ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3773/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Militar Teritorial București,

prin sentința nr. 117 din 21 iunie 2001, a respins ca nefondată cererea de

revizuire formulată de către inculpatul condamnat cpt. comandor rez. D.Ș. a

sentinței penale nr. 31 din 3 martie 1999, pronunțată de Tribunalul Militar

Teritorial București, prin care a fost condamnat la 4 ani închisoare, pentru

comiterea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 257

alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen.

S-a reținut, în fapt, că inculpatul

a pretins și a primit de la D.G. un procent de 10% din valoarea creditului, pe

care acesta urma să-l primească de la SAFI pentru a-și exercita influența pe

lângă factorii decizionali ai fondului.

Atât apelul, prin decizia nr. 42 din

13 mai 1999 a Curții Militare de Apel, cât și recursul inculpatului, prin

decizia nr. 1093 din 16 martie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală,

au fost respinse ca nefondate.

Prin cererea de revizuire,

condamnatul D.Ș. a solicitat instanței, să se constate că martorul D.G. a

săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă și cum singura probă care a stat

la baza condamnării sale a fost declarația acestuia, hotărârea a cărei

revizuire se cere este nelegală.

În susținerea motivării cererii,

revizuientul a depus la dosar, declarația dată de D.G., în calitate de inculpat

în dosarul nr. 4995/1996 al Judecătoriei sectorului 5 București, în care acesta

a menționat: „D.Ș. nu mi-a pretins și nu i-am dat nimic”.

Tribunalul Militar Teritorial

București, respingând ca nefondată cererea de revizuire, a reținut că nu sunt

incidente dispozițiile art. 394 lit. b) C. proc. pen., deoarece, în cauza nr. 4721/P/2001

înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București nu s-a

dat nici o soluție cu privire la existența infracțiunii de mărturie mincinoasă

în legătură cu care inculpatul a făcut plângere, împotriva numitului D.G.

Împotriva sentinței a declarat apel,

în termen legal, revizuientul D.Ș., susținând că, aceasta este netemeinică,

întrucât soluția de condamnare a sa, s-a bazat exclusiv pe afirmația martorului

D.G., pe care ulterior, în cauza în care a fost condamnat, le-a retractat,

situație în care se impune desființarea hotărârii și admiterea, în principiu, a

cererii de revizuire.

Curtea Militară de Apel, prin

decizia nr. 24 din 28 februarie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de

condamnatul cpt. comandor rez. D.Ș., constatând, pe de o parte că, declarația

ulterioară a numitului D.G. „nu poate primi forța probantă cerută de art. 394 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen.”, iar, pe de altă parte, că soluția primei instanțe

„s-a întemeiat pe un probatoriu vast, acte găsite asupra inculpatului, care

dovedeau implicarea sa, cât și declarațiile mai multor martori (F.Ș., T.M., M.O.

și Z.A.)”.

În termen legal, cu reiterarea

aceluiași motiv de casare, care a făcut și obiectul cererii de apel,

condamnatul a declarat recurs, care, examinat în raport cu dispozițiile legale

în vigoare, precum și cu actele și lucrările din dosarul cauzei, va fi respins

ca nefondat.

În acest sens, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 394 C. proc. pen., revizuirea hotărârilor

judecătorești poate fi solicitată în anumite cazuri expres și limitativ

prevăzute, printre care și atunci când „s-au descoperit fapte sau împrejurări

ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei” (art. 394 alin. (1)

lit. a)) și dacă pe baza lor se poate dovedi netemeinicia hotărârii de

condamnare (de achitare ori de încetare a procesului penal).

Ori, revenind la cauză, se constată,

astfel cum a reținut și instanța de apel, că, inculpatul nu este ținut să spună

adevărul, iar declarația sa poate fi făcută pro causa, de aceea, conform

dispozițiilor cuprinse în art. 69 C. proc. pen., susținerile acestuia pot servi

la aflarea adevărului, „numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și

împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză”.

În raport cu aceste prevederi,

inculpatul D.G. a fost condamnat, pentru infracțiunile care au făcut obiectul

inculpării, instanța înlăturând afirmațiile acestuia întrucât ele nu se

coroborau cu alte probe, astfel cum și condamnatul revizuient D.Ș. a fost

condamnat pe baza unui bogat probatoriu și nu exclusiv în temeiul declarațiilor

„mincinoase” ale lui D.G.

În consecință, secția penală, a

Curții Supreme de Justiție, constatând că nu sunt întrunite cerințele cazului

de revizuire invocat, nici a celorlalte, prevăzute la lit. b), c), d) și e) din

art. 394, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

va respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul revizuient D.Ș. și îl

va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul revizuient D.Ș., împotriva deciziei penale nr. 24 din

28 februarie 2002 a Curții Militare de Apel.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi 16

septembrie 2003.