ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1436/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea depusă în dosarul nr. 1032/1998 al Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, la termenul din 17 octombrie 2003, SC E.A. SRL a solicitat menținerea suspendării judecății cauzei dispusă de instanță în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., la 1 martie 2001 și care a fost din oficiu repus pe rol la 26 septembrie 2003, pentru a se verifica dacă mai subzistă motivele avute în vedere la 1 martie 2001. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că motivul suspendării subzistă, dat fiind că împotriva sentinței penale nr. 772/2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. 4066/2000, s-a formulat apel, că în acest fel instanța civilă este obligată să mențină dispoziția suspendării în condițiile art. 244 C. proc.

civ. Prin încheierea din 17 octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a dispus menținerea măsurii suspendării cauzei din dosarul nr. 1032/1999, conform art. 244 C. proc. civ. Împotriva acestei încheieri din 17 octombrie 2003 a declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor, fiind criticată încheierea, ca nelegală, dosarul penal în care se judecă angajați ai societății comerciale, soluția în dosar nu are o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce se poate pronunța în dosarul de contencios administrativ. Recursul este fondat. Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 244 pct. 2 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când se ivesc indiciile unei infracțiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se da.

În sensul acestor prevederi, suspendarea nu poate fi dispusă de instanță pe baza unor simple ipoteze sau afirmații cu caracter general, partea având obligația să prezinte elementele care conturează existența unei infracțiuni și în ce măsură constatarea acesteia ar influența hotărârea civilă ce urmează a se pronunța. În acest sens este de reținut că recurenta nu are temei legal pentru a se îndrepta împotriva angajaților intimatei, pentru recuperarea drepturilor vamale ce revin societății comerciale.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că referitor la măsura suspendării dispusă în aceeași cauză s-a mai pus în discuție legalitatea unei încheieri din 7 ianuarie 1999, măsură pe care instanța supremă a caracterizat-o ca nelegală prin decizia nr. 1561 din 4 iunie 1991. Prin urmare, instanța nu are obligația să suspende judecarea cauzei ori de câte ori o parte pretinde existența unei infracțiuni dacă nu este demonstrată înrâurirea hotărâtoare și directă asupra soluționării acțiunii civile pendinte. Având în vedere considerentele mai sus expuse, se constată că încheierea din 17 octombrie 2003 s-a dat de prima instanță, cu aplicarea greșită a legii, cursul judecății fiind interpretat nelegal.

Se va admite recursul, va fi casată încheierea din 17 octombrie 2003 și trimite cauza, pentru continuarea judecății, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva încheierii din 17 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează hotărârea atacată și trimite cauza, pentru continuarea judecății, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2004.