ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1520/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 398 din 19 decembrie 2001, Tribunalul Prahova, secția penală, a condamnat pe inculpatul Ș.I. la 9 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., reținând că, în data de 15 iunie 2001 a atras-o pe partea vătămată P.C. în locuința sa, unde, prin violență și amenințări cu cuțitul, a deposedat-o de haine în valoare de 1.000.000 lei. Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin decizia nr. 81 din 27 februarie 2002, a respins apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.

Prin decizia nr. 3083 din 14 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat hotărârile pronunțate în cauză și a restituit dosarul la procuror pentru completarea urmăririi penale, reținând că urmărirea penală nu este completă, starea de fapt nefiind întru-totul lămurită și că, completarea acesteia în fața instanței de judecată, nu s-ar putea face decât cu mare întârziere. În completarea urmăririi penale, instanța de recurs a dispus reascultarea inculpatului, părții vătămate și ascultarea unor martori, precum și efectuarea de confruntări între persoanele audiate, pentru deplina clarificare a împrejurărilor faptei, a relațiilor dintre inculpat și partea vătămată, înainte și după incident, precum și motivul pentru care partea vătămată nu a sesizat autoritățile cu privire la cele întâmplate.

După completarea urmăririi penale, prin rechizitoriul nr. 1246/P/2001 din 25 martie 2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, inculpatul Ș.I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 13 și art. 37 lit. b) C. pen., constând în aceea că, în cursul lunii iunie 2001, aflat la domiciliul său, împreună cu partea vătămată P.C., a deposedat-o pe aceasta de îmbrăcăminte și încălțăminte, prin amenințare cu un cuțit. Prin sentința nr. 216 din 21 mai 2003, Tribunalul Prahova, secția penală, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2 1 ) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 13 și art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 și art. 37 lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul Ș.I.

la 7 ani închisoare. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen., cu referire la art. 998 – art. 999 C. civ., a obligat inculpatul să plătească părții vătămate 1.000.000 lei despăgubiri civile. S-a reținut că, în cursul lunii iunie 2001, partea vătămată care se întorcea de la serviciu, având asupra sa un bidon de 5 l cu vin, a fost invitat de inculpat în curtea sa, unde au consumat împreună alcool, ajungând în stare de ebrietate, moment în care, inculpatul a început să facă scandal. Mama inculpatului a încercat să îl scoată din curte de P.C., dar nu a fost lăsată de inculpat. Deși afară ploua în continuare, partea vătămată a încercat să plece spre domiciliul său, dar nu a fost lăsată de inculpat.

Din cauza comportamentului inculpatului, mama acestuia a plecat la un nepot unde a rămas peste noapte. Rămași singuri în domiciliul inculpatului, partea vătămată a fost obligată de acesta, prin lovire și sub amenințarea unui cuțit, să se dezbrace de haine și apoi, să se urce într-un cais aflat la limita dintre proprietăți. După coborârea din cais, partea vătămată a profitat de neatenția inculpatului și a plecat acasă unde a povestit concubinei sale cele întâmplate. A doua zi, cei doi s-au deplasat împreună la locuința inculpatului, în vederea recuperării hainelor, fiind refuzați de Ș.I. care a motivat refuzul restituirii acestora pe existența unei datorii a părții vătămate. Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpatul a declarat apel, susținând că nu se face vinovat de săvârșirea faptei reținute în sarcina sa.

Acesta a solicitat achitarea și în subsidiar, completarea probatoriului în vederea corectei stabiliri a situației de fapt. Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin decizia nr. 453 din 15 octombrie 2003, a respins apelul declarat de inculpat ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că situația de fapt și vinovăția inculpatului sunt pe deplin stabilite, că încadrarea juridică a faptei este cea legală și că individualizarea pedepsei s-a realizat cu respectarea cerințelor art. 72 C. pen. Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susținând că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, probele administrate nesusținând hotărârea de condamnare.

La termen, prin apărătorul desemnat din oficiu, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Potrivit art. 17 alin. (2) C. pen. „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.” Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.” Ca atare, săvârșirea cu vinovăție a unei fapte prevăzute de legea penală și care prezintă pericol social trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuind a fi certă.

Sesizând neconcordanțele dintre probele administrate, din care nu rezultă cu certitudine săvârșirea faptei, dar nici elemente care să susțină o soluție de achitare și fiind îndeplinite condițiile art. 333 C. proc. pen., instanța de recurs, în primul ciclu procesual, a restituit cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale. Administrând mijloacele de probă dispuse, referitoare la împrejurările și faptele ce urmau a fi constatate, organul de urmărire penală a stabilit, conform art. 200 C. proc. pen., că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și ca atare, că este cazul de a fi trimis în judecată. Cum probele strânse în cursul urmăririi penale servesc, potrivit art. 200 și art. 289 C. proc.

pen., numai pentru trimiterea în judecată, instanța de fond a verificat probele menționate în ședință publică, oral și în contradictoriu, a stabilit starea de fapt corespunzătoare acestora și a constatat că acestea constituie temei pentru condamnarea inculpatului Ș.I. Ca atare, condamnarea fiind susținută de materialul probator administrat în cauză, decizia prin care, respingând apelul declarat de inculpat, instanța de control judiciar a menținut hotărârea primei instanțe nu este susceptibilă de critică, sub acest aspect. Din materialul probator administrat în cauză a rezultat cu certitudine că inculpatul și partea vătămată se aflau, în momentul incidentului, într-o stare avansată de ebrietate, motiv pentru care s-au produs manifestări specifice acestei stări.

Or, instanțele nu au dat semnificația cuvenită acestei împrejurări, ca element de individualizare a pedepsei. Ca atare, în raport de această împrejurare, cu referire la celelalte criterii de individualizare a pedepsei, corect valorizate de instanțe, se apreciază că o pedeapsă situată spre limita minimă prevăzută de norma incriminatoare este de natură a realiza scopul și îndeplini funcțiile pedepsei. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpat, va casa decizia atacată și hotărârea primei instanțe, numai cu privire la cuantumul pedepsei principale aplicată inculpatului, pe care o va reduce de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul Ș.I. împotriva deciziei penale nr. 453 din 15 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 216 din 21 mai 2003 a Tribunalului Prahova numai cu privire la cuantumul pedepsei principale aplicată inculpatului, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și f), cu aplicarea art. 13 și art. 37 lit. b) C. pen., pe care o reduce de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 28 septembrie 2001 până la data punerii efective în libertate. Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Obligă pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 martie 2004.