreptului

de proprietate.

Instanța de apel a ignorat

probatoriul administrat în cauză, și care atestă că autorul reclamanților a

fost lipsit de bunurile dobândite prin moștenire de la părinții adoptivi,

rămânând pe drumuri după naționalizare.

Instanța de apel s-a pronunțat

asupra dreptului de proprietate al reclamanților deși nici una din părți nu a

atacat în motivele de apel dreptul de proprietate al reclamanților asupra

imobilului din litigiu.

Hotărârea instanței de apel nu numai

că este dată cu încălcarea legii, dar conține și motivări contradictorii

deoarece pe de o parte reține că adevărații proprietari au notificat pe cei în

cauză și le-au cerut să nu încheie acte de vânzare-cumpărare, iar pe de altă

parte constată că pârâtele au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu

respectarea condițiilor legale, că nu exista interdicție la vânzare și că

pârâtele au depus diligențe la organele abilitate pentru a afla dacă

reclamanții și-au manifestat dorința de revendicare.

Invocând dispozițiunile art. 304

pct. 6 C. proc. civ. în sensul de a nu se acorda mai mult decât s-a cerut,

instanța de apel s-a pronunțat asupra dreptului de proprietate al recurenților,

deși nici una din părți nu a contestat și nu a atacat sentința sub acest

aspect.

În condițiile în care notificările

privind dorința de revendicare a reclamanților au fost comunicate în termen

legal celor în cauză, inclusiv Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 la

care se afla dosarul 1975/1996, și în care se preciza că naționalizarea este

abuzivă și imobilul nu poate fi înstrăinat, este greșit și greu de înțeles cum

instanța de apel constată totuși că au fost respectate condițiile legale pentru

înstrăinarea imobilului.

Este inadmisibil din punct de vedere

moral, etic și juridic, să se constate, în pofida actelor dosarului, existența

bunei credințe a primăriei, a SC R. SA și a cumpărătoarelor, și că titlul

acestora din urmă este mai bine caracterizat pentru că se află în posesia

imobilului, în condițiile în care cei ce au înstrăinat imobilul aveau

cunoștință că nu au dreptul să-l înstrăineze.

Disputa publică în jurul legalității

naționalizării și a constituționalității Decretului nr. 92/1950 față de art. 8

din Constituția din 1948 care statua că proprietatea particulară și dreptul de

moștenire sunt recunoscute și garantate de lege, care pune în discuție

legitimitatea deținerii imobilelor de către stat, erau de natură să nască un

puternic dubiu în privința actului încheiat.

Instanța de apel a reținut greșit că

statul deținea imobilul cu titlu și deci era îndreptățit să-l vândă în temeiul

Legii nr. 112/1995, de vreme ce autorul reclamanților fiind intelectual era

exceptat de la naționalizare. Pe această cale au fost înfrânte dispozițiunile

art. 12 lit. a) și b) din H.G. nr. 20/1996, potrivit cărora contractelor de

vânzare-cumpărare la care se referea art. 9 din Legea nr. 112/1995 li se aplică

dispozițiunile de drept comun privind nulitatea absolută a actelor juridice

dacă au ca obiect imobile naționalizate fără existența unui titlu valabil.

Împotriva deciziei civile 464 din 14

noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă, a declarat

recurs și Z.J., criticile vizând, așa cum expres precizează recurenta, numai

considerentele deciziei, fără ca soluția, din punctul său de vedere, să

comporte discuții.

Recursul declarat de Z.J. este

inadmisibil.

În principiu, numai dispozitivul

hotărârii poate fi atacat cu recurs, deoarece numai această parte a hotărârii

constituie ordinul instanței cu privire la raportul juridic dedus judecății și

este susceptibilă de executare silită. Cât privește considerentele hotărârii,

acestea servesc numai pentru a interpreta dispozitivul, pentru a-i preciza

întinderea și înțelesul, necăpătând putere de lucru judecat decât prin

dispozitiv și numai în măsura în care îl aplică și se reflectă în el.

Numai în mod excepțional, pentru

unele motive de casare, recursul vizează nu numai dispozitivul hotărârii

atacate, dar și considerentele acesteia, nu însă exclusiv considerentele, așa

cum explicit arată recurenta Z.J. în preambulul motivelor de recurs în speță. Recurenta

având câștig de cauză, recursul său împotriva considerentelor este lipsit de

interes și inadmisibil, întrucât numai dispozitivul hotărârii trece în puterea

lucrului judecat.

Cât privește recursul reclamanților,

acesta este întemeiat astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

În accepțiunea art. 314 C. proc.

civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în

toate cazurile în care casează hotărârea atacată „numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite”.

Problema se pune mai cu seamă în

legătură cu acele motive de recurs care vizează mai mult netemeinicia hotărârii

atacate și care impune pentru rejudecarea fondului în caz de casare,

administrarea unor probe noi, menite să stabilească pe deplin, în scopul

aplicării corecte a legii, împrejurările de fapt.

În cauză, recurenții au pretins că dețin

imobilul de la autorul lor D.C.P. și că acesta făcând parte din categoria

socio-profesională exceptată de la naționalizare, aplicarea Decretului nr. 92/1950

s-a făcut abuziv, în afară de faptul că însăși actul normativ de naționalizare,

care trebuia interpretat în spiritul art. 6 din Legea nr. 213/1998, este

neconstituțional, în raport de dispozițiunile art. 8 ale Constituției din 1948,

care consfințea și garanta dreptul de proprietate privată și acela de

moștenire. Mai mult, recurenții au pretins că imobilul a fost naționalizat de

la un proprietar inexistent. Vizavi de aceste susțineri și față de temeiul

juridic al acțiunii, acela în revendicare, care presupune probațiunea dreptului

de proprietate al reclamanților, în întâmpinarea depusă la 10 mai 2001 precum și

în apelul Consiliului General al Municipiului București s-a invocat de C.S. și

respectiv Consiliul General al Municipiului București lipsa de legitimare

procesuală activă a reclamanților, motivat de faptul că aceștia nu au probat dreptul

de proprietate al autorului lor asupra imobilului în litigiu și nici că acesta

(autorul reclamanților) se încadra în categoria socio-profesională căreia îi

erau incidente dispozițiunile art. II din Decretul nr. 92/1950.

Instanțele, fără să se fi preocupat

de aceste aspecte hotărâtoare în dezlegarea pricinii au dispus în baza unui

material probator insuficient în privința dreptului de proprietate al

reclamanților asupra imobilului litigios.

Astfel, reclamanții deși au probat

filiația lui D.P.(P.) față de E.M., devenită prin căsătorie C. nu au prezentat

titlul de proprietate al acesteia asupra imobilului a cărui revendicare se

solicită.

Atât instanța de fond cât și aceea

de apel, atunci când au respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților pentru lipsa unui titlu valabil de proprietate al E.M.C., și au

soluționat cauza pe fond au reținut că acest titlu îl reprezintă actul dotal

1702/1885 (în care este menționat imobilul litigios) înscris în cartea funciară

sub numărul 60133/1940.

Examinarea atentă a înscrisului

depus în Anexa 3 intitulat „Act dotal” emană de la autoarea reclamanților E.M. care

declară „subsemnata …. îmi constituie dota”. Or din textul mai sus enunțat

„actul prezentat este o declarație a E.M. nu un titlu valid de proprietate,

nici chiar un act legal de dotă, deoarece nu este întocmit de părinții săi. Mai

mult, actul este semnat de E.M., declaranta și viitorul soț C.Ș. (fără a face

vreo referire la actul de proprietate al imobilului) și este transcris la Grefa

Tribunalului Ilfov „fără a se examina registrele de sarcini ale Tribunalului

Ilfov”.

Actul este lipsit de valoare

juridică întrucât în 1885 Codul civil reglementa expres lipsa capacității de a

contracta și a dispune a femeii necăsătorite.

Observațiile de mai sus privind

„actul dotal” nu sunt de natură a înrăutăți reclamanților-recurenți situația în

propria cale de atac, căci probațiunea dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu – constituie condiția fără de care nu pot fi analizate

celelalte critici vizând legalitatea naționalizării, incidența art. II din Decretul

nr. 92/1950 și respectiv legitimarea procesuală a reclamanților recurenți de a

solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare, aspect pe care instanța

este îndreptățită să-l analizeze chiar din oficiu.

Probele dosarului, respectiv diploma

de absolvire, a lui D.C.P.(P.). și carnetul 260 al acestuia, datând din 1921

(de ofițer în rezervă), nu probează suficient că acesta întrunea condițiile

prevăzute de art. II din Decret nr. 92/1950 la data apariției actului de

naționalizare, cunoscut fiind că aceste cerințe precum și acelea de la art. I

din Decret nr. 92/1950 trebuie stabilite corect și fără dubii la nivelul anului

1950” când a intervenit naționalizarea. Sub acest aspect, pentru soluționarea

corectă a recursului reclamanților, probele trebuie adâncite.

Instanța de apel fără suport

probator a reținut că D.C.P. era exploatator de imobile, deoarece pe lângă

imobilul litigios, deținea o fermă în comuna Otopeni și imobile în Ploiești,

Pitești și un teren viran, în str. F. colț cu str. P.T., București.

Singura probă care atestă existența

imobilelor de mai sus, este actul dotal din 1885 al E.C., lipsit de relevanță

juridică.

Instanțele nu s-au preocupat să

stabilească situația juridică a acestor imobile și dacă la data naționalizării

ele se regăseau în patrimoniul autorului reclamanților, pentru ca, astfel să se

poată justifica incidența Decretului nr. 92/1950.

În afara adresei 6020 din 12

decembrie 2000 care atestă că imobilul din București a fost naționalizat în

temeiul Decretului nr. 92/1950, la dosar nu a fost depusă lista anexă la

decretul de naționalizare, pentru a se verifica dacă naționalizarea îl vizează

pe autorul reclamanților sau pe un alt proprietar, aceasta și în raport de

susținerile reclamanților recurenți potrivit cărora imobilul a fost

naționalizat de la un proprietar inexistent.

Problema valabilității contractelor

de vânzare-cumpărare de la un neproprietar, în speță statul, este indisolubil

legată de înlăturarea prezumției de bună credință, proba pe care recurenții

pretind că au făcut-o prin notificările adresate comisiei de aplicare a Legii nr.

112/1995 și intervenientelor cumpărătoare, făcându-le cunoscută intenția de

revendicare a imobilului.

Instanța de apel nu s-a preocupat să

examineze aceste aspecte susținute de reclamanți, solicitând atașarea

notificărilor, simpla adresă de la dosar fond, nefiind lămuritoare, deoarece nu

redă conținutul notificării.

Absența din dosarul cauzei a

probelor hotărâtoare pentru stabilirea corectă a împrejurărilor de fapt, menite

să asigure o corectă aplicare a legii, motivează admiterea recursului, casarea

deciziei 464 din 14 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III – a

civilă, și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării instanța de

trimitere va examina și aspectele invocate de recurenți, legate de

neconstituționalitatea actului de naționalizare, și de aici nelegalitatea

trecerii imobilului în proprietatea statului, în accepțiunea art. 6 din Legea

213/1998.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții C.M.,

D.C.C.P. și D.G. împotriva deciziei nr. 464/A din 14 noiembrie 2002 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza la Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, pentru rejudecare.

Respinge ca inadmisibil recursul

declarat de Z.J.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2004.