ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 133/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 133/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-a

luat în examinare recursul declarat de inculpatul B.V. împotriva deciziei

penale nr.324A din 17 mai 2001 a Curții de Apel București – Secția a II-a

penală.

Au

lipsit recurentul inculpat B.V., pentru apărarea căruia  s-a prezentat apărător

desemnat din oficiu, avocat  G.S. și intimatele părți vătămate B.A.L. și M.A.

Procedura

de citare a fost legal îndeplinită.

Apărătorul

inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și

schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de înșelăciune,

prevăzută de art.215 alin.2 și 3 din Codul penal în tentativă la infracțiunea

de înșelăciune, întrucât inculpatul nu a fost de față la notar și nu a

participat cu nimic la comiterea faptei.

Apărătorul

a mai solicitat achitarea inculpatului, în baza art.11 pct.2 lit.a, raportat la

art.10 alin.1 lit.b din Codul de procedură penală referitor la săvârșirea

infracțiunii de asociere în vederea comiterii de infracțiuni, prevăzută de

art.323 din Codul penal.

În

subsidiar, apărătorul a solicitat redozarea pedepsei aplicate, în sensul

reducerii ei în raport de circumstanțele personale ale inculpatului.

Procurorul

a pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, având în vedere că pe

baza probelor administrate instanțele au stabilit în mod corect comiterea

infracțiunii prevăzută de art.323 din Codul penal; infracțiunea de înșelăciune

este consumată, deoarece intervenția poliției a fost după întocmirea actelor

notariale, iar individualizarea pedepsei corespunde criteriilor prevăzute de

art.72 și art.52 din Codul penal și nu se impune reducerea ei.

Inculpatul

având ultimul cuvânt a declarat că este de acord cu susținerile apărătorului

său.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Tribunalul

București, Secția a II-a penală, prin sentința penală nr.56 din 24 ianuarie

2001, a condamnat, printre alții, pe inculpatul B.V. la : un an închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale,

prevăzută și pedepsită de art.288 alin.1, cu aplicarea art.37 lit.a din Codul

penal; un an închisoare pentru comiterea infracțiunii de uz de fals, prevăzută

și pedepsită de art.291, cu aplicarea art.37 lit.a din Codul penal; la un an

închisoare pentru comiterea participației improprii la infracțiunea de fals

prevăzută și pedepsită de art.31 alin.2, raportat la art.290, cu aplicarea art.

37 lit.a din Codul penal; 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art.215 alin.2 și 3, cu aplicarea art.37

lit.a din Codul penal, prin schimbarea încadrării juridice a faptei din art.215

alin.2,3 și 5 din Codul penal și la 5 ani închisoare pentru comiterea

infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută și

pedepsită de art.323, cu aplicarea art.37 lit.a din Codul penal.

În

baza art.33 lit.a, art.34 alin.1 lit.b și a art.39 alin.2 din Codul penal,

instanța a contopit pedepsele în cea mai grea de 5 ani închisoare și pe aceasta

cu pedeapsa de 1057 zile închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa de 4

ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 2570 din 16

noiembrie 1993 a Judecătoriei Sectorului 5 București (definitivă prin decizia

nr.363 din 13 iulie 1994 a Curții de Apel București) urmând ca inculpatul să

execute, în final, 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, raportat la art.64

din Codul penal.

Tribunalul

a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și al arestării

preventive de la 5 noiembrie 1999 la 25 septembrie 2000 și a luat act că partea

vătămată  B.A.L. nu s-a constituit parte civilă.

Conform

art.348 din Codul de procedură penală, instanța a dispus anularea actelor

false; în baza art.118 lit.b din Codul penal, a dispus confiscarea

instrumentelor de falsificare, iar în temeiul art.191 din Codul de procedură

penală a obligat inculpatul la plata sumei de 2.200.000 lei, cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut, în fapt, că, în luna septembrie 1999,

inculpații C.N., condamnat și el în cauză, și  B.V.cu  care  se  cunoștea  de

mai  mult  timp,  la  propunerea

primului

dintre ei, s-au înțeles să se ocupe cu săvârșirea de înșelăciuni cu apartamente

ce nu le aparțineau și în posesia cărora urmau să intre folosind contracte de

închiriere fictive.

La

propunerea aceluiași inculpat, C.N. au mai fost atrași în realizarea acestei

acțiuni și inculpații B.I., B.L. și B.G., condamnați și ei în aceeași cauză,

fiecare având de îndeplinit o anumită activitate, conform înțelegerii

intervenite.

În

acest sens, inculpatul B.V. închiria apartamentul în cauză, prin intermediul

unei agenții imobiliare, folosindu-se de identitate falsă, precum și de un

document de identitate falsificat, dar cu fotografia sa aplicată pe document,

iar inculpatul C.N. se ocupa de procurarea documentului de identitate

falsificat, iar după închirierea apartamentului trebuia să obțină și datele

existente de pe contractul original.

În

aplicarea planului infracțional, B.V. a închiriat apartamentul (nr.67) de pe

Bulevardul Abatorului nr.4, bl.95, sc.2, etj.7, sector 4, prin agenție

imobiliară  de la proprietarul B.A.L.  cu un buletin de identitate fals,

aparținând lui E.C., pe care inculpatul  C.N. a lipit fotografia lui B.V..

Fiind

efectuate verificări la Serviciul Evidența Populației (din cadrul D.G.P.M.B) a

actului de identitate cu seria G.T. nr.152127, s-a stabilit că acesta nu

figurează în evidențe ca aparținând vreunei persoane fizice,fiind falsificat în

totalitate, iar contractul de închiriere al apartamentului a fost completat de

o agentă din cadrul agenției imobiliare de martora P.L.

După

închirierea apartamentului, proprietarul B.A.L. a predat cheile lui B.V. (alias

E.N.), care a achitat chiria pe o perioadă de trei luni.

În

continuare, pe căi ilegale, inculpatul C.N. a procurat datele de pe contractul

original al apartamentului, dobândit printr-un schimb, obținând o copie xerox   pe

care l-a „prelucrat” pentru a-i da aspect de document original, necesar la

notariat, folosind ștampile falsificate ale primăriei.

Expertiza

tehnico-științifică grafoscopică efectuată în cauză a confirmat că au fost

contrafăcute un număr de trei semnături existente pe contractul de schimb

nr.2087, falsificat în întregime, precum și scrisul de pe documentele

menționate, care au fost executate de inculpatul C.N.,  inclusiv aplicarea pe

acestea a unor instrumente oficiale falsificate.

Prin

procurarea documentelor menționate, precum și a altora (certificat fiscal) s-a

trecut la o nouă etapă a activității infracționale, și anume înscrierea

apartamentului la rubrica „vânzări” a mai multor cotidiene, realizată de

inculpatul B.L.O.

S-a

interesat de cumpărarea apartamentului numita M.D. care după ce l-a „vizitat”

în prezența inculpaților B.L. și B.I. a încheiat în calitate de cumpărător la

23 octombrie 1999 o „promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare” cu B.L., în

calitate de vânzător, pentru suma de 12.500 U.S.A., act fals sub aspectul „calității”

acestuia din urmă.

La

data de 5 noiembrie 1999, soții B., împreună cu  M.D. s-au deplasat la Biroul

Notarului Public  pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare,

nr.1565/1999, a apartamentului din

B-dul

Abatorului, unde au fost surprinși în flagrant de lucrătorii de poliție.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, toți inculpații,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în ceea ce privește  încadrarea

juridică a faptei de înșelăciune, care a rămas în faza de tentativă;

inexistența faptei de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni (art.323 din

Codul penal), pentru care au solicitat achitarea în baza art.11 pct.2 lit.a,

raportat la art.10 alin.1 lit.d din Codul de procedură penală și, în sfârșit,

referitor la pedepsele stabilite, care sunt deosebit de grele.

Curtea

de Apel București, Secția a II-a penală, prin decizia nr.324 din 17 mai 2001, a

respins, ca nefondate, apelurile inculpaților constatând că prima instanță în

mod judicios a reținut întrunirea în drept a elementelor constitutive a

infracțiunilor comise de fiecare dintre ei.

Instanța

de control judiciar a apreciat, totodată, că, la stabilirea pedepselor s-au

avut în vedere în mod corespunzător, criteriile legale de individualizare

judiciară prevăzute de art.72 din Codul penal, raportate, pe de o parte, la

pericolul social concret „extrem de sporit al infracțiunilor concurente comise,

mecanismul concret de săvârșire al acestora, cât și datele care circumstanțiază

persoana inculpaților (inculpatul B.V. recidivist postcondamnatoriu în varianta

prevăzută de art.37 lit.a din Codul penal) și pozițiile relativ sincere ale

acestora”.

Împotriva

deciziei au declarat recursuri nemotivate, în termen legal, B.I., B.L.O. și B.V.,

pe care la primul termen de judecare a acestora, respectiv, 30 octombrie 2001,

primii dintre ei și le-au retras.

Inculpatul

recurent B.V. consideră decizia netemeinică și nelegală, în ceea ce privește

stabilirea corectă a situației de fapt și, respectiv, încadrarea juridică a

faptelor comise, solicitând ca, prin admiterea recursului și casarea

hotărârilor, să se dispună, în principal, schimbarea  încadrării  juridice  a  faptei

din  infracțiunea  de   înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.2 și 3 din Codul

penal, în tentativă la aceeași infracțiune, prevăzută de art.20, raportat la

art.215 alin.2 și 3, întrucât el nu a fost de față la întocmirea actelor

notariale și achitarea conform art.11 pct.2 lit.a, raportat la art.10 alin.1

lit.b din Codul de procedură penală, pentru infracțiunea de asociere în vederea

comiterii de infracțiuni, prevăzută de art.323 alin.1 din Codul penal iar, în

subsidiar, reducerea pedepselor aplicate.

Examinând

decizia atacată în raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art.385

9

alin.1 pct.18, pct.17 și pct.14 teza întâi din Codul de procedură penală,

Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

recursul nefondat, urmând a fi respins.

1.

Legiuitorul a avut în vedere, în principal, atunci când a prevăzut cazul de

casare referitor la comiterea de către instanțe a unei erori grave de fapt

(art.385

9

alin.1 pct.18) situația în care, contrar probelor

indubitabile existente în cauză, prima instanță a pronunțat, iar cea de control

judiciar a menținut una dintre soluțiile prevăzute de art.345 alin.1 din Codul

de procedură penală, referitoare la rezolvarea acțiunii penale, în temeiul unor

fapte reținute în mod vădit greșit (care nu corespund realității).

2.

Revenind la cauză, se constată, fără putință de tăgadă, din coroborarea tuturor

probelor rezultând din multitudinea mijloacelor de probă dispuse și

administrate în faza de cercetare penală, cât și în mod direct, nemijlocit a

celei judecătorești (reclamații ale părților vătămate, ale martorilor;

procese-verbale de recunoaștere după planșă foto; constatări

tehnico-științifice criminalistice; copii (xerox) de pe documente false;

impresiuni ale ștampilelor aparținând unor instituții publice; adrese către

instituții publice și răspunsuri ale acestora; xerocopie de pe B.I. seria G.T.

nr.152127 pe numele Enache Constantin și cu fotografia inculpatului B.V. și

B.I. seria G.T. nr.902222 în original, falsificat pe numele B.A.L., dar cu

fotografia inculpatului B.V.; procesul-verbal de efectuare a percheziției

domiciliare ș.a.) că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care a fost

trimis în judecată și condamnat, pe care dealtfel le-a și recunoscut.

Inculpatul

B.V., la propunerea inculpatului C.N., condamnat și el în cauză,  a fost de

acord să îl ajute pe acesta la realizarea activităților sale infracționale, iar

faptele de a-și fi pus fotografia sa pe buletinul de identitate cu numele lui E.N.

și de a-l fi însoțit pe inculpatul C.N. la familia B.A.L. și M. cu care a

încheiat un contract de închiriere a apartamentului proprietatea acestora,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută

de art.215 alin.2 și 3 din Codul penal, și nu de tentativă la aceeași

infracțiune, deoarece proprietarii au fost deposedați din punct de vedere

juridic de respectiva locuință, în valoare de 12.500 dolari SUA (ea

consumându-se în acest moment, al producerii prejudiciului), prin închiriere

sub nume fals, obținerea cheii apartamentului și punerea acestuia la dispoziția

celorlalți coinculpați în vederea vânzării.

3.

De asemenea, infracțiunea prevăzută de art.323 alin.1 din Codul penal, implică

realizarea prin consensul mai multor persoane a unei pluralități constituite de

făptuitori, organizată în scopul de a ființa în timp și de a pregăti, organiza

și a aduce la îndeplinire săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni; iar

pentru existența infracțiunii este suficient, dar și necesar, ca între subiecți

să fi intervenit un consens neechivoc privind constituirea respectivei grupări,

consens care privește atât constituirea, cât și scopul acestuia, respectiv,

săvârșirea de infracțiuni.

În

speță, inițiativa (inițierea) constituirii asocierii a avut-o C.N., care era

„dotat” cu diferite mijloace și instrumente de falsificare a unor înscrisuri

oficiale (buletinul de identitate, ștampile și imprimate scrise) și care

împărțea „sarcinile” fiecăruia în respectiva grupare.

Inculpatul

B.V. a dat curs propunerii primului inculpat de a coopera cu el la săvârșirea

unor infracțiuni, respectiv, vânzări-cumpărări, închirieri de apartamente

pentru obținerea unor venituri, atrăgându-i în acest angrenaj atât pe soția sa,

B.G., cât și pe fii săi B.I. și B.L. cu scopul declarat de a-și recupera suma

de 3.000 de dolari SUA cu care îl împrumutase, în timp, pe C.N., care locuia la

domiciliul său.

Așa

fiind, această faptă a existat în realitate, ea fiind prevăzută de legea

penală, situație în care instanțele nu au comis o eroare gravă de fapt în

stabilirea activității infracționale a inculpatului, care rezultă din probele

complet analizate și just apreciate de către acestea.

4.

Nefondat se dovedește și ultimul caz de recurs, referitor  la aplicarea unor

pedepse greșit individualizate, în raport cu prevederile art.72 din Codul

penal, întrucât la stabilirea acestora, cât și la aplicarea pedepsei de

executat, instanțele au luat în considerare atât gradul concret de pericol

social al faptelor săvârșite, cât și datele personale ale inculpatului, care nu

se confruntă pentru prima dată cu rigorile legii penale (cazier judiciar,

filele 87-88 din dosarul de urmărire penală), având și unele probleme de

sănătate, pedeapsa de 5 ani închisoare fiind de natură a contribui la

realizarea funcțiilor și a scopului acesteia, prevăzute de art.52 din Codul

penal.

În

consecință, Secția penală a Curții Supreme de Justiție, constatând

neîndeplinite cerințele cazurilor de recurs invocate, în baza art.385

15

alin.1 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul B.V., va deduce din pedeapsa aplicată timpul

arestării preventive de la 5 noiembrie 1999 la 25 septembrie 2000 și îl va

obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul B.V. împotriva deciziei penale nr.324

A din  17 mai 2001 a Curții de Apel București – Secția a II-a penală.

Deduce din

pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la 5 noiembrie 1999 la 25

septembrie 2000.

Obligă pe

recurent la plata sumei de 1.100.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat din care, suma de 300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în

ședință publică, azi 14 ianuarie 2003.