ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1436/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea depusă în dosarul nr.

1032/1998 al Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, la

termenul din 17 octombrie 2003, SC E.A. SRL a solicitat menținerea suspendării

judecății cauzei dispusă de instanță în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., la 1 martie 2001 și care a fost din oficiu repus pe rol la 26 septembrie 2003,

pentru a se verifica dacă mai subzistă motivele avute în vedere la 1 martie

2001.

În motivarea cererii, reclamanta a

susținut că motivul suspendării subzistă, dat fiind că împotriva sentinței

penale nr. 772/2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în

dosarul nr. 4066/2000, s-a formulat apel, că în acest fel instanța civilă este

obligată să mențină dispoziția suspendării în condițiile art. 244 C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 octombrie

2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a dispus

menținerea măsurii suspendării cauzei din dosarul nr. 1032/1999, conform art. 244 C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri din 17

octombrie 2003 a declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor, fiind

criticată încheierea, ca nelegală, dosarul penal în care se judecă angajați ai

societății comerciale, soluția în dosar nu are o înrâurire hotărâtoare asupra

hotărârii ce se poate pronunța în dosarul de contencios administrativ.

Recursul este fondat.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în

art. 244 pct. 2 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când se ivesc

indiciile unei infracțiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare

asupra soluției ce urmează a se da.

În sensul acestor prevederi, suspendarea

nu poate fi dispusă de instanță pe baza unor simple ipoteze sau afirmații cu

caracter general, partea având obligația să prezinte elementele care conturează

existența unei infracțiuni și în ce măsură constatarea acesteia ar influența

hotărârea civilă ce urmează a se pronunța.

În acest sens este de reținut că

recurenta nu are temei legal pentru a se îndrepta împotriva angajaților

intimatei, pentru recuperarea drepturilor vamale ce revin societății

comerciale.

Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că referitor la măsura suspendării dispusă în aceeași cauză s-a mai

pus în discuție legalitatea unei încheieri din 7 ianuarie 1999, măsură pe care

instanța supremă a caracterizat-o ca nelegală prin decizia nr. 1561 din 4 iunie

1991.

Prin urmare, instanța nu are

obligația să suspende judecarea cauzei ori de câte ori o parte pretinde

existența unei infracțiuni dacă nu este demonstrată înrâurirea hotărâtoare și

directă asupra soluționării acțiunii civile pendinte.

Având în vedere considerentele mai

sus expuse, se constată că încheierea din 17 octombrie 2003 s-a dat de prima

instanță, cu aplicarea greșită a legii, cursul judecății fiind interpretat

nelegal.

Se va admite recursul, va fi casată

încheierea din 17 octombrie 2003 și trimite cauza, pentru continuarea judecății,

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Autoritatea Națională a Vămilor împotriva încheierii din 17 octombrie 2003

pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează hotărârea atacată și trimite

cauza, pentru continuarea judecății, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 aprilie 2004.