ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1436/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1436/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea depusă în dosarul nr.
1032/1998 al Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, la
termenul din 17 octombrie 2003, SC E.A. SRL a solicitat menținerea suspendării
judecății cauzei dispusă de instanță în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., la 1 martie 2001 și care a fost din oficiu repus pe rol la 26 septembrie 2003,
pentru a se verifica dacă mai subzistă motivele avute în vedere la 1 martie
2001.
În motivarea cererii, reclamanta a
susținut că motivul suspendării subzistă, dat fiind că împotriva sentinței
penale nr. 772/2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în
dosarul nr. 4066/2000, s-a formulat apel, că în acest fel instanța civilă este
obligată să mențină dispoziția suspendării în condițiile art. 244 C. proc. civ.
Prin încheierea din 17 octombrie
2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a dispus
menținerea măsurii suspendării cauzei din dosarul nr. 1032/1999, conform art. 244 C. proc. civ.
Împotriva acestei încheieri din 17
octombrie 2003 a declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor, fiind
criticată încheierea, ca nelegală, dosarul penal în care se judecă angajați ai
societății comerciale, soluția în dosar nu are o înrâurire hotărâtoare asupra
hotărârii ce se poate pronunța în dosarul de contencios administrativ.
Recursul este fondat.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în
art. 244 pct. 2 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când se ivesc
indiciile unei infracțiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare
asupra soluției ce urmează a se da.
În sensul acestor prevederi, suspendarea
nu poate fi dispusă de instanță pe baza unor simple ipoteze sau afirmații cu
caracter general, partea având obligația să prezinte elementele care conturează
existența unei infracțiuni și în ce măsură constatarea acesteia ar influența
hotărârea civilă ce urmează a se pronunța.
În acest sens este de reținut că
recurenta nu are temei legal pentru a se îndrepta împotriva angajaților
intimatei, pentru recuperarea drepturilor vamale ce revin societății
comerciale.
Înalta Curte de Casație și Justiție
constată că referitor la măsura suspendării dispusă în aceeași cauză s-a mai
pus în discuție legalitatea unei încheieri din 7 ianuarie 1999, măsură pe care
instanța supremă a caracterizat-o ca nelegală prin decizia nr. 1561 din 4 iunie
1991.
Prin urmare, instanța nu are
obligația să suspende judecarea cauzei ori de câte ori o parte pretinde
existența unei infracțiuni dacă nu este demonstrată înrâurirea hotărâtoare și
directă asupra soluționării acțiunii civile pendinte.
Având în vedere considerentele mai
sus expuse, se constată că încheierea din 17 octombrie 2003 s-a dat de prima
instanță, cu aplicarea greșită a legii, cursul judecății fiind interpretat
nelegal.
Se va admite recursul, va fi casată
încheierea din 17 octombrie 2003 și trimite cauza, pentru continuarea judecății,
aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
Autoritatea Națională a Vămilor împotriva încheierii din 17 octombrie 2003
pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează hotărârea atacată și trimite
cauza, pentru continuarea judecății, aceleiași instanțe.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 15 aprilie 2004.