ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4398/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 7 noiembrie 2000, reclamanta S.N.P. P. S.A. București, sucursala P. Iași, a chemat în judecată pe pârâtele SNTFM-CFR Marfă SA, sucursala Iași, S.N.P. P. S.A. București, sucursala P. Ploiești și S.N.P. P. S.A. București, sucursala A. Pitești, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta în sarcina căreia se va stabili culpa, la plata sumei de 41.199.876 lei, reprezentând contravaloarea cantității de 3.200 kg. benzină, constată lipsă la destinație, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 30 din 9 ianuarie 2001, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția de necompetență materială a acestei instanțe invocată de pârâta SNTFM CFR Marfă SA, sucursala Iași, și pe fond a admis acțiunea așa cum a fost formulată, obligând pârâta la plata sumei de 41.199.878 lei, cu titlu de daune plus 3.146.992 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință a fost respinsă acțiunea împotriva pârâtelor S.N.P. P. S.A. București, sucursala P. Ploiești și S.N.P. P. S.A. București, sucursala A. Pitești, instanța reținând, că acestea nu au calitate procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, instanța fondului, a reținut că, bine a fost investit, cu soluționarea litigiului Tribunalul Prahova, deoarece reclamanta avea posibilitatea, conform art. 10 pct. 5 coroborat cu art. 12 C. proc.

civ. să aleagă instanța pe care urma să o sesizeze cu soluționarea pricinii, și cum Stația CFR de expediție se află în comuna Brazi jud. Prahova, Tribunalul Prahova era competent atât material cât și teritorial să soluționeze litigiul în primă instanță, și cu această motivare, au fost respinse excepțiile invocate de pârâtă în apărare. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, că vagonul a ajuns la destinație conform procesului verbal de constatare nr. 227/46/2000, violat, adică cu lipsa sigiliului predător, context, în care, pârâta este răspunzătoare pentru toate daunele solicitate, având ca izvor sustragerea pe timpul transportului a cantității de 3.200 kg. benzină, adică în perioada în care marfa se afla în paza juridică a cărăușului.

Pe cale de consecință, prima instanță a considerat, că față de dispozițiile art. 998, art. 1475 și art. 1477 C. civ., cu aplicarea art. 423 și art. 424 C. com. și a dispozițiilor art. 82/1; art. 83.3 și pct. 1 din regulamentul de transport pe calea ferată, acțiunea promovată de reclamantă este întemeiată și a dispus admiterea acesteia ca atare. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta SNTFM-CFR Marfă SA, sucursala Marfă Iași, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 659 din 16 mai 2001, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial. Pentru a decide astfel, instanța de apel a respins excepția invocată de pârâtă în apărare, prin care a susținut, că din moment ce, în litigiu figurează trei sucursale ale S.N.P.

P., dintre care una are calitatea de reclamantă iar celelalte două calitate de pârâte, soluționarea litigiului nu ar fi de competența instanțelor judecătorești ci a conducerii S.N.P. P. S.A. București, pe cale administrativă, susțineri înlăturate, având în vedere faptul, că în cauză figura ca parte, respectiv, ca pârâtă și SNTFM-CFR Marfă SA, sucursala Iași, care nu face parte din sistemul S.N.P. P. S.A. București și ca atare, pricina nu putea fi soluționată în primă instanță, de arbitrajul din cadrul S.N.P. P. S.A. București, raportat și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. În ce privește excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Prahova, de a soluționa litigiul în primă instanță, s-a reținut, că nici aceasta nu este întemeiată, deoarece în raport de dispozițiile art. 10.5 C. proc.

civ., coroborate cu art. 899 C. com. și raportat la art. 12 C. proc. civ., reclamanta era îndrituită în baza principiului disponibilității să aleagă instanța competentă teritorial, să soluționeze pricina, în primă instanță, și ca atare, cum stația de plecare a vagonului ce a transportat produsele petroliere, se află într-o localitate aflată în raza de activitate a Tribunalului Prahova, bine, a fost sesizată cu soluționarea pricinii această instanță.

Cu privire la fondul litigiului, instanța de apel a reținut că bine tribunalul, a apreciat că, răspunderea pentru contravaloarea mărfii constatată lipsă la destinație, la vagonul cu terminația 5222, aparține cărăușului, și nu predătorului, din moment ce cisterna a ajuns la beneficiara reclamantă, cu evidente urme de violare, astfel, cum rezultă din procesul verbal 227/2000 și procesul verbal de recepție nr. 359/2000, în care s-a consemnat că, ventilul central nu asigură o etanșare corespunzătoare și ca urmare a existat posibilitatea sustragerii mărfii din cisternă. Referitor la întinderea prejudiciului, instanța de apel a reținut, că nici sub acest aspect, criticile pârâtei nu sunt fondate, deoarece, conform art. 85.2 din Regulamentul de transport, valoarea mărfii constatate lipsă la destinație, s-a stabilit în funcție de prețul curent al acesteia, în care intră pe lângă prețul de producție al produselor petroliere (de rafinare) practicat între sucursalele S.N.P.

P. S.A. București, TVA-ul, accizele, taxa de drum precum și cheltuielile de transport încasate de cărăuș, aferente, contravaloarea mărfii constatată lipsă la destinație. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SNTFM-CFR Marfă SA, sucursala Marfă Iași, care a reluat sub forma criticilor, susținerile făcute la fond și care au constituit ulterior și motive de apel. Astfel, pârâta susține că, procedural, reclamanta S.N.P. P. S.A. București, sucursala P. Iași, nu putea chema, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., în judecată pe celelalte două pârâte, S.N.P. P. S.A. București, sucursala P. Ploiești și respectiv sucursala A. Pitești, atâta timp cât toate aceste 3 părți fac parte din sistemul S.N.P.

P. S.A. București, și ca atare cele două pârâte nu aveau calitate procesuală pasivă, singura care avea o astfel de calitate fiind pârâta SNTFM CFR Marfă SA, sucursala Iași. Drept urmare, instanțele erau datoare să scoată din cauză celelalte două pârâte și să țină cont la soluționarea litigiului că obligația de dezdăunare a cărăușului față de destinatara reclamantă, a luat naștere, la destinație, unde s-a constatat lipsa parțială a mărfii, ceea ce înseamnă, că locul nașterii obligației era situat pe raza instanței căii ferate de destinație – localitatea Iași și cum și locul plății, se află tot pe raza de activitate a acestei instanțe, competența soluționării pricinii revine instanței de pe raza căii ferate de sosire, situația în care urmează a se reține că Tribunalul Prahova, nu face parte dintre instanțele deopotrivă competente să procedeze la soluționarea cauzei și ca atare că în mod greșit a fost investit cu soluționarea acțiunii promovate de reclamantă.

Pe fondul cauzei, pârâta susține, în principal, că, numai cu încălcarea dispozițiilor art. 58.13 și art. 83.4 din Regulamentul de Transport, a fost obligată la plata daunelor în litigiu, în sumă de 41.199.876 lei, reprezentând contravaloarea cantității de 3.200 kg. benzină constatată lipsă la destinație la vagonul cu terminația nr. 5222, deoarece probele dosarului, confirmă, că în realitate răspunderea pentru faptul că ventilul central, deși găsit plombat în poziția închis, totuși nu etanșa corespunzător, revine predătorului (și nu cărăușului) care, avea obligația să verifice, dacă vagonul pus la dispoziție, asigura integritatea mărfii.

În subsidiar, pârâta susține, că dacă se va trece peste această apărare, ar datora reclamantei, cu titlu de daune numai suma de 11.720.291 lei, întrucât pentru restul pretențiilor până la concurența sumei de 41.199.876 lei solicitată prin acțiune, reclamanta nu a produs dovezi, care să ateste că aceste sume (TVA, accize, taxa de drum) au fost virate, așa cum a susținut la bugetul statului, cum de asemenea nu este îndreptățită să ceară nici suma de 592.000 lei, din moment ce taxele de transport le-a achitat expeditorul. În consecință, pârâta solicita, admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, admiterea celor două excepții și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Iași, care este competent în opinia sa să soluționeze litigiul în primă instanță.

Recursul pârâtei nu este fondat. În ceea ce privește excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești de a soluționa litigiul dintre reclamanta S.N.P. P. S.A. București, sucursala P. Iași, și celelalte două sucursale ale aceleiași societăți respectiv sucursala P. și sucursala A. Pitești se constată că, aceasta nu este întemeiată, întrucât, în litigiu a figurat ca pârâtă și SNTFM-CFR Marfă S.A., sucursala Marfă Iași, astfel că în acest context, instanțele judecătorești (și nu conducerea administrativă a S.N.P. P. S.A. București) erau îndrituite, în raport de competența materială stabilită prin art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. să soluționeze litigiul în primă instanță, deci inclusiv Tribunalul Prahova, care a fost corect, în circumstanțele arătate, sesizat cu acțiunea reclamantei.

Referitor la excepția de necompetență teritorială se constată, că nici aceasta nu este întemeiată, față de faptul că daunele care fac obiectul acțiunii, provin din executarea necorespunzătoare a unui contract de transport, și ca atare reclamanta era îndreptățită în baza principiului disponibilității, conferit de dispozițiile art. 12 C. proc. civ., să sesizeze, cu soluționarea litigiului, în temeiul art. 10 pct. 5 din codul menționat anterior, instanța de plecare a vagonului, care se află în raza de activitate a Tribunalului Prahova, aceasta cu atât mai mult, cât contractul de transport a fost încheiat în comuna Brazi, județul Prahova, localitate în care s-a procedat și la executarea parțială a acestuia, prin plata tarifelor de transport.

Cu privire la criticile, vizând fondul litigiului, se reține că vagonul cu terminația 5222, a ajuns la destinație, conform procesului verbal de constatare din 17 mai 2000 semnat și de șeful stației CFR, cu ventilul central pe poziția închis, dar care nu etanșa complet, și ca atare în această situație, s-au produs scurgeri de benzină pe parcurs. Ori, în acest context, nu se poate susține, așa cum pretinde pârâta, că lipsurile constatate la destinație – 3.200 kg. benzină – s-ar fi datorat culpei predătorului, care ar fi încărcat marfa într-un mijloc de transport necorespunzător în raport de natura mărfii, deoarece probele dosarului, confirmă că acestea, s-au produs prin scurgerea benzinei pe timpul transportului, adică în perioada în care, marfa se afla în paza juridică a cărăușului.

Pe cale de consecință, cum pârâta nu a putut răsturna prezumția de culpă instituită în sarcina sa, prin art. 82.1 din Regulamentul de Transport, bine aceasta a fost obligată să suporte cu titlu de daune contravaloarea cantității de 3.200 kg., constatată lipsă la destinație.

De altfel, culpa expeditorului nu poate fi reținută nici în raport de dispozițiile art. 7 partea finală din Regulamentul privind operațiunile de predare-primire a vagoanelor cisternă semnat și de reprezentantul pârâtei, prin care s-a stipulat că, după acceptarea vagoanelor cisternă la transport, fără obiecțiuni – cazul în speță – CFR Marfă, răspunde de executarea transportului și integritatea mărfii, în conformitate cu dispozițiile art. 82.1 din Regulamentul de Transport pe Căile Ferate, ceea ce conduce la concluzia, că chiar dacă vagonul a sosit la destinație, cu plombele intacte la unele sisteme de siguranță, faptul, că s-a constatat lipsuri cantitative, este oricum imputabil cărăușului, din moment, ce acesta a preluat spre transport, fără obiecțiuni, vagonul, care în final s-a dovedit că, permitea scurgeri de produs pe parcurs, în sensul că deși ventilul de la robinetul central a fost sigilat pe poziția „închis” totuși acesta nu etanșa corespunzător.

Referitor la susținerile subsidiare ale pârâtei, prin care aceasta pretinde că, ar datora eventual cu titlu de despăgubiri numai suma de 11.720.291 lei, deoarece pentru diferența solicitată până la concurența sumei solicitate prin acțiune, reclamanta nu a dovedit, că aceasta a fost virată la bugetul statului, cu titlu de TVA, accize și taxă de drumuri și respectiv că, acesteia nu i se cuvenea nici taxa de transport, care a fost achitată de predător, se constată că, o astfel de apărare nu a fost formulată la fond, și deci nu putea fi invocată, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., pentru prima dată în apel, aceasta în afara faptului că, în totalitatea lor, sumele contestate (inclusiv taxele de transport) se includ conform art. 85.2 din Regulamentul de Transport în prețul curent al mărfii.

Totodată, bine instanța de apel, a reținut în baza probatoriului administrat în cauză, că sumele contestate au fost achitate, în baza actelor normative menționate în considerentele deciziei la bugetul statului, (așa cum, de altfel s-a dovedit și prin expertiza efectuată în dosar nr. 16734/2002 al Tribunalului Iași) și deci, că și acestea se includ în cuantumul daunei. Așa fiind recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta SNTFM-CFR Marfă S.A., sucursala Iași, împotriva deciziei nr. 659 din 16 mai 2001 a Curții de Apel, secția contencios administrativ și comercial, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 13 noiembrie 2003.