ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3358/2004

Asupra recursului

de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

M.V. a contestat decizia 60 din 27

februarie 2003 emisă de E.M. Câmpulung Muscel, în temeiul căreia i s-a desfăcut

contractul de muncă potrivit art. 130 lit. a) C. muncii, solicitând anularea

acesteia, reintegrarea efectivă în muncă, obligarea unității la plata

drepturilor salariale precum și la plata unor daune morale, estimate

provizoriu, la data introducerii acțiunii la suma de 50.000.000 lei.

În motivarea contestației M.V. arată

că la emiterea deciziei nu s-a respectat procedura prealabilă concedierii

colective, instituită de O.U.G. nr. 98/1999, decizia este globală și nu

individuală, și a fost dată fără preaviz.

Contestatorul precizează de asemenea

că unitatea intimată nu a acordat salariaților disponibilizați termenul de

preaviz, iar selectarea acestora s-a făcut cu încălcarea prevederilor și normelor

legale și ca urmare a examinării atente a activității fiecărui salariat.

Prin sentința civilă 409 din 9

septembrie 2003 Tribunalul Argeș a respins contestația formulată de M.V. împotriva

dispoziției 60 emisă la 27 februarie 2003 de E.M. Câmpulung Muscel.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut că desfacerea contractului de muncă al contestatorului

M.V. s-a făcut în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii, ca urmare a măsurilor de

restructurare a 500 de posturi, corespunzător unor nevoi reale a unității. De

asemenea s-a stabilit că unitatea a procedat la concedierea colectivă a celor

500 de salariați cu respectarea cerințelor impuse de art. 133 C. muncii, prin

înștiințarea și solicitarea sprijinului Agenției pentru ocuparea forței de

muncă, despre măsura disponibilizării.

Împotriva sentinței tribunalului, a

declarat recurs M.V., criticile de nelegalitate și netemeinicie axându-se pe

următoarele aspecte:

- Instanța nu s-a referit în

motivarea sentinței la vreunul din mijloacele de apărare invocate și nici la

dovezile administrate în sprijinul contestației.

- Instanța a ignorat faptul că

decizia 60/27 februarie 2003 nefiind comunicată nici unui salariat, este nulă de

drept și ca urmare nu-și poate produce efectele. În afară de aceasta,

necomunicarea deciziei de desfacere a contractului de muncă limitează accesul

la justiție, prin contestarea acesteia și dreptul la apărare.

- Instanța de fond nu a analizat

excepția contestatorului privitoare la caracterul global al deciziei de

desfacere a contractului de muncă, care afectează valabilitatea acesteia.

- Un alt aspect care vizează

nelegalitatea deciziei este acela legat de nerespectarea termenului de 60 de

zile prevăzut de art. 77 lit. c), art. 78 și art. 79 din contractul colectiv de

muncă pentru înștiințarea sindicatului, în legătură cu măsura preconizată a

disponibilizării colective și a termenului de 30 de zile de preavizare a

salariaților.

- Criteriile de selectare a

personalului disponibilizat, instituite la 26 februarie 2003 au un caracter

formal față de faptul că disponibilizarea a intervenit la 27 februarie 2003,

ceea ce a făcut loc abuzului intimatei.

- Greșit instanța nu a reținut

incidența în cauză a O.U.G. nr. 98/1999 și nici faptul că intimata nu a anunțat

AJOFM Argeș cu 30 de zile înaintea disponibilizării încălcând astfel

dispozițiile art. 133 C. civ.

- Instanța a fost lipsită de rol

activ și nu a făcut o corectă aprecierea a probelor dosarului.

În temeiul art. 308 C. proc. civ. astfel

cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 58/2003, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis în principiu recursul contestatorului M.V. împotriva sentinței

409/CM din 9 septembrie 2003 a Tribunalului Argeș.

Examinând sentința în viziunea

criticilor formulate în recursul de față, Curtea constată că aceasta este

legală și temeinică. În speță, prin decizia 60 din 27 februarie 2003 în cadrul

măsurilor de concediere colectivă s-a procedat la desfacerea contractului de

muncă al contestatorului M.V., în temeiul art. 130 lit. a C. muncii.

Concedierea colectivă nu s-a făcut

sub imperiul O.U.G. nr. 98/199 republicată și modificată prin Legea nr. 312/2001

ci s-a făcut în temeiul Programului de eficientizare a activității S.N.C. S.A.

Ploiești a Hotărârii 2/2003 a Comisiei Paritare Administrație-Sindicate și a

protocolului încheiat între conducerea executivă a S.N.C. și conducerea

Federației „Concordia” cu respectarea prevederilor capitolului VIII din

contractul colectiv de muncă din ramura industriei Miniere și Geologiei pe anii

2002 – 2003 și contractul colectiv de muncă unic la nivel de societate.

La baza măsurii de disponibilizare a

celor 500 de salariați, inclusiv a recurentului-contestator a stat Strategia

Industriei Miniere din România, înregistrată la Ministerul Industriei și

Resurselor, Hotărârea 2/2003 a Comisiei Paritare Administrație, Sindicate, care

a decis restructurarea a 500 de posturi, procesul-verbal 3362 din 10 decembrie

2002 al Consiliului tehnico-economic al S.N.C. S.A. Ploiești, de avizare a

programului general de exploatare, pentru E.M. Câmpulung Muscel pentru anul

2003, precum și procesul verbal de închidere parțială a Sectorului Minier

Costești.

Contractul de muncă poate fi

desfăcut în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii din inițiativa unității atunci

când aceasta își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura

celui ocupat de salariat.

În speță, unitatea intimată a probat

efectuarea unei reduceri reale de personal, ca urmare a reducerii substanțiale

a activității unității, măsurile fiind de notorietate și continuând și în anul

2004.

Este real, că în speță decizia 60 de

desfacere a contractului de muncă are un caracter ce poate fi interpretat

colectiv, deoarece după ce în preambul se referă la motivele desfacerii

contractului de muncă valabile pentru toți cei 500 de salariați

disponibilizați, în dispozitiv încadrează în drept temeiul desfacerii

contractului de muncă în art. 130 lit. a) C. muncii, după care face trimitere

la tabelul anexat dispoziției în care sunt individualizați toți cei 500 de

salariați.

De principiu decizia de desfacere a

contractului de muncă trebuie să fie individuală pentru ca fiecare salariat să

fie în măsură să o conteste, dar problema aplicării sancțiunii nulității

acesteia nu trebuie disociată de existența unui prejudiciu pentru cel care o

invocă.

Ideea potrivit căreia actul trebuie

pe cât posibil salvat de la desființare, dacă nu prejudiciază pe cineva,

aplicarea sancțiunii nulității nefiind un scop în sine, motivează suficient de

convingător respingerea acestui motiv de recurs, cu atât mai mult cu cât în

ceea ce îl privește pe contestator acesta nu a aprobat existența unui atare

prejudiciu. Însăși atacarea de către contestator a deciziei de desfacere a

contractului de muncă 60/2003, fără participarea celorlalți salariați

disponibilizați, enumerați în tabelul anexă la decizie, este o dovadă evidentă

că acest aspect criticat în recurs are un caracter pur formal.

Potrivit art. 134 alin. (2) C. muncii,

decizia de desfacere a contractului de muncă se comunică de către unitate

angajatului, în scris, în termen de 5 zile, ea producându-și efectele de la

comunicare.

Modalitatea comunicării în scris a

deciziei de desfacere a contractului de muncă poate îmbrăca mai multe forme –

printre care comunicarea în condica de expediție, atestarea primirii actului

sub luare de semnătură pe un alt exemplar al acesteia, scrisoare recomandată cu

confirmare de primire sau modalitățile prevăzute de art. 92 C. proc. civ.

În speță, din considerente legate de

celeritate, decizia de desfacere a contractului de muncă a fost făcută sub

luare de semnătură și afișare ceea ce nu contravine principiilor instituite de

art. 92 C. proc. civ. sau acelora de mai sus enumerate.

După cum se poate constata,

contestatorul nu a fost câtuși de puțin prejudiciat printr-o atare modalitate

de înștiințare, cu atât mai mult cu cât chiar acesta a recunoscut în conținutul

cererii că i s-a făcut o comunicare individuală a deciziei de desfacere a

contractului de muncă, ceea ce face ca excepția invocată sub acest aspect în

recurs să fie lipsită de interes.

- Îndatorirea legală a unității,

statornicită prin dispozițiunile art. 133 alin. (1) C. muncii, este o obligație

de diligență și se consideră îndeplinită în momentul în care unitatea se

adresează Oficiului Forței de Muncă în vederea găsirii unui loc de muncă

salariaților disponibilizați. Adresa 9993340 a unității intimate către Agenția

Municipală pentru Ocuparea și Formare Profesională a fost emisă la data de 27

ianuarie 2003 deci anterior desfacerii contractului de muncă al recurentului și

a celorlalți salariați, intervenită la 27 februarie 2003, când s-a emis decizia

50 de concediere colectivă. Ca urmare, cerințele prevăzute de art. 133 C. muncii

au fost îndeplinite, căci în materia obligațiilor de diligență, neobținerea

rezultatului, în speță neocuparea efectivă de către persoanele în cauză a unui

loc de muncă, nu presupune lipsa de preocupare a angajatorului și deci culpa

acestuia în îndeplinirea diligenței ce îi revenea.

- Referitor la lipsa preavizului, E.M.

Câmpulung Muscel a respectat însă prevederile art. 131 alin. (2) C. muncii,

deoarece a acordat recurentului contestator și celorlalți salariați concediați

la desfacerea contractului de muncă, în temeiul

contractului colectiv de muncă pe anul 2003, o indemnizație

egală cu salariul tarifar de încadrare pe o lună. Ca urmare critica formulată

de recurent sub acest aspect este neîntemeiată.

- Pentru selectarea personalului ce

urma a fi concediat, în afara criteriilor prevăzute în contractul colectiv de

muncă pe anul 2003, prin protocolul încheiat la 26 februarie 2003, conducerea

executivă a S.C.N. S.A. Ploiești și conducerea Federației sindicale Concordia au

hotărât și criterii suplimentare de selectare, printre care și acelea de a se

proceda la reducerea numărului personalului indirect productiv TESA din cadrul

subunității, în strânsă corelație cu numărul de personal direct productiv.

Aceste din urmă criterii alături de

altele au stat la baza selectării recurentului-contestator în vederea

disponibilizării acestuia, astfel că nu se poate reține motivarea potrivit

căreia protocolul încheiat la 26 februarie 2003 între conducerea executivă a

societății și Federația Sindicală „Concordia” ar avea un caracter formal.

- În speță, măsura disponibilizării

celor 500 de salariați s-a făcut cu respectarea art. 77 lit. c), art. 78 și art.

79 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe 2002 – 2003, deoarece

așa cum s-a mai arătat, măsura a avut la bază și hotărârea Comisiei Paritare

Administrativ, Sindicate, care presupune indiscutabil, încunoștințarea

sindicatului și acordul acestuia asupra motivelor ce stau la baza reducerii de

personal, acord exprimat prin intermediul Federației „Concordia”.

De astfel, dat fiind natura

consultativă a acordului sindicatului în privința adoptării măsurilor preconizate

de conducerea unității, o poziție negativă a acestuia nu ar fi de natură să

afecteze valabilitatea măsurii.

- Întreg contextul probator

administrat în cauză de părțile aflate în proces precum și din oficiu de

instanță, în baza rolului activ, fundamentează din plin soluția și concluziile

referitoare la susținerile și apărările părților litigante.

În consecință, criticile formulate

de M.V. în recursul declarat nefiind întemeiate, recursul acestuia urmează a fi

respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul M.V. împotriva sentinței civile nr. 409/CM din 9 septembrie 2003 a

Tribunalului Argeș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2004.