ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3204/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 25 iunie 1998,

reclamanții B.Z.D.M. și D.D.I. au chemat în judecată pe pârâții, Consiliul

General al Municipiului București și SC H.N. SA, pentru ca, prin hotărârea ce

se va pronunța, să fie obligați să predea reclamanților lor, în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București str. M.E., nr. 2

compus din construcție și teren de 163 metri pătrați.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că sunt copiii fostului învățător B.Z.D.M. În anul 1925, autorul

reclamanților a cumpărat un teren situat în București str. M.E., nr. 2, pe care

a edificat o construcție compusă din subsol, parter și patru nivele,

construcția fiind ridicată cu banii obținuți din lucrări cu caracter didactic,

din premii acordate de Academia Română și dintr-un credit.

În mod abuziv, imobilul a fost

trecut sub incidența Decretului nr. 92/1950, deoarece autorul reclamanților

făcea parte din categoria persoanelor excluse de la naționalizare, iar imobilul

era destinat a fi folosit de proprietar și de familia sa.

La termenul din 1 septembrie 1999,

reclamanții B.Z.D.M. și D.D.I. au formulat o acțiune completatoare, prin

intermediul căreia au chemat în judecată, alături de pârâții inițiali, și pe

pârâții R.I., Z.M. și P.P., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să

se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de

pârâți, cu referire la imobilul revendicat de reclamanți, pentru fraudă la

lege.

La data de 15 septembrie 1999,

numitul N.N. a promovat o cerere de intervenție în interesul pârâților, cu

motivarea că este titularul contractului de închiriere nr. 27387/1994, încheiat

cu pârâta SC H.N. SA, asupra unui apartament din imobilul revendicat de

reclamanți, că locuiește în acest apartament din anul 1991 și este îndrituit

să-l cumpere în baza Legii nr. 112/1995 și că are interesul să demonstreze că

imobilul a fost preluat de stat cu titlu.

Pârâții P.P. și P.G. au formulat, la

data de 17 noiembrie 1999, o cerere de chemare în garanție și o cerere

reconvențională. Prin cererea de chemare în garanție au chemat în judecată pe

pârâții, Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA, pentru ca

vânzătorii să răspundă față de cumpărători, dacă aceștia sunt evinși de

reclamanți, iar prin cererea reconvențională au cerut obligarea reclamanților la

plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri pe care pârâții-cumpărători

le-au făcut la imobilul litigios.

La rândul lor, R.I. și Z.M. au

chemat în garanție pe Consiliul General al Municipiului București și pe SC H.N.

SA, pentru ca, în cazul în care se va admite acțiunea în revendicare a

reclamanților lor, chematele în garanție să le despăgubească pentru evicțiune

cu o sumă echivalentă valorii de circulație a apartamentului revendicat.

După un prin ciclu procesual, care

s-a finalizat cu decizia nr. 68 din 10 ianuarie 2001 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia civilă nr. 176 A din 8 aprilie 2002, a admis apelul

declarat de reclamanții B.Z.D.M. și D.D.I., a schimbat sentința civilă apelată,

în sensul că a admis și cererea completatoare. De asemenea, a constatat

nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți.

A disjuns judecarea cererilor de

chemare în garanție, reconvențională și de intervenție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, că, la data de 27 iunie 1996, prin cererea adresată

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Primăriei sectorului 1

București, reclamanții B.Z.D.M. și D.D.I. au solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în București, str. M.E., nr. 2 și să nu se vândă

apartamentele ce-l compun chiriașilor.

Ulterior, pârâta, SC H.N. SA, a

încheiat cu pârâții R.I., Z.M. și P.P. și P.G., contractele de

vânzare-cumpărare nr. 3341/22186/1997 din 13 februarie 1997, nr. 4574/31045/1997

și, respectiv, nr. 380/31326/1996 din 29 octombrie 1996, pentru apartamentele nr.

11, 12 și 13 din imobil.

Instanța a mai reținut că și prin

memoriul nr. 1386 din 16 mai 1996, reclamanții cereau ca apartamentele

menționate să nu fie vândute chiriașilor. Cu toate acestea, atât societatea

pârâtă, cât și cumpărătorii-pârâți au acționat cu rea-credință, contractele

încheiate fiind încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, motiv

pentru care sunt lovite de nulitate absolută.

Judecarea cererilor de chemare în

garanție, reconvențională și de intervenție, a fost disjunsă, deoarece, fiind

necesară administrarea de probe, se întârzia soluționarea cauzei.

Împotriva acestei decizii, pârâții,

Consiliul General al Municipiului București, reprezentat legal de către

Primarul General și R.I. au declarat recurs.

I. Consiliul General al Municipiului

București, reprezentat legal de Primarul General, a invocat motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Decizia este criticată pentru că, în

mod greșit, a considerat că, atât cumpărătorul, cât și vânzătorul au fost de

rea-credință la momentul încheierii contractelor.

Pentru a se putea constata nulitatea

absolută a contractelor era necesar să fie dovedită, fără echivoc, reaua

credință a ambelor părți contractante, ceea ce, apreciază recurenta, nu s-a

făcut.

II. Pârâta R.I. și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Hotărârea este criticată pentru că nu există nici un

motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 341/22186

din 13 februarie 1997 și R.I. a fost de bună credință. Astfel, în momentul

efectuării înștiințărilor (1996) nu există nici o dispoziție legală care să

reglementeze situația imobilelor preluate fără titlu valabil. Abia în anul 2001

a apărut Legea nr. 10, care face referire și la imobilele preluate fără titlu

valabil. În situația în care se susține că, în cauză, are aplicabilitate Legea nr.

112/1995, atunci, în conformitate cu această lege, nu era posibilă restituirea

în natură a imobilului.

La momentul cumpărării, apartamentul

nu aparținea apelanților-reclamanți, ci vânzătorului – municipiul București.

Înștiințarea reclamanților nu poate

fi considerată o notificare în sensul legii.

Mai este criticată hotărârea pentru

că reclamanții au cerut constatarea nulității absolute a contractului doar cu R.I.

Respectiv, hotărârea judecătorească

este netemeinică, constatând nulitatea absolută a unui contract, în judecată

fiind chemate să stea alte persoane decât părțile contractului.

Recursurile sunt neîntemeiate și

urmează a fi respinse pentru considerentele ce vor urma:

În ce privește critica comună,

formulată de ambii pârâți, privind buna lor credință la momentul încheierii

contractului, nu poate fi primită.

Așa cum reiese din actele anexate la

dosarul de fond nr. 675/1999 al Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamanții au notificat pârâților, cu confirmare de primire, demersurile de

redobândire a imobilului, proprietatea tatălui lor, situație în care solicitau

ca acest imobil să nu fie vândut actualilor chiriași.

În acest fel, atât vânzătorul, cât

și cumpărătorii au acționat cu rea credință la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare, cu încălcarea Legii nr. 112/1995, acestea fiind lovite de

nulitate absolută.

Hotărârea instanței de apel este

legală și temeinică, nefiind întrunite condițiile necesare pentru validarea

actelor de înstrăinare cu titlu oneros consimțite de proprietarul aparent (buna

credință a terțului dobânditor, ca rezultat al unei erori asupra calității de

proprietar a transmițătorului, în momentul încheierii actului trebuie să fie

lipsită de orice culpă și îndoială;

- eroarea invocată de terțul

dobânditor cu privire la calitatea de proprietar a lui

nondominus

trebuie să fie o eroare comună, împărtășită de toată lumea.

- eroarea terțului trebuie să fie nu numai comună,

dar și invincibilă.

Sub acest aspect nu poate fi primită

critica privitoare la faptul că, la momentul efectuării înștiințărilor, nu

exista nici o dispoziție legală care să reglementeze situația imobilelor

preluate fără titlu valabil, iar dispozițiile legale, incidente în speță, sunt

cele cuprinse în Legea nr. 112/1995.

Cealaltă critică formulată în

recursul pârâtei R.I. nu poate fi primită, deoarece instanța a disjuns

judecarea cererilor de chemare în garanție, reconvențională și de intervenție.

Așa fiind, recursurile sunt

neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București, reprezentat

prin Primarul General, și de R.I. împotriva deciziei civile nr. 176 A din 8

aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 30 aprilie 2004.