ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2875/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 648 din 30

noiembrie 1999, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat, printre

alții, pe inculpatul M.V. la 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de

înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art.

13 și art. 37 lit. b) din același cod, la 3 ani închisoare, pentru aceeași

infracțiune, prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art.

13 și art. 37 lit. b) din același cod, la 12 ani închisoare, pentru aceeași

infracțiune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea

art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) din același cod, la 2 ani închisoare,

pentru aceeași infracțiune, prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) din același cod, la 13 ani închisoare pentru aceeași

infracțiune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) din același cod, la 2 ani închisoare, pentru

infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2), art. 13 și art. 37 lit. b) din același cod și la 3 ani închisoare,

pentru aceeași infracțiune, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. b) din același cod.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor și executarea pedepsei cea

mai grea, de 13 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a

dispus arestarea inculpatului.

Pe latură civilă, în baza art. 14,

art. 15 și art. 346 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata, în

solidar cu coinculpații D.M., R.C., S.M. și G.V., următoarelor sume cu titlu de

despăgubiri civile:

- 624.665 lei părții civile SC S.

SA;

- 21.240.000 lei părții civile SC T.

SA;

- 27.284.845 lei părții civile SC

O.I.I. SRL;

- 66.562.797 lei părții civile SC R.

SA;

- 21.850.535 lei părții civile SC

R.A.R. SA;

- 7.179.828 lei părții civile SC

P.V. SA;

- 353.603.048 lei părții civile

R.A.T.R. F.Ț.;

- 153.931.345 lei părții civile SC

O.A.B. SA.

Pentru a pronunța hotărârea,

instanța a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 25 ianuarie 1994,

inculpatul și coinculpatul D.M., acesta din urmă fiind asociat unic al SC E.

SRL, au achiziționat de la SC S. SA, 660 kg deșeuri aluminiu, plata

convenindu-se a se face cu fila C.E.C., valoare 624.665 lei.

La 2 februarie 1994, B.R.D. a

refuzat plata, motivele constituind lipsa disponibilului în contul

cumpărătorului și semnătură necorespunzătoare specimenului.

La 30 septembrie 1996, inculpatul,

prezentându-se ca fiind reprezentant legal al SC A.I. SRL, a cerut livrarea de

către SC T. SA, a cantității de 18.000 kg bitum, în valoare de 21.240.000 lei,

ulterior, el, împreună cu coinculpatul S.M. depunând un ordin de plată nr. 7

din 10 octombrie 1996, cu valoarea mărfii, document ce purta viza B.I.R.

La 9 octombrie 1996, B.I.R. a

refuzat onorarea ordinului de plată, constatându-se că acesta era fals.

Inculpatul, în compania

coinculpatului D.M., la data de 29 septembrie 1996, atribuindu-și calitatea de

reprezentant al SC A. SRL, a solicitat SC O.I.I. SRL Târgoviște, cumpărarea

cantității de 18 tone oțel, în valoare de 27.284.845 lei, pentru achitare,

predând ordinul de plată nr. 25 din 22 octombrie 1996, completat în fals.

Aceiași inculpați, la data de 4

aprilie 1997, s-au prezentat la sediul SC R. SA și-au declinat calitatea falsă

de reprezentanți ai SC G.C.I. SRL și au solicitat livrarea unor produse în

valoare de 66.562.797 lei, pentru achitarea ei remițând ordinul de plată nr.

205, datat 4 aprilie 1997.

La 3 iunie 1997, B.I.R. a refuzat

onorarea plății ordinului, pe considerentul că societatea emitentă nu figura

printre clienții săi.

La 9 aprilie 1997, cei doi

inculpați, pretinzând a fi reprezentanți ai SC Z.C.I. SRL, au solicitat

furnizorului SC R.A.R. SA Ploiești, cantitatea de 24 tone bitum, în valoare de

21.850.535 lei, pentru plata ei depunând ordinul nr. 67 datat 9 aprilie 1997.

Și de această dată, la 23 iunie

1997, B.I.R. a făcut cunoscut furnizorului că ordinul de plată este fals, iar

emitentul nu era client al său.

La 22 iulie 1997, inculpatul, în

compania coinculpatului D.M., atribuindu-și calitatea de reprezentant al SC R.

SA, a cerut livrarea de către SC G. SA Boldești - Scăieni, a unei cantități de

geam în valoare de 32.205.172 lei, pentru plata ei folosindu-se fila C.E.C.,

falsă.

B.C.R., la 29 iulie 1997 a refuzat

plata filei C.E.C., motivând că ea nu aparținea SC R. SA.

La 21 ianuarie 1998, inculpatul,

folosind calitatea de administrator al SC M. SRL, societate căreia i-a atribuit

un sediu fictiv, a încheiat cu SC O.A.B. SA, un contract de vânzare-cumpărare, având

ca obiect produse din carne, în valoare de 175.931.345 lei.

O parte din valoarea mărfii,

respectiv, suma de 20.000.000 lei a fost achitată în numerar, iar pentru

diferență, inculpatul a emis fila C.E.C.

B.C.R. a refuzat onorarea filei

C.E.C. pentru lipsă disponibil bănesc și a comunicat inactivitatea societății

încă de la sfârșitul anului 1997.

Produsele cumpărate în modalitățile

expuse au fost vândute unor persoane sau societăți, fără ca acestea să fi

cunoscut proveniența lor.

Împotriva acestei sentințe, la data

de 28 martie 2002, inculpatul, prin avocat, a declarat apel, solicitând și

repunerea în termenul legal.

Prin decizia penală nr. 515 din 22

august 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca

tardiv, apelul declarat de inculpat.

Pentru a pronunța hotărârea,

instanța de apel a reținut că potrivit art. 365 C. proc. pen., partea care a

lipsit de la judecată cât și la pronunțare, poate declara apel și peste termen,

dar nu mai târziu de 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a

dispozițiilor privind despăgubirile civile.

Instanța a mai reținut că din adresa

1/DI/13/47121/2001 din 26 iunie 2002 a Ministerului Justiției, Direcția Relații

Internaționale și Drepturile Omului, rezultă că, în urma propunerii

Tribunalului București, s-a solicitat extrădarea din Franța a inculpatului, în

vederea executării pedepsei de 13 ani închisoare aplicată prin sentința apelată

și că autoritățile franceze au dispus arestarea provizorie, în vederea

extrădării, la data de 29 noiembrie 2001, dată când inculpatului i s-a adus la

cunoștință și hotărârea apelată.

Ca atare, instanța a decis că

inculpatul era în drept să declare apel peste termen, în cel mult 10 zile de la

data de 29 noiembrie 2001, când a început executarea pedepsei în Franța.

Împotriva hotărârii instanței de

apel, inculpatul a declarat recurs, motivele invocate fiind greșita aplicare a

legii, judecata a avut loc fără participarea inculpatului, aceasta fiind

obligatorie, potrivit legii și judecata în apel a avut loc fără citarea legală

a inculpatului, sau acesta, deși legal citat, a fost în imposibilitate de a se

prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate.

Recursul declarat de inculpat este

fondat, pentru considerentele ce urmează:

Inculpatul, imediat după pronunțarea

sentinței primei instanțe, a plecat în Franța, astfel că el nu a mai

participat, personal, la declararea și derularea căii de atac a apelului,

acesta fiind formulat de avocat.

Potrivit prevederilor art. 420 și

următoarele C. proc. pen., pedeapsa închisorii, se pune în executare prin

emiterea mandatului de executare.

Alin. (3) al art. 422 din același

cod, prevede că dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este

găsită, se iau măsuri pentru darea în urmărire.

Ca atare, inculpatul a fost arestat

provizoriu în Franța, la 29 noiembrie 2001, el fiind predat autorităților

române la 24 februarie 2003.

Instanța de apel a cunoscut situația

inculpatului.

În cauză, potrivit prevederilor

celui de-al doilea Protocol Adițional la convenția Europeană de Extrădare

(Strasbourg, 17 martie 1978), ratificat de România prin Legea nr. 80 din 9 mai

1997, art. 16, partea solicitată (Republica Franceză), poate dispune doar

arestarea provizorie a persoanei căutată în vederea executării unei pedepse.

Același protocol stipulează în art.

3 pct. 2: „când partea solicitată comunică persoanei a cărei extrădare este

cerută hotărârea dată în lipsa sa, partea solicitantă (România), nu va

considera această comunicare ca o notificare atrăgând efecte față de procedura

penală în acest stat.”

Ca atare, procedura de comunicare a

sentinței primei instanțe, în ce-l privește pe inculpat, se consideră a fi

îndeplinită în momentul începerii executării pedepsei.

În aceeași ordine de idei, cum

hotărârea privindu-l pe inculpatul M.V. se pune în executare numai de

autoritățile române și numai pe teritoriul României, sentința penală nr. 648

din 30 noiembrie 1999 a Tribunalului București, secția I penală, i-a fost

comunicată acestuia la 24 februarie 2003, când el a fost predat autorităților române

și când a început executarea pedepsei.

Instanța de apel a fost în

cunoștință că inculpatul M.V. a fost dat în urmărire generală cu Ordinul I.G.P.

nr. S/296564/2000.

Rezultă că inculpatul, declarând

apel la 28 martie 2002, începerea executării pedepsei neputând fi anterioară

datei de 24 februarie 2003, când a fost predat autorităților din România, calea

de atac a fost formulată în termen.

Pentru motivul expus, recursul

declarat de inculpat fiind fondat, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va fi admis și se va proceda corespunzător

dispozitivului prezentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de inculpatul M.V., împotriva deciziei penale nr. 515/ A din 22 august

2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează decizia atacată și trimite

dosarul la Curtea de Apel București, în vederea judecării apelului declarat de

inculpatul M.V., împotriva sentinței penale nr. 648 din 30 noiembrie 1999 a

Tribunalului București, secția I penală.

Menține starea de arest a

inculpatului.

Pronunțată în ședință publică, azi

17 iunie 2003.