ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3188/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 7

decembrie 1999, reclamanta SC I. SA Buzău a chemat în judecată pe pârâta SC N.E.

SA Buzău, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o

oblige pe aceasta să-i restituie gardul construit pe terenul pârâtei sau să-i

plătească contravaloarea acestuia, cu titlu de daune.

Totodată reclamanta a mai solicitat,

prin aceeași cerere, obligarea pârâtei la plata a 13% din profitul realizat de

aceasta pe perioada în care cele două societăți au fost asociate și până la 11

decembrie 1996, când reclamanta s-a retras din asociere.

Cauza a fost strămutată la

Tribunalul Ialomița.

Prin sentința civilă nr. 677/F din

23 noiembrie 2000, Tribunalul Ialomița a respins excepțiile formulate de pârâta

SC N.E. SA Buzău și pe fond a admis acțiunea, obligând pârâta SC N.E. SA Buzău

să plătească reclamantei, SC I. SA Buzău, suma de 265.273.000 lei, reprezentând

contravaloare împrejmuire teren, precum și la plata cheltuielilor de judecată

în sumă de 12.945.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că excepția de prescripție a dreptului de

creanță, rezultând din valoarea gardului, nu este întemeiată atâta timp cât

interesul reclamantei de a solicita suma reprezentând contravaloarea gardului,

s-a născut în luna decembrie 1996, adică odată cu retragerea acesteia din

asocierea cu pârâta, astfel că, față de această dată, dreptul la acțiune a fost

valorificat în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut a art. 3 din Decretul nr.

167/1958.

În ceea ce privește celălalt capăt

de cerere, referitor la obligarea pârâtei la plată a 13% din profitul realizat

de aceasta până la data 11 decembrie 1996, s-a reținut că nu mai este cazul a

mai fi analizată excepția de prescripție invocată și în legătură cu acest capăt

de cerere, din moment ce reclamanta a renunțat la aceste pretenții.

Pe fond, tribunalul a reținut că

probele dosarului, cu referire specială la factura nr. 105173 din 9 septembrie

1994, emisă de SC C.F. Galați SA, în contul reclamantei SC I. SA demonstrează,

calitatea de proprietar a acesteia (care a plătit-o prin compensare prin

executarea unor lucrări) a gardului în litigiu.

Apelul declarat împotriva sus

menționatei sentințe de pârâta SC N.E. SA Buzău a fost admis prin decizia nr. 1259

din 27 septembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

și, în consecință, hotărârea tribunalului a fost schimbată în tot, în sensul că

respinge acțiunea ca nefondată.

Prin aceeași decizie a fost respins

capătul de cerere privind cheltuielile de judecată și au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței, iar intimata a fost obligată să plătească apelantei

suma de 37.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a soluționa astfel, instanța

de apel a reținut, în opoziție cu tribunalul, că probele dosarului, respectiv,

actul adițional autentificat sub nr. 947 din 16 ianuarie 1995, procesele-verbale

de la dosarul de la fond, precum și contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

autentificat sub nr. 4157 din 11 decembrie 1996, confirmă că odată cu intrarea

în asociere a reclamantei SC I. SA, aceasta a adus ca aport la capitalul social

al pârâtei, SC N.E. SA, un teren în suprafață de 20.000 mp împreună cu

clădirile și construcțiile aflate pe acesta, care a devenit, conform art. 15 alin.

(2) și art. 65 din Legea nr. 31/1990, privind societățile comerciale,

proprietatea acesteia.

În ce privește excepția de prescripție

a dreptului la acțiune privind dreptul de creanță reprezentat de contravaloarea

gardului, instanța de apel a reținut că aceasta nu este întemeiată, în condițiile

în care cererea are caracterul unei acțiuni în revendicare, prin care s-a

solicitat, în principal, obligarea pârâtei la restituirea gardului în natură

(acțiune în revendicare) și numai în subsidiar, obligarea acesteia la

despăgubiri prin echivalent.

Or, față de faptul că, din dovezile

existente de la dosar, a rezultat că acțiunea este neîntemeiată, este evident

că nici dreptul de creanță nu poate exista și, ca atare, excepția de

prescripție a dreptului material la acțiune privind contravaloarea gardului

este fără obiect.

Pentru a ajunge la concluzia că

acțiunea nu este întemeiată, instanța de apel a mai reținut că factura emisă de

SC C.F. SA (constructorul gardului) sub nr. 10517 din 9 septembrie 1999, a fost

achitată de pârâta SC N.E. SA (și nu de reclamanta SC I. SA) și, ca atare,

cererea promovată de reclamantă este neîntemeiată și a hotărât în consecință.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs reclamanta SC I. SA, invocând, ca motive de casare,

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de casare,

reclamanta susține că decizia atacată este criticabilă, deoarece instanța de

apel nu l-a citat în cauză, deși tribunalul dispusese o astfel de măsură prin

încheierea din 12 octombrie 2000, a acționarului majoritar al SC I. SA, pe R.Ș.,

care, în calitate de persoană fizică, a achitat contravaloarea gardului prin

compensare, respectiv, prin preluarea în proprietate de către SC C.F. SA Galați

(constructorul gardului) a unor utilaje pentru debitarea buștenilor.

De altfel, susține reclamanta în

continuare, singura factură înregistrată în contabilitatea constructorului

gardului SC C.F. SA Galați este factura nr. 051703 din 9 septembrie 1994 și în

care este indicată, ca beneficiar al lucrării, reclamanta SC I. SA și nu pârâta

SC N.E. SA.

Referitor la factura nr. 1050920 din

30 iunie 1995, care este ulterioară celei menționate anterior și pe care și-a

întemeiat pârâta susținerile, în sensul că marfa, respectiv, gardul, ar fi fost

achitată de ea, reclamanta arată că aceasta nu poate constitui o astfel de

dovadă, deoarece, pe de o parte, factura respectivă a fost emisă de o

subunitate fără personalitate juridică a constructorului – Șantierul C.F. Buzău,

iar pe de altă parte, că firma constructoare SC C.F. SA Galați atestă, prin

adresa nr. 1/2939 din 1999, că această factură nu a fost înregistrată în

evidențele sale, și, ca atare, este evident că un astfel de document nici nu

putea fi decontat, aceasta în afara faptului că factura menționată anterior nu

apare în centralizatorul facturilor achitate de pârâtă către constructor, ceea

ce demonstrează că aceasta era deja achitată de reclamantă, adică în anul

emiterii, 1994, și, totodată, anterior contractului de asociere încheiat între

părțile litigante la 16 ianuarie 1995.

În consecință, cum nici o probă de

la dosar nu confirmă, ci, dimpotrivă, infirmă calitatea de proprietar al

gardului a pârâtei (care a rămas în folosința acestuia, după retragerea reclamantei

din asociere) și cum susținerile acesteia sunt contradictorii în ceea ce

privește modalitatea de dobândire a proprietății gardului, reclamanta solicită

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea apelului

pârâtei, cu menținerea sentinței.

Recursul reclamantei este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar rezultă

că R.Ș. a vândut, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/435 din 14

martie 1995, cumpărătoarei SC C.F. Galați SA (constructorul gardului) o serie

de utilaje de debitat bușteni, la prețul de 70.000 mii lei, care urma să fie

achitat de cumpărătoare, prin compensare prin executarea unor lucrări în

perioada martie – septembrie 1995.

Din actul aflat la dosarul nr. 754/2000

rezultă că factura nr. 1051703 din 9 septembrie 1994 a fost emisă de SC C.F.

Galați – Șantier Buzău, pentru suma de 17.632.386 lei (reactualizată de

expertiză la suma de 265.273.000 lei) pe numele reclamantei SC I. SA, întrucât

gardul a fost construit la cererea acesteia și achitat ulterior din

contravaloarea gaterelor cumpărate de constructor de la R.Ș., administratorul

reclamantei.

Totodată, în acest act se

menționează expres că suma de 17.632.386 lei, care reprezintă contravaloare

gard, a fost suportată de către reclamanta SC I. SA.

Or, această declarație, unită și cu

celelalte probe de la dosar, cum ar fi centralizatorul privind facturile emise

de constructor și neachitate de pârâta SC N.E. SA (dosarul de la fond) între

care nu apare și factura nr. 1051703 din 9 septembrie 1994, în valoare de

17.632.386 lei, demonstrează că aceasta a fost achitată de reclamanta SC I. SA

anterior întocmirii acestui document.

Este adevărat că, Adunarea Generală

a SC I. SA a recunoscut, conform proceselor-verbale de la dosarul de fond,

dreptul de proprietate al pârâtei SC N.E. SA asupra terenului clădirilor și

construcțiilor aflate pe acestea, aduse ca aport la capitalul social, însă, din

nici o probă de la dosar, nu rezultă în mod expres că între aceste bunuri s-ar

afla și gardul în litigiu, ba dimpotrivă, reiese că, în realitate, reclamanta a

adus ca aport la capitalul social al SC N.E. SA numai dreptul de proprietate

asupra terenului în suprafață de 20.000 mp, care a fost evaluat la 260.000.000

lei.

Pe de altă parte, susținerile

pârâtei privind dobândirea dreptului de proprietate asupra gardului în discuție

sunt total contradictorii, întrucât, pe de o parte, susține că proprietatea

sumelor în discuție ar fi dobândit-o prin aducerea acestuia ca aport la

capitalul social, și, ca atare, reclamanta nu mai este îndreptățită să o

solicite, chiar dacă s-a retras din asociere, nici restituirea gardului în

natură, și, cu atât mai puțin, despăgubiri la nivelul costului acestuia, iar,

pe de altă parte, că prețul gardului a fost achitat de ea cu factura nr. 1050920

din 31 mai 1995, document care nu a fost înregistrat în evidențele

constructorului gardului și care, evident, că în aceste circumstanțe nici nu

putea fi decontat, operațiune care nici nu mai era necesară din moment ce

costul gardului fusese achitat anterior de reclamanta.

De asemenea, dar tot în acest sens,

se mai reține că pârâta a invocat și prescripția dreptului material la acțiune,

în ceea ce privește despăgubirile corespunzătoare contravalorii gardului, fiind

cunoscut că, în principiu, și raportat la speță, o astfel de excepție este

opusă numai proprietarului unui bun, ceea ce demonstrează că și indirect pârâta

a recunoscut calitatea de proprietar al gardului în persoana reclamantei.

În concluzie, cum din probele de la

dosar rezultă că bunul în discuție a fost construit la cererea reclamantei SC I.

SA, care a și achitat factura nr. 1051703 din 9 septembrie 1994 (prin

compensare, așa cum s-a arătat mai sus) emisă de SC C.F.”. Galați SA pe numele

acesteia și nu al pârâtei SC N.E. SA și cum gardul nu poate fi restituit în

natură și, ca urmare, va rămâne în folosința pârâtei, se constată că bine

instanța de fond, spre deosebire de instanța de apel, a considerat, făcând o

aplicare corectă a dispozițiilor legale în materie de prescripție, că

pretențiile reclamantei sunt întemeiate și, în consecință, a admis acțiunea în

parte, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 265.273.000 lei, cu titlu de

contravaloare împrejmuire teren.

Așa fiind, urmează a se admite

recursul reclamantei, a se modifica decizia atacată și a se respinge apelul

declarat de pârâta SC N.E. SA împotriva sentinței Tribunalului Ialomița nr. 677

din 23 noiembrie 2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC I. SA București, sucursala Buzău, prin R.Ș. împotriva deciziei nr.

1259 din 27 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC N.E.

SA Buzău împotriva sentinței nr. 677 din 23 noiembrie 2000 a Tribunalului

Ialomița.

Obligă intimata la plata sumei de

14.215.920 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 26 iunie 2003.