Reclamantul, dl Klaus-Dieter Jöcks, este un național german care s-a născut în 1944 și locuiește în Kiel. Din 1978 până în 1998 a lucrat ca judecător la Curtea de District Neumünster (Amtsgericht). La 18 martie 1999, Curtea de District Kiel a eliberat un mandat de arest împotriva reclamantului din cauza faptului că a existat o suspiciune puternică că a comis treizeci și o infracțiune, inclusiv unsprezece conturi de fraudă, un număr de instigări la falsificarea dosarelor oficiale, un număr de prejudicii corporale, un număr de perversiune a justiției în legătură cu sumă judiciară, un număr de comerț ilegal cu arme și șaisprezece conturi de a nu a plăti contribuții la securitatea socială în numele angajaților unei societăți. Potrivit anchetelor preliminare, reclamantul a fost suspectat că a fost implicat într-o serie de tranzacții frauduloase de stat imobiliar. El a fost suspectat în continuare că, în calitate de judecător al Curții de District, a eliberat în mod ilegal unul dintre colegii săi suspectați de a fi deținuți în închisoare. La 29 martie 1999, reclamantul a fost arestat și ulterior deținut în reținere. La 16 august 1999, procurorul public Kiel a adus o acuzație împotriva reclamantului, care avea o lungime globală de peste 350 de pagini. Audierea dinaintea Curții Regionale Kiel a început la 18 noiembrie 1999 și s-a încheiat la 23 noiembrie 2004. În acea perioadă, procesul a avut loc în 345 de zile în timpul cărora au fost auziți numeroși martori. La 21 mai și 1 octombrie 1999, 25 iulie 2000, 25 aprilie și 10 septembrie 2001 și 14 ianuarie 2002, Curtea Regională Kiel a susținut mandatul de arestare și a ordonat detenția continuată a reclamantului în timpul rezidentului. La 2 august 1999, 1 octombrie 1999, 19 octombrie și 20 decembrie 2000, 3 iulie și 25 octombrie 2001 și 21 martie 2002, Curtea de Apel Schleswig-Holstein (Oberlandesgericht) a respins plângerile reclamantului împotriva continuării detenției sale în reținere. La 2 august 1999, în o decizie motivată cu o lungime totală de treizeci și cinci de pagini, Curtea de Apel a constatat că examinarea preliminară a confirmat o suspiciune puternică împotriva reclamantului. Această evaluare a fost bazată pe numeroase declarații de martori, care au fost confirmate de numeroase documente și de alte dovezi circumstanțiale. Curtea de Apel a considerat că există un risc de coluzie (Verdunkelungsgefahr) în sensul articolului 112 din Codul de Procedură Penală (Strafprozessordnung, a se vedea legea internă relevantă mai jos), din cauza faptului că, dacă reclamantul a fost eliberat, ar putea încerca să influențeze alți complici sau martori. Acest lucru a fost confirmat de suspiciunile puternice pe care reclamantul le-a construit, în trecut, un ecran de fum care vroia să împiedice posibilele controale prin ascunzând faptele reale. Reclamantul a fost suspectat că a angajat un om de front (Strohmann) pentru a deghiza propriul său rol în afaceri imobiliare. Potrivit rezultatelor anchetelor preliminare, au existat dovezi specifice că reclamantul și colegii săi au avut, în trecut, intimidat atât partenerii de afaceri, cât și complicii prin utilizarea amenințărilor și a violenței. La 1 octombrie 1999, Curtea Regională Kiel a ordonat detenția continuată a reclamantului, care a constatat că motivele pentru a-l suspecta de presupusele infracțiuni, astfel cum se prevede în mandatul de arestare, persistă. Deși riscul de coluziune nu a persistat, deoarece dovezile erau suficient de asigurate de investigațiile preliminare ale Procurorului public, există pericolul abscondării reclamantului. În cazul condamnării sale, reclamantul ar trebui să fie condamnat la o condamnare severă. În plus, el a fost neautorizat o parte din venitul său în cadrul procedurilor disciplinare. În cazul condamnării, el ar risca îndepărtarea din birou și pierderea cererilor sale de pensie, ceea ce ar însemna distrugerea bazei sale sociale, profesionale și economice. Pe măsură ce copiii reclamantului erau deja crescuti, obligațiile sale sociale nu erau de o greutate atât de mare încât să-l împiedice să se absoarbă. Pe de altă parte, reclamantul a declarat că soția sa posedă bunuri considerabile. În aceste circumstanțe, nu a existat nici o măsură mai puțin intruzivă posibilă pentru a împiedica reclamantul să se absoargă decât continuarea deținerii sale în rezidenție. De asemenea, la 1 octombrie 1999, Curtea de Apel a ordonat continuarea detenției în reținere. Referindu-se la decizia sa anterioară din 2 august 1999, această instanță a constatat că riscul de coluziune persistă. De asemenea, a constatat că durata detenției este justificată de amploarea excepțională a anchetelor. La 19 octombrie 2000, Curtea de Apel a respins noua plângere a reclamantului împotriva continuării detenției sale. Referindu-se la decizia sa din 2 august 1999 și examinarea noilor argumente prezentate de reclamant, a constatat că motivele suspiciunilor împotriva reclamantului au persistat. Curtea de Apel susține, de asemenea, că pericolul de coluziune persistă, deoarece ridicarea de probe în fața Curții regionale nu a avansat încă în mod considerabil. În plus, pericolul de abscondare persistă, întrucât reclamantul a încercat să evite procedurile prin a se respinge în mod inapt să pledeze. În acest sens, Curtea de Apel a făcut referire la argumentele procurorilor publice din 16 octombrie 2000, care au citit după cum urmează: „În acest sens, Camera [a Curtea Regională] a subliniat cu dreptate că acuzatul, la 5 ianuarie 2000, s-a îndepărtat de susținere și că el, în altă ocazie, a refuzat să ia medicamentele sale, ceea ce a condus la rezultate similare. În plus, Camera ar putea lua în considerare faptul că comportamentul acuzatului și al avocatului său nu a dat impresia că acuzatul este interesat de o încheiere rapidă a procedurii. Acest lucru este confirmat de faptul că, în cursul audierii de 62 de zile, acuzatul respectiv avocatul său a depus un total de 37 de cereri de prejudecată împotriva instanței, care până în prezent au fost respinse ca fiind nefondate. Prin urmare, este acceptabil dacă Camera deduce că există pericolul concret pe care acuzatul ar încerca să-l facă nepotrivit să pledeze dacă el a fost eliberat din supravegherea detenției în reținere...” Curtea de Apel a urmat aceste argumente. La 12 aprilie 2001, reclamantul a prezentat o atestare medicală conform căreia a fost indicat să întrerupă tratamentul cu medicamente antidepresive, deoarece starea sa de sănătate s-a stabilizat și a cerut, încă o dată, să fie eliberată din detenție. La 25 aprilie 2001, Curtea Regională a respins noua cerere a reclamantului, printre altele, din următoarele motive: „Așa cum a subliniat Camera tocmai în decizia sa din 1 februarie 2001 privind propunerea a cincizeci și treia de prejudecăți a reclamantului, acuzatul și acuzații săi urmăresc o strategie procedurală care vizează în primul rând obstrucția procedurii. În consecință, Camera continuă să așteapte că reclamantul, dacă ar fi eliberat, ar face totul pentru a evita procedurile. Este evident că acest lucru nu poate fi făcut doar prin supradozarea sau refuzul medicamentelor prescrise. În consecință, atestul medical ... nu a fost potrivit pentru a respinge așteptările Camerei. Pericolul în care acuzatul ar fi fost absuși din cauza procedurii s-a sporit în continuare de faptul că dovezile prezentate până acum nu au prezentat niciun fapt în favoarea reclamantului...” În plângerea sa, reclamantul a contestat că s-a pus într-un stat de nepotrivire să pledeze și că nu au existat dovezi în favoarea sa. În plus, Curtea Regională nu a putut să accelereze suficient procedurile. La 3 iulie 2001, Curtea de Apel a respins plângerea reclamantului. Referindu-se la celelalte hotărâri și examinarea noilor argumente prezentate de reclamant, instanța respectivă a confirmat că persiste o suspiciune puternică împotriva reclamantului și că există riscul de abscondare a reclamantului și de coluziune. În ceea ce privește conduita Curții Regionale, Curtea de Apel a constatat următoarele: „Nu există nici un indiciu că Curtea de Apel a eșuat suficient pentru a accelera procedurile, astfel cum prevede art. 5 § 3 sentința 2 din Convenție. Acesta din urmă prevede că o persoană reținută are dreptul la proces într-un timp rezonabil. După cum a subliniat corect Curtea Regională, datele propuse pentru audieri nu au putut fi utilizate deoarece nici acuzatul sau avocatul său nu au putut participa la acest lucru.” La 3 septembrie 2001, reclamantul a depus o nouă plângere împotriva mandatului de arestare, susținând, printre altele, că Curtea Regională nu a putut să agite suficient pentru a accelera procedurile. El s-a plâns, în special, că două date pentru audieri au fost anulate din cauza sărbătorilor unui judecător și a prezenței unui judecător laic la o înmormântare. La 10 septembrie 2001, Curtea Regională a respins plângerea, subliniind faptul că anularea audierilor era justificată și că Camera a oferit date alternative pentru audieri, care nu puteau avea loc în timp ce avocatul acuzat nu putea participa. La 25 octombrie 2001, Curtea de Apel a confirmat decizia Curții Regionale. La 7 ianuarie 2002, reclamantul a depus o nouă cerere de anulare a mandatului de arestare. Referindu-se la hotărârea Curții în cazul Kudła c. Polonia ([GC], nr. 30210/96, ECHR 2000XI), reclamantul a susținut că numai motive convingătoare pot justifica detenția sa pentru o perioadă de mai mult de doi ani. Potrivit acuzațiilor reclamantei, instanța internă nu a efectuat procedurile cu o diligență adecvată. Reclamantul a susținut că nu a existat niciodată o suspiciune puternică împotriva lui. În plus, nu au existat niciodată fapte care să confirme un risc de coluziune. În plus, el a susținut că nu a existat nici un pericol de abscondare, deoarece a avut contacte apropiate cu soția sa și cu cei doi copii săi adulți. El a subliniat că nu a avut nicio ocazie să încerce să se evadeze. În cele din urmă, reclamantul a susținut că Curtea Regională nu a efectuat audieri la toate datele disponibile. În acest sens, el subliniază că camera a auzit un alt caz penal în perioada 17 zile între 13 octombrie 2000 și 2 ianuarie 2001. La 14 ianuarie 2002, Curtea Regională Kiel a respins propunerea reclamantului și a constatat, în primul rând, că există riscul că reclamantul ar putea încerca să se facă inaptabilă să pledeze prin abuz de medicamente. În acest sens, Curtea Regională a afirmat că starea medicală a reclamantului la 5 ianuarie 2000 a necesitat un tratament medical extins pentru a-și restabili aptitudinea pentru a susține. Un examen de sânge a dezvăluit o supradoză toxică de medicamente. Suspectul puternic împotriva reclamantului a fost confirmat de dovezile luate. În ceea ce privește plângerea reclamantului cu privire la o presupusă lipsă de diligență, Curtea regională a subliniat că, până la 9 ianuarie 2002, a avut ședințe în 145 de zile. Procedura paralelă a fost desfășurată cu o compoziție parțial diferită a Camerei. Curtea regională a susținut în continuare că reclamantul a întârziat luarea probelor. La 21 martie 2002, Curtea de Apel Schleswig-Holstein a respins plângerea reclamantului. Referindu-se la observațiile procurorului public în cadrul procedurii de plângere și la deciziile sale anterioare din 2 august 1999, 19 octombrie și 20 decembrie 2000, 3 iulie și 25 octombrie 2001, Curtea de Apel a confirmat că suspiciunile puternice că reclamantul a comis infracțiunile pe care le-a acuzat de persistență și că el a fost probabil să modifice dovezile sau abscondă în cazul în care a fost eliberat. În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, Curtea de Apel a constatat că autoritățile naționale au prezentat o diligență specială având în vedere complexitatea cauzei. Acestea au accelerat investigațiile după arestarea reclamantului în martie 1999 și au organizat în permanență audieri în cazul reclamantului începând cu noiembrie 1999. În general, camera a desfășurat audieri la două zile pe săptămână. Nu a existat nici o indicație că Curtea Regională ar fi putut accelera în mod considerabil procedurile. Curtea de Apel a constatat în cele din urmă că detenția continuată a reclamantului este proporțională, având în vedere atât condamnarea pe care o condamna și interesul general în integritatea sistemului judiciar. La 16 aprilie 2002, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului pentru lipsa de prospectivă de succes. La 18 decembrie 2002, executarea suplimentară a mandatului de arestare a fost suspendată (Haftverschonung) și reclamantul a eliberat. La 21 iulie 2002, reclamantul, care a fost în acea perioadă reținut în reținere, a scris jurnalistului G. El a susținut că un martor al urmăririi judiciare a declarat în cadrul unei audieri publice că a fost indus de Procuratura Publică să dea dovezi false împotriva reclamantului. În schimb, Procurorul a întrerupt acuzarea în două proceduri penale îndreptate împotriva martorului respectiv. Reclamantul a adăugat că acțiunile procurorului public au fost nedreptate („unlautere Mittel”). În aceeași zi, reclamantul a scris o altă scrisoare jurnalistului M. în care a repetat acuzațiile sale. El a adăugat că Curtea Regională a refuzat să audă martorul respectiv cu privire la aceste acuzații. La 29 iulie 2002, Curtea Regională Kiel a ordonat în temeiul articolului 119 § 2 din Codul de Procedură Penală coroborat cu art. 34 § 2, nr. 3, din Normele privind executarea detenției asupra rezidenției (Untersuchungshaftvollzugsordnung, a se vedea legea internă relevantă de mai jos) că cele două litere nu ar trebui livrate, ci remise reclamantului. Acesta a constatat că ambele scrisori conțin acuzații de urmărire penală a persoanelor nevinovate și declarații difamatorii adresate procurorului public și – în ceea ce privește a doua scrisoare –, de asemenea, împotriva Camerei Curții Regionale. La 1 august 2002, reclamantul a depus o plângere. El a susținut, în special, că acuzațiile sale au fost adevărate. La 22 august 2002, Curtea de Apel Schleswig-Holstein a respins plângerea reclamantului, constatand că conținutul scrisorilor a fost conceput pentru a pune în pericol scopul detenției în reținere (art. 119 § 3 din Codul de Procedură Penală), deoarece reclamantul a acuzat Biroul Procurorului public de a fi angajat mijloace ilegale. În plus, Curtea de Apel a subliniat că nu s-a constatat că afirmația reclamantului era adevărată, iar reclamantul era în măsură să își urmărească interesele prin mijloacele prevăzute în cadrul procedurii penale. La 24 octombrie 2002, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea reclamantului. La 23 noiembrie 2004, Curtea Regională Kiel a condamnat reclamantul la șase ani și nouă luni de închisoare. Admisibilitatea detenției în reținere este reglementată de Codul de Procedură Penală (Strafprozessordnung), al căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: „Secțiunea 112 (1) Detenția în reținere poate fi ordonată împotriva acuzatului în cazul în care este puternic suspectat de infracțiune și dacă există un motiv de arestare. Acesta nu poate fi ordonat dacă este disproporționat față de semnificația cazului sau a pedepsei ... care ar putea fi impusă. (2) Un motiv de arestare există dacă, pe baza anumitor fapte: 1. se stabilește că acuzatul a fugit sau se ascunde; 2. având în vedere circumstanțele cazului individual, există riscul ca acuzatul să evite procedurile penale (risc de zbor); sau 3. Conducta acuzată dă naștere suspiciunilor puternice că va distruge, modifica, elimina, suprima sau falsifica dovezi, b) influența necorespunzătoare co-accusate, martori sau experți, sau c) cauzează alții să facă acest lucru, și, prin urmare, dacă există pericolul că stabilirea adevărului va fi făcută mai dificilă (risc de coluziune, Verdunkelungsgefahr). ...” Secțiunea 119 „... (3) Numai astfel de restricții pot fi impuse persoanei arestate, astfel cum sunt necesare în scopul deținerii la închidere sau prin necesitatea de ordonare în închisoare. ...” art. 34 § 1 din Regulile privind executarea detenției la închidere (Untersuchungshaftvollzugsordnung) prevede că un judecător are dreptul de a opri o scrisoare, în cazul în care livrarea acestei scrisori este potrivită pentru a pune în pericol ordinul de închidere. Potrivit articolului 34 § 2, nr. 3, acest lucru poate fi, printre altele, cazul în care livrarea scrisorii – în cunoștința conținutului său – ar constitui o infracțiune.
The applicant, Mr Klaus-Dieter Jöcks, is a German national who was born in 1944 and lives in Kiel. From 1978 to 1998 he worked as a judge at the Neumünster District Court (Amtsgericht). On 18 March 1999 the Kiel District Court issued a warrant of arrest against the applicant on the ground that there was a strong suspicion that he had committed thirty-one criminal offences, including eleven counts of fraud, one count of instigation to falsification of official records, one count of bodily injury, one count of perversion of justice in connection with judicial bribery, one count of illegal arms trade and sixteen counts of having failed to pay contributions to the social security on behalf of a company’s employees. According to the preliminary investigations, the applicant was suspected of having been involved in a number of fraudulent real-estate transactions. He was further suspected of having, in his capacity as a District Court Judge, unlawfully released one of his suspected co-offenders from detention on remand. On 29 March 1999 the applicant was arrested and subsequently detained on remand. On 16 August 1999 the Kiel Public Prosecutor brought an indictment against the applicant, which had an overall length of more than 350 pages. The hearing before the Kiel Regional Court began on 18 November 1999 and ended on 23 November 2004. During that time, the trial took place on 345 days during which numerous witnesses were heard. On 21 May and 1 October 1999, 25 July 2000, 25 April and 10 September 2001 and 14 January 2002 the Kiel Regional Court upheld the arrest warrant and ordered the applicant’s continued detention on remand. On 2 August 1999, 1 October 1999, 19 October and 20 December 2000, 3 July and 25 October 2001 and 21 March 2002 the Schleswig-Holstein Court of Appeal (Oberlandesgericht) rejected the applicant’s complaints against the continuation of his detention on remand. On 2 August 1999, in a reasoned decision of a total length of thirty-five pages, the Court of Appeal found that the preliminary examination had confirmed a strong suspicion against the applicant. This assessment had been based on numerous witness statements, which were corroborated by numerous documents and further circumstantial evidence. The Court of Appeal considered that there was a risk of collusion (Verdunkelungsgefahr) within the meaning of section 112 of the Code of Criminal Procedure (Strafprozessordnung, see relevant domestic law below), on the ground that if the applicant was released, he might try to influence other accomplices or witnesses. This was corroborated by the strong suspicion that the applicant had, in the past, built up a smoke screen which was aimed at preventing possible controls by hiding the real facts. The applicant was suspected of having employed a front man (Strohmann) in order to disguise his own role in the real estate business. According to the results of the preliminary investigations, there was specific evidence that the applicant and his co-offenders had, in the past, intimidated both business partners and accomplices by use of threats and violence. There were further indications that the applicant had influenced witnesses before his arrest. On 1 October 1999 the Kiel Regional Court ordered the applicant’s continued detention. It found that the reasons to suspect him of the alleged crimes, as laid down in the arrest warrant, persisted. While the risk of collusion did not persist, as the evidence was sufficiently secured by the Public Prosecutor’s preliminary investigations, there was the danger of the applicant’s absconding. In case of his conviction, the applicant would have to face a severe prison sentence. Furthermore, he had been disallowed part of his income in disciplinary proceedings. In case of his conviction he would risk removal from office and the loss of his pension claims, which would mean the destruction of his social, professional and economical basis. As the applicant’s children were already grown up, his social bonds were not of such a weight as to prevent him from absconding. On the other hand, the applicant had declared that his wife possessed considerable property. Under these circumstances, there was no less intrusive measure possible to prevent the applicant from absconding than the further continuation of his detention on remand. Also on 1 October 1999, the Court of Appeal ordered the continuation of the detention on remand. Referring to its earlier decision of 2 August 1999, that court found that the risk of collusion persisted. It further found that the duration of the detention was justified by the exceptional extent of the investigations. On 19 October 2000 the Court of Appeal rejected the applicant’s fresh complaint against his continued detention. Referring to its decision of 2 August 1999 and examining the new arguments put forward by the applicant, it found that the grounds of suspicion against the applicant persisted. The Court of Appeal further maintained that the danger of collusion persisted, as the raising of evidence before the Regional Court had not yet considerably advanced. Furthermore, the danger of absconding persisted, as the applicant tried to evade the proceedings by rendering himself unfit to plead. In this respect, the Court of Appeal referred to the Public Prosecutors submissions of 16 October 2000, which read as follows: “In this respect the Chamber [of the Regional Court] has rightly pointed out that the accused, on 5 January 2000, had rendered himself unfit to plead and that he, on another occasion, refused to take his medication, which led to similar results. Furthermore, the Chamber could take into consideration that the accused’s and his lawyer’s behaviour did not give the impression that the accused was interested in a swift termination of the proceedings. This is confirmed by the fact that, during 62 days of hearings, the accused respectively his lawyer had lodged a total of 37 motions for bias against the court, which have so far all been rejected as being unfounded. It is therefore acceptable if the Chamber deduces that there is the concrete danger that the accused would try to render himself unfit to plead if he were released from the supervision of detention on remand...” The Court of Appeal followed these submissions. On 12 April 2001 the applicant submitted a medical attestation according to which it was indicated to discontinue treatment with antidepressant medicine, as his state of health had stabilised and requested, once again, to be released from detention. On 25 April 2001 the Regional Court rejected the applicant’s fresh request inter alia for the following reasons: “As the Chamber has just pointed out in its decision of 1 February 2001 on the applicant’s fifty-third motion for bias, the accused and his defendants pursue a procedural strategy which is primarily aimed at obstructing the proceedings. Accordingly, the Chamber continues to expect that the applicant, if released, would do everything to evade the proceedings. It is obvious that such cannot only be done by overdosing or refusing prescribed medication. Accordingly, the medical attestation ...was not fit to disprove the Chamber’s expectations. The danger that the accused would abscond from the proceedings had been further increased by the fact that the evidence presented so far has not yielded any facts in the applicant’s favour...” In his complaint, the applicant contested that he had put himself into a state of being unfit to plead and that there had not been any evidence in his favour. Furthermore, the Regional Court had failed sufficiently to expedite the proceedings. On 3 July 2001 the Court of Appeal rejected the applicant’s complaint. Referring to its former decisions and examining the new arguments put forward by the applicant, that court confirmed that a strong suspicion against the applicant persisted and that there remained the risk of the applicant’s absconding and of collusion. With regard to the conduct of the Regional Court, the Court of Appeal found as follows: “There is no indication that the Court of Appeal failed sufficiently to expedite the proceedings, as prescribed by Article 5 § 3 sentence 2 of the Convention. The latter provides that a detained person is entitled to trial within a reasonable time. As the Regional Court correctly pointed out, the proposed dates for hearings could not be used because either the accused or his counsel were unable to attend.” On 3 September 2001 the applicant lodged a further complaint against the arrest warrant, alleging, inter alia, that the Regional Court had failed sufficiently to expedite the proceedings. He complained, in particular, that two dates for hearings had been cancelled because of a judge’s holidays and a lay judge’s attendance of a funeral. On 10 September 2001 the Regional Court rejected the complaint, pointing out that the cancellation of the hearings had been justified and that the Chamber had offered alternative dates for hearings, which could not take place as the accused’s counsel had been unable to attend. On 25 October 2001 the Court of Appeal confirmed the Regional Court’s decision. On 7 January 2002 the applicant lodged a further request to quash the arrest warrant. Referring to the Court’s judgment in the case of Kudła v. Poland ([GC], no. 30210/96, ECHR 2000XI), the applicant maintained that only compelling reasons could justify his detention on remand for a period of more than two years. According to the applicant’s allegations, the domestic courts had failed to conduct the proceedings with due diligence. The applicant maintained that there had never been a strong suspicion against him. Furthermore, there had never been facts confirming a risk of collusion. He further maintained that there had not been any danger of his absconding, as he entertained close contacts to his wife and to his two grown-up children. He pointed out that he had at no occasion attempted to evade. Finally, the applicant maintained that the Regional Court had failed to hold hearings at all available dates. In this respect, he pointed out that the chamber had heard another criminal case on seventeen days from 13 October 2000 to 2 January 2001. On 14 January 2002 the Kiel Regional Court rejected the applicant’s motion. It found, first, that there existed the risk that the applicant might attempt to make himself unfit to plead by abuse of medication. In this respect, the Regional Court stated that the applicant’s medical condition on 5 January 2000 had necessitated extensive medical treatment in order to restore his fitness to plead. A blood examination had revealed a toxic overdose of medication. The strong suspicion against the applicant had been confirmed by the evidence taken. With respect to the applicant’s complaint about an alleged lack of diligence, the Regional Court pointed out that, until 9 January 2002, it had held hearings on 145 days. The parallel proceedings had been conducted with a partially differing composition of the Chamber. The Regional Court further maintained that the applicant had delayed the taking of evidence. A large part of the length of the proceedings was imputable to the applicant’s own conduct. On 21 March 2002 the Schleswig-Holstein Court of Appeal rejected the applicant’s complaint. Referring to the Public Prosecutor’s comments in the complaint proceedings and to its previous decisions of 2 August 1999, 19 October and 20 December 2000, 3 July and 25 October 2001, the Court of Appeal confirmed that the strong suspicion that the applicant had committed the offences he was accused of persisted and that he was likely to tamper with evidence or abscond if released. With regard to the applicant’s complaint under Article 5 § 3 of the Convention, the Court of Appeal found that the domestic authorities had displayed special diligence given the complexity of the case. They had expedited the investigations following the applicant’s arrest in March 1999 and continuously held hearings in the applicant’s case since November 1999. The chamber had generally held hearings at two days per week. There was no indication that the Regional Court could have considerably expedited the proceedings. The Court of Appeal finally found the applicant’s continued detention to be proportionate, given both the conviction the applicant was likely to face and the general interest in the integrity of the judicial system. On 16 April 2002 the Federal Constitutional Court refused to admit the applicant’s constitutional complaint for lack of prospect of success. On 18 December 2002 the further execution of the arrest warrant was suspended (Haftverschonung) and the applicant released. On 21 July 2002 the applicant, who was at that time detained on remand, wrote a letter to the journalist G. He alleged that a prosecution witness had stated during a public hearing that he had been induced by the Public Prosecutor’s Office to give false evidence against the applicant. In return, the Public Prosecutor’s Office had discontinued prosecution in two criminal proceedings directed against that witness. The applicant added that the Public Prosecutor’s actions had been unfair (“unlautere Mittel”). On the same day, the applicant wrote another letter to the journalist M. in which he repeated his allegations. He added that the Regional Court had refused to hear the respective witness on these allegations. On 29 July 2002 the Kiel Regional Court ordered under section 119 § 2 of the Code of Criminal Procedure in conjunction with rule 34 § 2, no. 3, of the Rules on the Execution of Detention on Remand (Untersuchungshaftvollzugsordnung, see relevant domestic law below) that the two letters should not be delivered, but returned to the applicant. It found that both letters contained allegations of prosecution of innocent persons and defamatory statements directed against the Public Prosecutor and – with respect to the second letter – also against the Chamber of the Regional Court. On 1 August 2002 the applicant lodged a complaint. He maintained, in particular, that his allegations had been true. On 22 August 2002 the Schleswig-Holstein Court of Appeal rejected the applicant’s complaint. It found that the content of the letters had been designed to jeopardise the purpose of detention on remand (section 119 § 3 of the Code of Criminal Procedure), as the applicant had accused the Public Prosecutor’s Office of having employed illegal means. The transmission of the letters was also apt to disturb the prison order, as it could set an example for other prisoners. The Court of Appeal further pointed out that it was not established that the applicant’s allegation had been true. The applicant was in a position to pursue his interests by the means provided to him in the criminal proceedings. On 24 October 2002 the Federal Constitutional Court refused to admit the applicant’s complaint. On 23 November 2004 the Kiel Regional Court sentenced the applicant to six years and nine months’ imprisonment. The admissibility of detention on remand is governed by the Code of Criminal Procedure (Strafprozessordnung), the relevant provisions of which read as follows: Section 112 “(1) Detention on remand may be ordered against the accused if he is strongly suspected of the offence and if there is a ground for arrest. It may not be ordered if it is disproportionate to the significance of the case or to the penalty ... likely to be imposed. (2) A ground for arrest shall exist if on the basis of certain facts: 1. it is established that the accused has fled or is hiding; 2. considering the circumstances of the individual case, there is a risk that the accused will evade the criminal proceedings (risk of flight); or 3. the accused’s conduct gives rise to the strong suspicion that he will a) destroy, alter, remove, suppress, or falsify evidence, b) improperly influence co-accused, witnesses, or experts, or c) cause others to do so, and if, therefore, the danger exists that establishment of the truth will be made more difficult (risk of collusion, Verdunkelungsgefahr). ...” Section 119 “... (3) Only such restrictions may be imposed on the arrested person as are required by the purpose of detention on remand or by the need for order in the prison. ...” Rule 34 § 1 of the Rules on the Execution of Detention on Remand (Untersuchungshaftvollzugsordnung) provides that a judge is entitled to stop a letter, if the delivery of that letter is suited to jeopardise the prison order. According to rule 34 § 2, no. 3, this can inter alia be the case if the delivery of the letter – in the knowledge of its content - would constitute an offence.