ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6950/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, reclamantul V.A. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Constanța, acordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, art. 1 lit. c), întrucât în

perioada iunie 1941 - ianuarie 1942 a fost strămutat din localitatea Sulina, în

localitatea Tulcea.

Curtea de Apel Constanța, prin

sentința civilă nr. 1536/CA din 16 octombrie 2003, a respins ca neîntemeiată,

acțiunea reclamantului.

În motivarea sentinței astfel

pronunțată, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul nu se

încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, întrucât nu a

făcut dovada susținerilor sale și anume, că a fost supus schimbului de

populație.

Împotriva sentinței astfel

pronunțate, a declarat în termen, recurs, pârâtul V.A.

Fără a aduce o critică efectivă

sentinței atacate, recurentul-reclamant a susținut că în baza Legii nr. 189/2000,

a depus dosarul complet la Casa Județeană de Pensii Constanța, împreună cu

declarațiile notariale a doi martori, care nu au fost luate în considerare și a

arătat că nu deține acte doveditoare, întrucât au fost distruse de către rușii

lipoveni, conform spuselor unor martori. Totodată, Primăria orașului Sulina și

Arhivele Statului Tulcea au confirmat că nu dețin evidențe în acest sens.

Recursul va fi respins pentru cele

ce urmează:

Pentru a putea beneficia de statutul

de refugiat, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000,

solicitantul, persoană română, trebuie să fi avut domiciliul într-unul din

teritoriile cedate, respectiv Ardealul de Nord, Basarabia și Bucovina și în

județele din Cadrilater, cedate Bulgariei și să fi suferit persecuții etnice

din partea ocupanților, fiind nevoit să se refugieze din această cauză.

Or, recurentul-reclamant nu a făcut

dovada strămutării, în înțelesul art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002, pentru

aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi,

persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere

de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945.

Recurentul fiind mutat împreună cu

familia din localitatea Sulina, în localitatea Tulcea, ambele localități

nefăcând parte din teritoriile cedate.

De altfel, declarațiile celor doi

martori nu se coroborează cu probele aflate în dosar.

Față de cele de mai sus, rezultă că

instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, reținând în mod corect că

recurentul nu a făcut dovada susținerilor sale, în sensul că a fost supus schimbului

de populație și deci, nu s-a încadrat în prevederile legale mai sus citate, iar

pe cale de consecință, recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de V.A.

împotriva sentinței civile nr. 153 din 16 octombrie 2003 a Curții de Apel

Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 septembrie 2004.