ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2283/2004

Deliberând asupra recursului declarat de

reclamantul M.S.F.D. împotriva deciziei nr. 499 din 22 octombrie 2001 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 461 pronunțată la

7 mai 2001 în dosarul nr. 2529/2000, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamantul M.S.F.D. în

contradictoriu cu pârâtele PRIMÂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și D.G.A.F.I.

solicitase „recuperarea în integralitatea proprietății imobilului sin Str.

Lipscani”.

Apelul făcut ulterior de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 499

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la 22 octombrie

2001 în dosarul nr. 3221/2001.

Pronunțând această decizie instanța de

apel a reținut în esență că reclamantul a investit instanțele la 27 ianuarie

1999 cu o acțiune în revendicare formulată potrivit dreptului comun.

S-a subliniat, de asemenea, că aprecierea

instanței de fond, în sensul că „titlul statului asupra imobilului [revendicat]

este valabil” nu poate fi înlăturată, deoarece în care în speță nu s-a făcut

dovada că preluarea de către stat a imobilului s-ar fi făcut „fie cu încălcarea

dispozițiilor Decretului nr. 224/1951, fie cu încălcarea dispozițiilor

Decretului nr. 92/1950”

La 22 noiembrie 2001, reclamantul M.S.F.D.

a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi

înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu

numărul de dosar 5933/2001.

Printr-o primă critică, întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut în

esență că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății,

deoarece a reținut că imobilul aflat în litigiu ar fi fost preluat de stat de

la proprietara M.A., mama reclamantului.

În dezvoltarea acestei critici s-a afirmat

că în realitate decretul de naționalizare a fost emis împotriva unei persoane,

V.G., care avea doar calitatea de chiriaș.

În același context s-a susținut că

preluarea respectivului bun era abuzivă „chiar și după cerințele legislației

comuniste”.

Printr-o a treia critică, formulată în

considerarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a afirmat că instanța de

apel a evocat ca temei al deciziei pronunțate în cauză prevederile Decretului

nr. 224/1951 care nu erau relevante în speță.

În cadrul aceleiași critici s-a susținut

că decizia recurată cuprinde și unele aprecieri și interpretări contradictorii

ale dispozițiilor din Decretul nr. 92/1950 și din anexa acelui act normativ.

Printr-o a patra critică recurentul a

susținut că primele trei motive de recurs vizează în egală măsură greșita

aplicare de către instanța de apel a unor dispoziții legale, intrând așadar și

sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, reclamantul a precizat că în

susținerea recursului se prevalează și de „susținerile din notele scrise depuse

atât în dosarul 2529/2000 T.M.B. secția 4 civilă, cât și în notele scrise

depuse în dosarul 2529/2000 C.Ap.Buc.”.

În acest context s-a susținut că în apel

nu a fost analizată critica referitoare la încălcarea de către prima instanță a

dreptului la apărare al reclamantului prin refuzul de a amâna judecarea cauzei

la 7 mai 2001 când M.S.F.D. nu s-a putut prezenta datorita unor probleme de

ordin medical, dovedite cu prin depunerea în dosar a unor certificate.

Și în legătură cu această

omisiune recurentul a afirmat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Pe lângă declarația de recurs reclamantul

a depus în dosar și unele înscrisuri.

În ceea ce le privește intimatele-pârâte

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și D.G.A.F.I. au solicitat respingerea

recursului.

Recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea reține că

modalitatea practică în care s-a operat naționalizarea imobilelor cu destinație

de locuință conform Decretului nr. 92/1950 nu are relevanță în speță, deoarece,

așa cum rezultă printre altele din adresa nr. 9594/1954 emisă de C. BUCUREȘTI,

depusă de reclamant ca act nou în recurs, imobilul în litigiu a fost

naționalizat ca unitate sanitară sub titulatura F.D. sau D.D.

Deși, în speță exproprierea s-a făcut pe

numele lui V.G. care era „proprietar” al farmaciei, iar nu al clădirii, acest

aspect este lipsit de relevanță. În acest sens este de amintit că, potrivit

art. 2 din Decretul nr. 134/1949, odată cu unitățile sanitare au fost

naționalizate și clădirile care le adăposteau „indiferent dacă aparțineau

proprietarului unității sau oricărui alt proprietar”.

Așadar măsura amintită era instituită

pentru a opera asupra bunului, iar nu împotriva unor proprietari nominalizați.

Prin urmare primele două motive ale

recursului declarat de reclamant sunt irelevante, în cauză făcându-se dovada că

trecerea la stat a imobilului revendicat s-a făcut în baza unui titlu legal.

Cel de-al treilea motiv de recurs nu poate

fi nici el primit, deoarece motivarea amplă dată de instanța de apel, inclusiv

prin analizarea incidenței în speță a prevederilor Decretului nr. 92/1950 și

Decretului nr. 224/1951 nu este contradictorie și nici străină de natura

pricinii.

Este de amintit că în cauză reclamantul a

eludat mai întâi prevederile art. 112 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că nu a

indicat temeiul legal al acțiunii introductive.

Obiectul acțiunii nu a fost nici el

definit decât vag, prin utilizarea unei terminologii cu totul improprii:

„recuperarea în integralitatea proprietății imobilului”.

Aceeași lipsă de rigoare a manifestat-o

reclamantul și sub aspect probatoriu, neobservând că simpla depunere a unei

copii puțin lizibile a actului de partaj, despre care afirma ca ar fi titlul de

proprietate avut de mama sa asupra imobilului în litigiu, nu răspunde decât parțial

cerințelor art. 1169 C. civ.

Conform acestui text de lege reclamantul

avea îndatorirea de a prezenta încă de la data introducerii acțiunii probe care

să demonstreze veridicitatea afirmației sale conform căreia actuala adresa „Lipscani”

coincide în fapt cu fosta adresa „Lipscani” menționată în actul de partaj.

Lipsa de diligentă a reclamantului a fost

suplinită de instanțe care, aplicând prevederile art. 84 și art. 129 – art. 130

C. proc. civ., au dat o corectă calificare cererii acestuia ca fiind o acțiune

în revendicare, iar ulterior au făcut repetate demersuri pentru clarificarea

situației juridice a imobilului revendicat, inclusiv sub aspectul numerotării

stradale.

Aceleași considerente au determinat instanța

de apel să analizeze speța din mai multe puncte de vedere, operațiune care, cel

puțin formal, corespundea interesului reclamantului de a se elucida pe deplin

toate chestiunile referitoare la regimul juridic al imobilului revendicat.

În acest context nici una dintre

aprecierile instanței de apel nu este contradictorie ori străină de natura

pricinii.

De asemenea, nu există temeiuri pentru a

fi primit cel de-al patrulea motiv de recurs, Curtea neidentificând nici o

încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor legale evocate în susținerea

primelor trei motive.

În ceea ce privește ultimul motiv de

recurs, Curtea apreciază că instanțele de fond și de apel au dat o corectă

soluționare chestiunilor evocate de reclamant prin notele sale scrise.

În același context, Curtea reține că

refuzul primei instanțe de a dispune o nouă amânare a cauzei, fie și pe motive

medicale, așa cum s-a cerut la 7 mai 2001, nu reprezintă o încălcare a

dreptului acestei părți la apărare, constituind o măsură admisă de lege. De

altfel evocarea în motivarea apelului a acestui incident procedural a fost una

strict formală, reclamantul nefiind în măsură să precizeze dacă și în ce măsură

a fost prejudiciat.

Prin urmare ignorarea de către instanța de

apel a acestui aspect nu echivalează cu o omisiune de a se pronunța asupra unui

motiv real de apel.

Reținând deci că în cauză nu își găsesc incidența

nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face

aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, în sensul respingerii recursului

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul M.S.F.D. împotriva deciziei nr. 499 din 22 octombrie 2001 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2004.