ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1048/2003

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului constată

următoarele:

Prin sentința penală nr.

619 din 1 iulie 2002, Tribunalul București, secția penală, a condamnat pe

inculpatul A.M la 5 ani închisoare, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr.

143/2000, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen.

În baza art. 4 din Legea nr.

143/2000, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., l-a condamnat pe același

inculpat la un an închisoare, dispunând ca, în conformitate cu art. 33 lit. a)

și 34 lit. b) C. pen., să execute 5 ani închisoare.

În baza art. 83 C. pen., a fost

revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an și 4 luni

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 740 din 27.07.2000 a Judecătoriei

sector 3 București, urmând ca inculpatul A.M. să execute 6 ani și 4 luni

închisoare.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului și, conform art. 88 C.

pen., a fost dedusă din pedeapsă prevenția de la 23 august 2001 la zi.

În baza art. 17 din Legea nr.

143/2000, coroborat cu art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea

cantității de 2 gr. heroină rămasă neconsumată în urma analizei de laborator.

Tribunalul a reținut că, la data de

22 august 2001, organele de poliție din cadrul Secției 11 Poliție au fost

sesizate prin autodenunțul lui A.E.O. asupra faptului că în zona sectorului 3

București, un tânăr numit „Z". vinde heroină. În prezența martorului

asistent B.R.V., lucrătorii de poliție au înscris și marcat bancnote în valoare

de 320.000 lei, sumă cu care A.E.O. urma să-și procure 4 bile de heroină.

În acest sens, la 23 august 2001,

A.E.O. însoțit de lucrătorii de poliție s-au deplasat în zona străzii

Lăcrămioarei, loc indicat de acest martor, și au observat un tânăr în vârstă de

aproximativ 18-20 de ani, cu părul șaten deschis și un cercel în urechea

dreaptă stând lângă gardul unui bloc. De la acest tânăr, martorul a pretins că

și-a cumpărat heroină. Cu bancnotele marcate (6 a câte 50.000 lei și 2 de câte

5.000 lei), pe care le avea asupra sa, martorul A. s-a apropiat de inculpat,

i-a dat suma de 320.000 lei primind de la acesta 4 bile conținând un praf de

culoare maronie, după care martorul a părăsit locul. Lucrătorii de poliție l-au

imobilizat și identificat pe acea persoană ca fiind inculpatul A.M.

În prezența martorului asistent

B.R.V. s-a efectuat percheziția corporală, găsindu-se asupra inculpatului suma

de 320.000 lei formată din bancnotele înseriate și marcate de organele de

poliție. În momentul în care inculpatul a vândut martorului A.E.O. cele 4 doze

de heroină, el a scos dozele dintr-un dop de plastic de culoare albă, după care

l-a ascuns într-unul din stâlpii metalici ai gardului, prezenți fiind și

martorii A.I. și P.I. După imobilizarea sa, inculpatul a indicat lucrătorilor

de poliție un stâlp metalic al gardului, unde a fost găsit un dop din plastic

în care se găsea un pachet cu 10 bile conținând un praf maroniu, bile învelite

într-o folie de plastic provenind de la un pachet de țigări. Inculpatul a

recunoscut că, având nevoie de bani, s-a deplasat în zona în care un cunoscut

al său „Z.” vindea droguri și a acceptat să vândă droguri în locul său în

schimbul sumei de 80.000 lei pe care a primit-o de la acesta. De asemenea, a

recunoscut că este consumator de droguri. Prin Raportul de constatare

tehnico-științifică din 23 august 2001 s-a constatat că substanța maronie

aflată în bilele reținute de la inculpat conține heroină.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 578 din 12 septembrie 2002, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpatul A.M.

În considerentele deciziei, curtea

de apel a apreciat că soluția tribunalului este legală, vinovăția inculpatului

fiind dovedită cu toate probele efectuate în cauză, iar pedeapsa aplicată a

fost corect individualizată.

Împotriva acestei decizii

revizuientul a declarat recurs.

În principal s-a susținut de către

apărătorul inculpatului că probele efectuate de instanță și de organele de

urmărire penală nu sunt de natură să justifice condamnarea inculpatului,

deoarece unii dintre martori au revenit asupra declarațiilor date în faza

cercetării penale (P.I., A.I. și B.R.V.), alți martori nu au fost reaudiați în

instanță (A.E.O.), iar alții trebuiau identificați și audiați ca martori de

organele de cercetare penală și de instanță (tânărul numit „Z.”). S-a mai

invocat și folosirea unor mijloace de constrângere de către organele de poliție

în scopul de a se obține probe și de a-i determina pe martori să facă

declarații contrare adevărului, încălcându-se, astfel, prevederile art. 68 C.

proc. pen. Totodată, s-a mai susținut că organul de cercetare penală a încălcat

și prevederile art. 481 C. proc. pen., întrucât la ascultarea inculpatului

minor la data săvârșirii faptelor, precum și la prezentarea materialului de

urmărire penală, nu au fost prezenți și părinții acestuia, care trebuiau să fie

citați de poliție. S-a susținut că nu a fost prezent nici apărătorul

inculpatului în momentul când a fost ascultat inculpatul minor. Cu privire la

inculpat, s-a considerat că acesta nu ar fi cumpărat droguri și nici nu ar fi

știut locul unde erau ascunse drogurile, locul fiind indicat organelor de

poliție de către martorul A. Referitor la același martor, se afirmă că acesta

l-ar fi confundat pe inculpat cu traficantul de droguri „Z.”, care lipsea în

acel moment de la locul faptei.

În subsidiar, s-a invocat ca motiv

de recurs greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului,

considerându-se că ar fi prea mare.

Recursul este nefondat, sub toate

aspectele, pentru considerentele ce urmează:

Examinând, în primul rând, aspectele

referitoare la încălcarea unor dispoziții imperative ale Codului de procedură

penală privind desfășurarea cercetării penale în cauzele în care inculpatul

este minor, administrarea probelor, ascultarea inculpatului, prezentarea

materialului de urmărire penală, nelegalități invocate de apărarea

inculpatului, Curtea constată că atât organele de cercetare penală, cât și

instanțele de judecată au respectat aceste prevederi legale (art. 481, 483,

484, 257 și art. 68 C. proc. pen.).

Astfel, potrivit art. 481 C. proc.

pen., când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la

orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire consideră

necesar, citează pe delegatul autorității tutelare și pe părinți, iar când este

cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia

se află minorul.

Citarea persoanelor prevăzute în

alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de

urmărire penală.

Neprezentarea persoanelor legal

citate la efectuarea actelor arătate în alin. (1) și (2) nu împiedică

efectuarea acelor acte.

Rezultă din citirea acestor

dispoziții, că procedura prevăzută în acest caz se referă doar la situația în

care învinuit sau inculpat este un minor care nu a împlinit 16 ani. Procedura

nu se referă, deci, la inculpat, care în momentul săvârșirii faptelor (23

august 2001) împlinise deja vârsta de 16 ani, devenind major la data de 30

septembrie 2001. Prin urmare, citarea părinților nu era obligatorie la

efectuarea prezentării materialului de urmărire penală. Pe de altă parte, la

data de 12 octombrie 2001, dată la care, în prezența unui avocat, inculpatul a

luat cunoștință de materialul de urmărire penală, el era major.

De asemenea, conform art. 483 alin.

ultim C. proc. pen., inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era

minor este judecat potrivit procedurii obișnuite, dacă la data sesizării

instanței împlinise vârsta de 18 ani (situație existentă în speță).

Ascultarea învinuitului minor s-a

făcut în prezența apărătorului (desemnat din oficiu, iar apoi a apărătorului

ales), așa cum rezultă din examinarea acestor declarații, semnate și de un

avocat, precum și din a celor două împuterniciri avocațiale.

Referitor la valoarea probantă a

declarațiilor martorilor date în faza de cercetare penală, în raport cu

dispozițiile art. 68 C. proc. pen., Curtea constată că apărarea inculpatului nu

a prezentat nici o dovadă din care să rezulte că organele de poliție sau

parchetul ar fi întrebuințat violențe, amenințări ori alte mijloace de

constrângere, precum promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe.

De asemenea, nu s-a probat că inculpatul a fost determinat să săvârșească

faptele penale în scopul obținerii unor probe.

În acest sens, autodenunțul făcut de

martorul A. este actul care a declanșat urmărirea penală. Aplicarea art. 15 din

Legea nr. 143/2000 cu privire la acest martor, care ar fi fost pasibil de

răspundere penală, reprezintă doar o aplicare a unei prevederi legale, iar nu o

promisiune în scopul de a se obține probe, interzisă de art. 68 C. proc. pen.

Declarațiile date de martorii

ascultați de organele de cercetare penală și reaudiați în instanță au fost

obținute cu respectarea regulilor procedurale fiind, în majoritatea lor,

menținute în instanță. Chiar martorul A.I., citat în motivele de recurs că ar

fi fost infuențat de polițiști (care i-ar fi „dictat” declarația), precizează

că el „a dictat polițistului ceea ce a văzut”, iar declarația i-a fost citită,

a fost de acord și a semnat-o. Referitor la martorul P.I. care a scris și

semnat declarația din 23 august 2001, dar nu a mai menținut-o în instanță, pretinzând

că ar fi fost amenințat cu emiterea unui mandat (de arestare) și apoi lovit de

polițiști, Curtea constată că în mod nejustificat acesta a revenit asupra

declarației inițiale, deoarece acea declarație confirma tocmai susținerile

inculpatului, precum și a altor martori asistenți, printre care se afla și

martorul B.R.V. (martor care și-a menținut declarația dată la organele de

poliție).

Curtea constată că, deși, tribunalul

a acordat mai multe termene pentru ascultarea martorului A.E.O. acesta nu a putut

fi reaudiat, iar în final, atât procurorul cât și apărătorul inculpatului nu au

mai insistat în reaudirea acestuia, instanța luând act de renunțare conform

art. 329 C. proc. pen.

Inculpatul a recunoscut faptele,

fiind surprins în flagrant de lucrătorii de poliție având asupra sa bancnotele

înseriate și marcate, bani cu care martorul A. a cumpărat de la inculpat

droguri. A mai recunoscut, de asemenea, că este consumator de droguri, iar

pentru serviciul făcut unui alt traficant (Z.) de a-i vinde drogurile, a primit

în ziua de 23 august 2001 suma de 80.000 lei, găsiți, de asemenea, la

percheziția corporală efectuată asupra inculpatului.

Împrejurarea că polițiștii, sesizați

prin autodenunțul făcut de martorul A., l-au descoperit pe inculpat, iar nu pe

numitul „Z.”, de la care anterior mai cumpărase droguri, nu are nici o

relevanță sub aspectul exonerării inculpatului de răspundere penală, inculpatul

fiind trimis în judecată pentru fapta săvârșită de el în ziua de 23 august

2001, iar nu pentru cele săvârșite anterior de acel traficant. Tot în același

sens, identificarea și audierea traficantului „Z.” nu ar fi avut nici o

relevanță, acesta nefiind prezent în momentul săvârșirii faptei de către

inculpat și fiind, la rândul lui, expus unei condamnări.

Examinând motivul subsidiar de

recurs, care se referă la cazul prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C.

proc. pen., greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, Curtea

constată că instanțele au aplicat inculpatului (minor la data săvârșirii

faptelor) minimul de pedeapsă prevăzută de Legea nr. 143/2000 și de art. 109 C.

pen. (referitor la pedepsele pentru minori).

Astfel, dispozițiile art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000 prevăd pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani

[

și interzicerea unor drepturi,

pedeapsă complementară care nu se aplică minorului, conform art. 109 alin. (3)

C. pen.], iar conform art. 109 alin. (1) C. pen., pentru minori limitele

pedepselor se reduc la jumătate. Rezultă că pedeapsa pentru infractorii minori

care săvârșesc această infracțiune este de la 5 la 10 ani închisoare.

Pedeapsa de 5 ani închisoare

aplicată pentru infracțiunea menționată, care reprezintă și pedeapsa

rezultantă, conform art. 33 lit. (a) și 34 lit. (b) C. pen., este deci minimă.

Faptul că inculpatul urmează să execute, în final, o pedeapsă de 6 ani și 4

luni, ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei de

un an și 4 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 740 din 27 iulie

2000 a Judecătoriei sectorului 3 București (măsură legală dispusă de instanțe),

nu este de natură a justifica aplicarea unor circumstanțe atenuante, pentru

reducerea pedepsei aplicate în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și

a art. 109 C. pen. sub minimul special prevăzut de lege (5 ani închisoare), ci,

dimpotrivă, împiedică aplicarea art. 74 C. pen., sub toate împrejurările

enumerate în acest text.

Curtea observă că inculpatul a avut

o atitudine nesinceră în instanță, refuzând să recunoască săvârșirea faptei

prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și recunoscâd doar

săvârșirea faptei prevăzute de art. 4 din aceeași lege, atitudine care, de

asemenea, nu poate constitui o circumstanță atenuantă.

Prin urmare, recursul inculpatului,

fiind nefondat sub toate aspectele, urmează a fi respins.

Conform art. 88 C. pen,

se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de

la 23 august 2001 la 28 februarie 2003.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat urmează a fi obligat la plata sumei de 800.000 lei

cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul A.M. deciziei penale nr. 578 din 12 septembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 23 august 2001 la 28

februarie 2003.

Obligă recurentul inculpat să

plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi

28 februarie 2003.