ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2283/2004

Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul M.S.F.D. împotriva deciziei nr. 499 din 22 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 461 pronunțată la 7 mai 2001 în dosarul nr. 2529/2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamantul M.S.F.D. în contradictoriu cu pârâtele PRIMÂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și D.G.A.F.I. solicitase „recuperarea în integralitatea proprietății imobilului sin Str. Lipscani”. Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 499 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la 22 octombrie 2001 în dosarul nr. 3221/2001.

Pronunțând această decizie instanța de apel a reținut în esență că reclamantul a investit instanțele la 27 ianuarie 1999 cu o acțiune în revendicare formulată potrivit dreptului comun. S-a subliniat, de asemenea, că aprecierea instanței de fond, în sensul că „titlul statului asupra imobilului [revendicat] este valabil” nu poate fi înlăturată, deoarece în care în speță nu s-a făcut dovada că preluarea de către stat a imobilului s-ar fi făcut „fie cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 224/1951, fie cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950” La 22 noiembrie 2001, reclamantul M.S.F.D. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 5933/2001.

Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut în esență că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, deoarece a reținut că imobilul aflat în litigiu ar fi fost preluat de stat de la proprietara M.A., mama reclamantului. În dezvoltarea acestei critici s-a afirmat că în realitate decretul de naționalizare a fost emis împotriva unei persoane, V.G., care avea doar calitatea de chiriaș. În același context s-a susținut că preluarea respectivului bun era abuzivă „chiar și după cerințele legislației comuniste”. Printr-o a treia critică, formulată în considerarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a afirmat că instanța de apel a evocat ca temei al deciziei pronunțate în cauză prevederile Decretului nr. 224/1951 care nu erau relevante în speță.

În cadrul aceleiași critici s-a susținut că decizia recurată cuprinde și unele aprecieri și interpretări contradictorii ale dispozițiilor din Decretul nr. 92/1950 și din anexa acelui act normativ. Printr-o a patra critică recurentul a susținut că primele trei motive de recurs vizează în egală măsură greșita aplicare de către instanța de apel a unor dispoziții legale, intrând așadar și sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De asemenea, reclamantul a precizat că în susținerea recursului se prevalează și de „susținerile din notele scrise depuse atât în dosarul 2529/2000 T.M.B. secția 4 civilă, cât și în notele scrise depuse în dosarul 2529/2000 C.Ap.Buc.”. În acest context s-a susținut că în apel nu a fost analizată critica referitoare la încălcarea de către prima instanță a dreptului la apărare al reclamantului prin refuzul de a amâna judecarea cauzei la 7 mai 2001 când M.S.F.D.

nu s-a putut prezenta datorita unor probleme de ordin medical, dovedite cu prin depunerea în dosar a unor certificate. Și în legătură cu această omisiune recurentul a afirmat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe lângă declarația de recurs reclamantul a depus în dosar și unele înscrisuri. În ceea ce le privește intimatele-pârâte PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și D.G.A.F.I. au solicitat respingerea recursului. Recursul este nefondat. În acest sens, Curtea reține că modalitatea practică în care s-a operat naționalizarea imobilelor cu destinație de locuință conform Decretului nr. 92/1950 nu are relevanță în speță, deoarece, așa cum rezultă printre altele din adresa nr. 9594/1954 emisă de C. BUCUREȘTI, depusă de reclamant ca act nou în recurs, imobilul în litigiu a fost naționalizat ca unitate sanitară sub titulatura F.D.

sau D.D. Deși, în speță exproprierea s-a făcut pe numele lui V.G. care era „proprietar” al farmaciei, iar nu al clădirii, acest aspect este lipsit de relevanță. În acest sens este de amintit că, potrivit art. 2 din Decretul nr. 134/1949, odată cu unitățile sanitare au fost naționalizate și clădirile care le adăposteau „indiferent dacă aparțineau proprietarului unității sau oricărui alt proprietar”. Așadar măsura amintită era instituită pentru a opera asupra bunului, iar nu împotriva unor proprietari nominalizați. Prin urmare primele două motive ale recursului declarat de reclamant sunt irelevante, în cauză făcându-se dovada că trecerea la stat a imobilului revendicat s-a făcut în baza unui titlu legal.

Cel de-al treilea motiv de recurs nu poate fi nici el primit, deoarece motivarea amplă dată de instanța de apel, inclusiv prin analizarea incidenței în speță a prevederilor Decretului nr. 92/1950 și Decretului nr. 224/1951 nu este contradictorie și nici străină de natura pricinii. Este de amintit că în cauză reclamantul a eludat mai întâi prevederile art. 112 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că nu a indicat temeiul legal al acțiunii introductive. Obiectul acțiunii nu a fost nici el definit decât vag, prin utilizarea unei terminologii cu totul improprii: „recuperarea în integralitatea proprietății imobilului”. Aceeași lipsă de rigoare a manifestat-o reclamantul și sub aspect probatoriu, neobservând că simpla depunere a unei copii puțin lizibile a actului de partaj, despre care afirma ca ar fi titlul de proprietate avut de mama sa asupra imobilului în litigiu, nu răspunde decât parțial cerințelor art. 1169 C. civ.

Conform acestui text de lege reclamantul avea îndatorirea de a prezenta încă de la data introducerii acțiunii probe care să demonstreze veridicitatea afirmației sale conform căreia actuala adresa „Lipscani” coincide în fapt cu fosta adresa „Lipscani” menționată în actul de partaj. Lipsa de diligentă a reclamantului a fost suplinită de instanțe care, aplicând prevederile art. 84 și art. 129 – art. 130 C. proc. civ., au dat o corectă calificare cererii acestuia ca fiind o acțiune în revendicare, iar ulterior au făcut repetate demersuri pentru clarificarea situației juridice a imobilului revendicat, inclusiv sub aspectul numerotării stradale. Aceleași considerente au determinat instanța de apel să analizeze speța din mai multe puncte de vedere, operațiune care, cel puțin formal, corespundea interesului reclamantului de a se elucida pe deplin toate chestiunile referitoare la regimul juridic al imobilului revendicat.

În acest context nici una dintre aprecierile instanței de apel nu este contradictorie ori străină de natura pricinii. De asemenea, nu există temeiuri pentru a fi primit cel de-al patrulea motiv de recurs, Curtea neidentificând nici o încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor legale evocate în susținerea primelor trei motive. În ceea ce privește ultimul motiv de recurs, Curtea apreciază că instanțele de fond și de apel au dat o corectă soluționare chestiunilor evocate de reclamant prin notele sale scrise. În același context, Curtea reține că refuzul primei instanțe de a dispune o nouă amânare a cauzei, fie și pe motive medicale, așa cum s-a cerut la 7 mai 2001, nu reprezintă o încălcare a dreptului acestei părți la apărare, constituind o măsură admisă de lege.

De altfel evocarea în motivarea apelului a acestui incident procedural a fost una strict formală, reclamantul nefiind în măsură să precizeze dacă și în ce măsură a fost prejudiciat. Prin urmare ignorarea de către instanța de apel a acestui aspect nu echivalează cu o omisiune de a se pronunța asupra unui motiv real de apel. Reținând deci că în cauză nu își găsesc incidența nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.S.F.D. împotriva deciziei nr. 499 din 22 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2004.